Actor polivalent, Ștefan Velniciuc a demonstrat că poate face din orice rol unul de anvergură, indiferent de caracterul personajului interpretat. Acest fapt se datorează, în afara talentului și pasiunii, unei solide pregătiri de la care de-a lungul timpului nu a făcut niciun rabat, un capitol important al acesteia fiind și activitatea sportivă.
Unde ați copilărit?
La margine de București, undeva în satul Roșu din comuna Chiajna. Acolo bunicii mei aveau o curte cu livadă, cu multă iarbă, unde mă puteam cățăra prin copaci. Aveam în apropiere o pădure, râul Dâmbovița. Astfel mi s-a dat prilejul de a mă racorda cu natura.
Unde ați făcut școala?
Primele clase acolo, la școala 159, după care am venit în București, la școala „Sfântul Iosif” devenită mai târziu „Vasile Alecsandri”. Iar liceul, la Sfântul Sava, „Nicolae Bălcescu” cum se numea pe vremea mea. Aici mai aveam profesori care absolviseră la Sorbona. Prin respectul arătat față de noi, ne făceau să-i apreciem și totodată ne mobilizau să nu ne mulțumim cu puțin. M-am întâlnit de-a lungul timpului cu mulți dintre foștii colegi, aproape toți oameni realizați în domeniile lor. De fapt, m-am și ocupat de întâlniri, la 10, 20 și ultima la 40 de ani de la absolvire și poate mai facem.
Ce sporturi vă plăceau de mic?
Când eram elev la „Sfântul Iosif”, am făcut lupte la Rapid, și libere, și greco-romane, la îndemnul unui unchi de-al meu care practicase acest sport în tinerețe. Am petrecut ceva timp acolo, ajungând să am la gât circumferința 42. Acum am 39. Unul dintre dintre luptătorii campioni ai acelor vremuri de la club, Marmara, mi-a rămas în memorie. Pe la primele mele antrenamente, observase că nu prea aveam mobilitate. Și mi-a zis să mă încălzesc în baie. Eu am decriptat acest sfat în felul meu, adică după o baie fierbinte să trag de ligamente. Și mi-a prins bine, pentru că și acum mai pot să fac șpagatul, ceea ce i-a surprins teribil pe studenții mei. După lupte am făcut în liceu gimnastică, participând chiar la câteva concursuri. Însă la o oră de sport, în timp ce un coleg făcea balans la inele și ceilalți jucam handbal în aceeași sală, încercând să recuperez o minge, când m-am ridicat am primit de la respectivul un picior în claviculă, fiind nevoit să stau ceva vreme în ghips. Am rămas cu niște sechele, nemaiputând întinde perfect brațele, motiv pentru care am căzut de câteva ori de pe bară. Apoi, știind spre ce urma să mă îndrept, am trecut prin mai multe sporturi. Iar în facultate în afara acelor ore de sport existente în tot segmentul de învățământ superior, aveam și cursuri de specialitate care presupuneau abilități fizice mai deosebite și am profitat de acest fapt, mai ales că având antecedente cu gimnastica și luptele, puteam fi mai „mișcăreț”.
Ați fost legitimat la vreunul?
Tot în facultate mi-am descoperit un hobby. După ce ne-am plâns pe la toate forurile că se fac filme istorice și noi nu învățăm călărie, s-au găsit niște bani la UASCR, așa încât am devenit prima promoție de studenți actori care am avut acces la asemenea cursuri. Acestea se făceau la hipodromul de lângă Cotroceni. La prima încălecare am fost prezenți toți, fiind entuziaști. De la a treia, a patra însă, ne-am rărit substanțial. Eu însă am rămas, cam singurul, că era iarnă, că era vară, mai ales că era și aproape de casa mea. Antrenorii de-acolo erau foști ofițeri de cavalerie, unii făcuseră școala la Pinerolle, alții la Saumur și de fiecare dată când încălecam trebuia să țin cont de stilul de călărie al fiecăruia, căci altfel eram admonestat. Evident că am avut și bușituri, că nu există călăreț să nu cadă, dar important e să nu lase urmări grave. Am respectat întotdeauna calul, dar îi preferam pe cei care îmi puneau ceva probleme. Așa că, destul de repede, cei de-acolo au încercat să mă ademenească ca să mă legitimez. Însă am considerat că n-ar fi serios din partea mea s-o fac, pentru că puteau apărea perioade îndelungate în care nu aș mai fi putut veni deloc.
Și ați avut o mulțime de roluri în care călăreați.
Da, au fost și avantaje, dar și dezavantaje. Ce dacă știam să călăresc? Cei mai mulți nu știau. Cum trebuia să purtăm dialogurile la același nivel, stăteam și eu jos, ținând calul de 
dârlog. Sau după ce în „Frații Jderi” făcusem dovada că sunt un călăreț care se descurcă și pe teren accidentat, și în pantă, și la vale, în „Ștefan cel Mare – Vaslui 1475”, regizorul Mircea Drăgan a avut nevoie de un comandant călare, așa că m-a făcut turc. Nu prea aveam eu față, însă mi-am pus barbă și mustață negre, turban și eram Ali Bey Mihaloğlu, comandantul trupelor de akıncı și sanjak-bey, adjunctul expediției condusă de personajul lui Colea Răutu. După cucerirea unui teritoriu, aceștia îl prădau, având obligația să dea o parte sultanului. Deci, eram rău, cu biciul în mână. Asta nu mi-a prins bine. Pentru că după ce am filmat o zi întreagă într-o localitate de lângă Vaslui, s-a dat o pauză. Iar cei care au avut roluri de moldoveni au fost invitați de gazde la masă și omeniți, iar eu când am cerut o cană cu apă, am avut parte de priviri încruntate, probabil că m-or fi și înjurat în gând. Eu am ales din asta partea bună, zicându-mi că am fost convingător. Am mai avut filmări dificile, cum s-a întâmplat în „Mânia” unde și acolo eram băiat rău. A fost o filmare foarte grea în gara Dorohoi. Fugeau dintr-un depozit niște țărani care fuseseră arestați, iar eu trebuia să îi împiedic. Și făceam o șarjă de cavalerie în acea gară. Șinele nu sunt tot timpul paralele, mai există și macazuri. De aceea, i-am spus regizorului Mircea Veroiu să tragem o singură dată, căci era periculos. Până la urmă am repetat de mai multe ori. La un moment dat, calul meu, care era chiar cel pe care îl călărise Amza Pellea în „Mihai Viteazul” la intrarea în Alba Iulia, a prins în potcoavă șina. Noroc că știam în ale călăriei, așa că am ținut bine dârlogul, e adevărat, i-am luat puțin gura, dar nu s-a răsturnat peste călăreț, smulgându-i-se potcoava din picior și așa am scăpat.
În facultate ați făcut și cu maestrul Angelo Pellegrini scrimă?
Evident și am amintiri foarte plăcute, rămânându-mi foarte multe din cele învățate și lucrate cu meșterul Pellegrini. Le arăt studenților mei cum se lucra pe vremuri la disciplinele care acum, din păcate, sunt considerate dexterități. O spun cu mare regret, acum când tocmai am încheiat licența cu, cred, ultima mea serie de studenți. O să mă opresc aici, pentru că am cincizeci și ceva de ani la catedră. Mi-a cam ajuns. După ce s-a acceptat Procesul Bologna, când s-a modificat structura învățământului universitar, unde românii au negociat în genunchi ca și în alte multe cazuri, toată lumea este nemulțumită. Și nu-mi place că văd ce nu se face. Totodată constatăm că mâhnirea publicului românesc, la film și la teatru, este că studenții vorbesc mult prea mult ca pe stradă, dar orele de vorbire s-au redus drastic. Și profesorii au cam dispărut… Revenind la Pellegrini, cu el făceam lupte de toate soiurile. Dădeam examene la mai multe probe, de la căderea pe o scară cu cel puțin 10 trepte, la lupte cu paloșul, floreta, pistolul, cuțitul. Și ne-au prins foarte bine.
Practicați și astăzi sport?
Evident. De pildă pentru serialul „Umbre” de la HBO, știind că mai trebuia să mai dau cu pumnul, să mai bat pe câte cineva, m-am dus la sală ca să îmi mențin condiția și mi-este bine așa. Și cât se poate, trag. Am mai jucat și tenis, dar mai rar.
Dar acum ce sporturi vă plac?
Mie sportul mi-a plăcut mai mult să-l practic decât să-l urmăresc, datorită efectelor sale benefice asupra organismului. Nu prea am făcut sporturi de echipă, paradoxal pentru că mie mi-a plăcut colaborarea. Dar apreciez handbalul, baschetul, voleiul, mai puțin fotbalul. Îmi place și atletismul. Evident, însă, primordiale rămân luptele și gimnastica. Iar gimnastica ritmică mă încântă pur și simplu văzând ce performanțe s-a ajuns să se realizeze cu toate acele obiecte.
Fotbalul de ce nu?
Cândva se spunea despre religie că ar fi fost opiumul maselor. Și fotbalul este o formă.
Mergeți pe stadioane, în sălile de sport?
Am fost în prima tinerețe. Am mâncat și eu semințe cu cei din tribune. Dar n-a ținut foarte mult, pentru că timpul a început să-mi devină din ce în ce mai strâmtorat. Mi-am împărțit activitatea între foarte multe instituții culturale. Am pus umărul alături de câțiva colegi în momentul înființării învățământului privat la ridicarea unor facultăți particulare unde era nevoie de atestările noastre, la Galați, la Craiova, la Constanța, am fost în comisii de acreditare, pe de o parte. Iar pe de alta, activitatea profesională s-a derulat în continuare.
Erați consumator de presă sportivă?
Nu chiar consumator, dar când știam că sunt evenimente sportive notabile, nu pierdeam prilejul să răsfoiesc un ziar, ca să fiu la curent cu ceea ce se întâmpla.
Ce ziceți de decăderea sportului românesc?
Înainte exista mișcare de masă și se putea face o selecție. Nu vreau să mă întristez prea tare, dar tineretul este lăsat să crească precum buruiana. Nu se mai ocupă cei în sarcina cărora ar intra așa ceva. Chiar dacă avem foruri, se face foarte puțin. Și atunci, de unde rezultate? Acum, spiritul competitiv s-a mutat pe un alt făgaș. Pe vremuri, competiția se ghida după acel slogan „minte sănătoasă în corp sănătos”. Acum primează altceva. Remarc și printre studenții la teatru, că foarte puțini, de fapt doar accidental, au practicat vreo ramură sportivă. Ceea ce ridică serioase probleme în lucrul cu ei.
Mă miră ceea ce îmi spuneți. Mai ales că observ o mulțime de actori străini, de toate vârstele, cu corpuri care au fost lucrate prin activități sportive.
Când eram tânăr actor, venise să filmeze la noi Jean-Paul Belmondo, pentru filmul „Mirii anului II”. De la echipa de filmare am aflat că în camera hotelului unde se cazase ceruse să i se pună o bară fixă. De ce? Ca să poată face acolo tracțiuni și alte exerciții fizice. Sau Jean-Pierre Cassel, cu câțiva ani înainte când tot la noi s-a filmat pentru „Serbările galante”, venea cu două-trei ore înainte, ca să exerseze tot felul de sărituri, de pe acoperiș sau din alte locuri. Apropo de „Mirii anului II”, regizorul filmului, Jean-Paul Rappeneau, văzând niște fotografii cu actori români, m-a invitat și pe mine să avem o discuție. Mi s-a dat un chestionar lung la care a trebuit să răspund, printre altele, și ce sporturi am făcut. L-a încântat văzând câte făcusem, însă mi-a spus că trebuia să îmi dau jos bărbița pe care o aveam. I-am răspuns că aș putea doar dacă filmarea ar fi cu două săptămâni mai târziu, căci înainte debutam într-o piesă la Teatrul Național, unde trebuia să apar cu ea. El a crezut că e vorba de altceva și a plusat suma, neștiind că noi eram în socialismul multilateral dezvoltat. I-am explicat mai bine și l-am rugat doar să mă ajute cu o mașină care să mă ducă din Buftea în București. L-am lăsat uimit. Împăcat cu situația, m-am uitat apoi la film. Rolul pe care trebuia să-l joc eu presupunea să intru într-o biserică unde se ceremonia o căsătorie. Mă repezeam la mire, îi dădeam un șut în fund și îl aruncam din biserică. Atât și nimic mai mult…
Când v-ați gândit să vă faceți actor?
Ideea s-a înfiripat destul de repede și s-a insinuat. În liceu am fost foarte activ. Imediat ce am intrat, a venit soția lui Camil Petrescu, actrița Ghighi Petrescu, eu fiind coleg cu unul din fiii romancierului, și a făcut o selecție, la care m-am prezentat și eu. Și au urmat două luni și jumătate de bucurie, pentru că montam două acte din piesa „Bălcescu” a lui Camil Petrescu. S-au adus costume, săbii. În plus, puteam chiuli organizat de la ore. Dar am și luat premiu pentru piesă, alături de ceilalți interpreți, printre care și colega mea, Doina Spătaru, viitoarea cântăreață. Cum pofta vine mâncând, anul următor am recidivat, cu un alt spectacol. S-a întâmplat să vină și alte premii încurajatoare. Și, încet-încet, am ajuns la Casa de Cultură a Studenților, unde am avut inițiativa de a forma o pepinieră alcătuită din elevi care devenind studenți să lucreze în formațiile de teatru ale acesteia. Astfel, am jucat acolo mai multe producții cu studenți. Am făcut un spectacol și cu elevi, „Jocul de-a vacanța”, jumătate dintre aceștia ajungând ulterior actori.
A contat și aspectul fizic, pentru că ați avut dintotdeauna, cum se zice, față de actor?
Probabil că da. Văzusem un film românesc la care am apreciat ținuta vestimentară a actorului principal, un sacou fără revere de culoarea untului. La examenul de admitere, când conta o asemenea ținută, am venit și eu cu unul similar, având și o cravată roșie. Era în 1967. Nu mai trebuie să precizez că numele din comisie erau unele sonore. Mi s-a cerut să spun o poezie. Nu prea aveam starea sufletească. Dar am început să recit. M-au ascultat și m-au poftit afară. „Doar atât?!” – am întrebat eu. Mai târziu mi s-a explicat că fusese de-ajuns că arătam ca un june prim, frumos colorat. Asta m-a decepționat puțin, pentru că dorisem și eu să demonstrez de ce sunt în stare. Apropo de aspectul fizic, în adolescență avusem o problemă, care provenea chiar din sport. Aminteam că pe când făceam serios lupte, începusem să iau proporții. Am sesizat însă că m-am oprit din creștere. Așa că m-am dus la un endocrinolog, care după ce mi-a făcut radiografii, mi-a spus că procesul de osificare era aproape încheiat. Știind ce meserie voiam să fac, am început să mă documentez și văzusem că înălțimea medie a recruților din țările europene crescuse în ultimii 10 ani. Atunci am negociat cu endocrinologul, care mi-a spus că puteam câștiga din inelele intervertebrale câțiva centimetri. Am hotărât să încerc, candoarea tinereții spunându-și din plin cuvântul. Nu știu ce a fost în mintea domniei sale, că pentru asta m-a pus să fac 400 de injecții în timus. Bine că nu m-a dereglat. Mare efect nu prea a avut, așa că de-atunci mi-am schimbat obiectivele, trecând pe viteză de reacție, pe altceva, fără să mă mai intereseze masa musculară. Mai ales că citisem în „Munca actorului cu sine însuși”, unde Stanislavski scrisese într-o frază că nu-i plăceau actorii musculoși.
A fost bătaie mare la admitere?
700-800 de candidați pe 10-12 locuri. Iar la fete erau și mai puține locuri, motivat de faptul că și personajele feminine erau mai puține.
Cu cine ați mai fost în promoție?
Cu Florin Zamfirescu, Gelu Colceag, în clasă, iar de la cele paralele cu Mircea Diaconu, Tamara Crețulescu, Corina Chiriac, George Mihăiță etc. Promoția 1971. Am fost la clasa lui Constantin Moruzan, care era regizor la radio. Lucrasem la radio încă de când eram elev, la o emisiune de profil numită „Colegi de liceu”. Când unele dintre emisiuni nu treceau de viză, că așa era pe-atunci, ne luam interviuri noi între noi și așa am ajuns să spun că mă pregătesc să dau la teatru. Pregătirea am făcut-o cu unul dintre cei mai renumiți actori pe acest domeniu, cu un instinct deosebit, Petrică Gheorghiu, ai cărui elevi au împânzit teatrul.
Ați făcut mai puțin teatru decât film?
Până prin `90, am făcut constant și teatru, și film. A urmat o mică pauză în teatru, când au fost vremurile tulburi, lucrând doar în facultate și facultăți. După care, am reluat, dar în alte condiții, cum ar fi trupe particulare. Iar în prezent colaborez cu vreo patru-cinci teatre.
Ați și regizat filme?
Am făcut un film documentar artistic, la care am semnat regia și scenariul, „Iva Diva”, în care este vorba de o doamnă, Iva Dugan, fostă vedetă de film între 1927-1934, astăzi nonagenară, ajunsă soția regizorului Horia Igiroșanu, care povestește începuturilor cinematografiei românești așa cum a trăit-o. De fapt, am vrut să inițiez un ciclu care s-ar fi numit „Pionierii filmului românesc”. Din păcate, acesta a fost singurul, celelalte nu s-au mai putut face.
Ce roluri ați preferat?
Fac parte din categoria actorilor care nu-și doresc să joace un anume rol. M-am lăsat provocat de fiecare dată. A fost bine. Dar și rău, pentru că atunci când rolul era mai subțirel, se zicea „păi să-l chemăm pe Velniciuc, că încearcă ăsta să scoată ceva”.
Dacă ar fi să faceți un raport între personajele pozitive și negative interpretate…
Predomină cele negative. Eram prea blond ca să fiu pozitiv. Mă aflam ori la curțile domnești, ori la trupele dușmanului.
S-a întâmplat să refuzați vreodată vreun rol, din cauză că nu vă plăcea personajul sau ipostaza?
Nu, asta și pentru că ofertele erau cum erau. Iar când apăreau, băteam palma și hai la lucru. A existat tentația de a refuza la serialul „Umbre”. Când m-au chemat la probe am citit câteva din replicile mele și le-am spus că înjurătura mea cea mai dură este „mai dă-te în spurcați!”, ori personajul meu vorbea foarte „colorat”, ca mediul din care provenea. Și le-am sugerat alte nume de actori care ar fi putut interpreta un asemenea rol. M-au chemat și a doua oară. Actorului îi place să facă compoziție, dar mă gândeam că la un serial nu aveam timp pentru așa ceva, căci se lucrează contra-cronometru, iar banii nu sunt niciodată de-ajuns. Și le-am sugerat din nou să caute pe altcineva mai potrivit. Iar când m-au mai chemat și a treia oară, le-am cerut să citesc scenariul și mi-a plăcut. Atunci le-am zis să meargă pe mâna mea. Mai uitam din când în când mediul personajului și tindeam să vorbesc o limbă literară. Dar am făcut ce-am făcut acolo, surprinzând pe toată lumea. Și constat în jur tot felul de reacții. Ieri, aflat într-o instituție, m-am trezit îmbrățișat de cineva. M-am întrebat de unde-l cunoșteam. Nu-l cunoșteam, dar respectivul așa își exprima aprecierea. Altădată am fost într-o agenție și a venit unul la mine și mi-a zis: „nea Puiu, am stat toată noaptea să vă urmăresc”. Sau unii mă întrebau cu teamă: „Dar nu s-a terminat, nu-i așa?”. „Nu. M-au înviat și o să apar și în sezonul 2” – îi linișteam eu și așa a fost. Iar acum mi s-a comunicat că voi avea de filmat și în sezonul 3. În fine, a fost un fel de pariu, căci la datele mele, care mai degrabă m-ar apropia de teatrul clasic, nimeni nu se aștepta să-mi iasă. Eu mă așteptam, dar nu până la capăt.
Cum ați ajuns în vizorul HBO-ului?
Pur și simplu am fost chemat. Ar fi o poveste și cu probele astea. Căci deviza „time is money” ar trebui să funcționeze pentru toți. Sunt chemați unii la o mulțime de probe, fără a fi opriți vreodată în film. Dar așa le trebuie actorilor români care nu au fost în stare să se organizeze într-un sindicat. Poate după 30 de ani ne-om trezi. Dar acum lucrurile s-au așezat într-un anume fel și va fi mai greu.
Este mai grea condiția actorului de astăzi față de cea de dinainte de 1989?
Da. Înainte exista un aparent egalitarism, când la absolvire se primea repartiție în orașe care aveau teatre. Se punea doar problema cât de aproape ești de București, unde se învârtea totul. Astăzi însă, în primul an studenții sunt entuziaști. Nu chiar toți vin din dorința de a juca. Mai sunt și unii care o fac ca să scape de gura familiei, să facă și ei o facultate. Din anul 2 însă, realizează că peste un an vor fi șomeri și asta îi face să se tensioneze. Iar la absolvire sunt suspendați în aer, dacă între timp nu și-au găsit nimic și nu i-a remarcat cineva. Așa că se descurcă fiecare cum poate, iar visele cele mari se reduc la posibilitățile cele mici.
Dumneavoastră, după ce ați absolvit…
În anul în care am absolvit s-a desfășurat la Piatra Neamț unul dintre primele festivaluri de teatru din localitate. Am participat cu un spectacol, „Lăpușneanu”, care era examenul de stat al lui Dan Micu, eu în rolul principal luând și un premiu. La revenirea în București, am aflat că mă căuta rectorul. Credeam că dorea să mă felicite, dar el a vrut să mă oprească în facultate, pentru că aflase că pregătisem și eu studenți pe lângă Petrică Gheorghiu și că eram interesat de un eventual post universitar și așa am rămas în învățământ.
Este un avantaj să ai partenerul de viață tot actor, apropo că sunteți căsătorit cu Jeanine Stavarache?
Noi actorii avem o viață în care programul ni-l fac alții. Iar atunci când toată lumea se distrează și e vreo sărbătoare, familia te vrea în mijlocul ei, însă tu trebuie să muncești. Ori dacă ambii membri răspund acelorași comandamente, acest lucru reduce din eventualele asperități firești care pot apărea. Deci, răspunsul e da.
Fiicei dumneavoastră, Alexandra, dumneavoastră i-ați insuflat dragostea pentru această meserie sau a pornit din interiorul ei?
Întâmplarea a făcut ca de la trei ani și 10 luni să rămână doar în grija mea, mama ei fugind în străinătate. După această fugă, am fost pedepsit; nu m-au dat de tot afară din învățământ, dar m-au trecut disciplinar la o branșă tehnică, căci nu mai eram de încredere. Astfel am fost constrâns să-mi alcătuiesc modul de viață în așa fel încât să pot avea grijă de ea. Așa că am luat-o după mine peste tot, filmări, repetiții. Ea avea însă o problemă, graseia. Înainte să dea bacalaureatul, am invitat-o la o plimbare în Herăstrău, să stăm și noi, fiică, tată, la o vorbă. După ce mi-a confirmat că vrea să facă teatru, i-am spus despre această chestiune, întrebând-o: „Cum o să joci tu, de pildă, o țărancă româncă graseiind?”. Avusesem destule asemenea cazuri cu studenți, câțiva reușind să se corecteze. Încercând să o ajut personal în acest sens, am văzut că nu manifestă interes, așa că am lăsat-o în pace. Totuși am trimis-o la o colegă de-a mea care se ocupa cu așa ceva. După ce a dat bacalaureatul, s-a dus la munte să se refrișeze, iar eu am plecat în străinătate. După două săptămâni, când m-am reîntors, am constatat cu surprindere că a scăpat de graseiere.
Este mai greu în postura de profesor ca în cea de actor?
Este total diferită. Am întâlnit actori foarte mari fără pic de talent pedagogic. Așa cum am cunoscut și alții, mai modești ca prestație, care însă aveau talent pedagogic. Mai sunt și cazuri fericite, când cele două se întrepătrund armonios.
Numele Velniciuc are rezonanțe slave.
Da. Tata s-a născut în Bucovina. Eu însă sunt bucureștean sadea. Mi-ar fi plăcut să-mi fi trăit prima copilărie acolo, unde este un creuzet de limbi, pe lângă română se mai vorbește poloneza, ucraineana, rusa, germana și mi-ar fi prins foarte bine. Așa, a trebuit să le învăț pe parcurs. Am jucat în limba rusă și azi o înțeleg cam 80% când o aud. Cu gramatica ei stau mai rău. Am jucat în mai multe limbi. În general, cu un antrenor alături, pentru cei cu ureche muzicală nu este foarte greu să joace într-o limbă străină.
Planuri de viitor?
M-am cam întors cu fața spre meserie. Și poate ar fi bine să termin unele lucruri pe care le-am început. Mă gândesc să scriu o carte fie cu amintiri, fie din materialele pe care le-am adunat cu ocazia acelui fim amintit și care nu le-am putut folosi atunci. Mai am proiecte de film. Întâmplarea mi-a scos în cale un filmuleț de amatori de 7 minute cu Constantin Tănase, în vremea în care și-a construit vila de la Săftica și aș vrea să-l exploatez. Am și făcut un post-universitar de regie. Vreau să mă îndrept și spre lucruri pe care nu am apucat încă să le fac.
Statisticianul fotbalului 