Nu cred că nu-l voi mai auzi pe Marius Ancuța (n. 01.08.1967 – d. 19.07.2018)

Prin 2005, butonând la întâmplare telecomanda televizorului, am ajuns pe Eurosport. Acolo am văzut o masă mare verde cu niște bile colorate împrăștiate și niște băieți în vestă care se chinuiau cu un băț lung să le împrăștie și să le bage în niște găuri din lateralele acelei mese. Priveam neîncrezător și îmi ziceam: Ce chestii vor să ne bage și ăștia de la Eurosport pe gât! Dacă și biliardul ăsta e sport… Citește în continuare „Nu cred că nu-l voi mai auzi pe Marius Ancuța (n. 01.08.1967 – d. 19.07.2018)”

Reclame

Azi îi sărbătorim pe doi lorzi ai sportului ploieștean, de fapt ai sportului românesc

Azi îi sărbătorim pe doi lorzi ai sportului ploieștean, de fapt ai sportului românesc

Ca de obicei, luna mea, aprilie, și-a făcut apariția însoțită de mai mult soare și speranțe, impunând astfel guvernul Primăverii. Startul l-a dat ziua păcălelilor, apoi, pe 5, au fost aniversările blondei de la ABBA, Agnetha Fältskog, și a lui Marius Lăcătuș. Iar pe 7 a urmat un alt duo, acesta însă cu multe și importante interconexiuni: ambii ploieșteni, ambii din lumea fotbalului, ambii petroliști, ambii performând în activitățile lor, ambii niște lorzi prin comportament și atitudine. Este vorba de MIRCEA DRIDEA (stânga) și DAN VOICILĂ (dreapta). E drept, îi despart doi ani, unul fiind născut în 1937, celălalt în 1939, element aproape insesizabil. Pe amândoi îi admir, îi prețuiesc și mă bucur că sunt contemporan cu ei.

Se poate spune că primul i-a determinat meseria celui de-al doilea. Cu ocazia unui interviu pe care am avut plăcerea să i-l iau în urmă cu ceva timp lui Dan Voicilă, acesta mi-a explicat ce l-a îndemnat să vină la radio. „A fost un fel de provocare. La un meci Cipru – România (scor 1-5, la 03.12.1966), disputat la Nicosia, prietenul meu și marele jucător Mircea Dridea a înscris două goluri. Dar, regretatul comentator Ion Moalfă Mureșan, din cauza spectatorilor care se ridicau în locul în care se afla plasat, nu a văzut marcatorii și de aceea nu i-a pomenit. Nu mi s-a părut în regulă și atunci mi-am luat inima în dinți ca să îmi încerc norocul la radio. M-a ajutat concitadinul meu, scriitorul Ioan Grigorescu, pe-atunci om cu funcție în radiodifuziune, care m-a pus să fac o cerere. Am ajuns pe mâinile celui care se ocupa de actualități, Mircea Manea, am dat câteva probe și așa s-a scris istorioara metamorfozei mele în om de radio”. Prin miile sale de relatări, a avut ocazia și totodată plăcerea să-l pomenească și pe bunul său prieten, Dridea.

Mircea Dridea, la rându-i, a intrat pe porțile fotbalului la 15 ani, la Petrolul, după ce obținuse categoria I la șah! Absolvent de liceu la 17 ani, cu media generală 10, a absolvit cu brio Institutul de Petrolul, Gaze și Geologie, obținând la 22 de ani diploma de inginer. Cu trei ani în urmă, debutase pe prima scenă a fotbalului, la 23.09.1956 (meciul Locomotiva București – Energia Ploiești 1-2). Întreaga sa carieră de fotbalist a fost legată numai de clubul fanion al Ploieștiului, cu care a câștigat 3 titluri și o cupă, trăind cele mai grandioase momente ale acestuia. Îmi povestea regretatul Mihai V. Ionescu, ziaristul nu portarul, tot ploieștean și el, că îl uimea ardoarea cu care juca împotriva CCA. De fapt, el evolua cu zel în mai toate partidele, fiind un fotbalist extraordinar, însă uimirea lui la meciurile cu echipa militară provenea de la faptul că socrul lui Dridea, regretatul Gheorghe Popescu I care fusese jucător la această echipă iar apoi devenise și antrenor, și om cu funcție importantă în club. Pentru Mircea Dridea însă cel mai important lucru din viața sa a fost mereu acela de a-și face datoria. Și asta cu atât mai mult, cu cât era vorba despre Petrolul Ploiești. Echipă pe care prin acțiunile sale avea să o și reînvie din groapă, că tot suntem în preajma celei mai mari Sărbători a noastre, a creștinilor.

LA MULȚI ANI PENTRU MIRCEA DRIDEA ȘI DAN VOICILĂ!

Când l-am cunoscut pe Neculai Tilihoi

Pe recentul dispărut Neculai Tilihoi l-am cunoscut personal în toamna lui 1989, mai exact pe 11 octombrie, când era antrenor-jucător la Metalul Bocșa. Mi-am amintit data, pentru că a fost cea a primului meci al naționalei noastre cu Danemarca (cel de la ei, când am pierdut clar, 0-3), din preliminariile care aveau să ne ducă la turneul final al CM Italia 90. Respectivul meci l-am văzut chiar în compania sa. Citește în continuare „Când l-am cunoscut pe Neculai Tilihoi”

NEA GIOCA NU MAI E!

În plină iarnă revenită pe meleagurile României, când fulguia și bătea vântul pe străzile din București, pe data de 23.03.2018, și-a luat adio de la această lume cel care a fost Gheorghe Glișici, sau „Gioca” după diminutivul cu care îl știa mai toată lumea. Și asta la doar două luni după ce se stinsese draga lui soție, doamna Zagorca, alături de care trăise împreună mulți ani fericiți. Citește în continuare „NEA GIOCA NU MAI E!”

CEL CARE A FOST MARELE ION VOINESCU

Stelist sau ne-stelist, pe Ion Voinescu nu aveai cum să nu-l apreciezi pentru tot ceea ce făcuse în carieră, pentru felul lui de a fi. Rar mi-a fost dat să văd un om atât de corect și de punctual. Probabil că era românul la care era cea mai valabilă acea zicere nemțească „Ein Mann, ein Wort”, adică un om, o vorbă. Cu toate că gloria ca fotbalist a cunoscut-o în anii comuniști, nu s-a dezis niciodată de perioada primilor săi pași în fotbal pe care i-a făcut în curtea lui Ionel Mociorniță, unul dintre marii capitaliști ai României, înainte ca această biată țară să fie înghițită de „ciuma roșie”. Fără acea perioadă poate nu ar fi devenit portarul-minune de mai târziu. Am cunoscut-o și pe soția sa, doamna Elena Voinescu, fost cadru didactic, o doamnă agreabilă și respectabilă, lângă care a stat alături aproape 63 de ani. Am avut în mai multe ocazii plăcerea de a-l întâlni și discuta cu el. Am regretat că nu mai trăiau nici tata, nici tata-mare ca să le împărtășesc aceste experiențe, căci ei, pe când eram un puști, vorbeau despre Voinescu aproape ca despre un Superman.

Este adevărat, după dispariția sa din 9 martie s-au ținut momente de reculegere la meciurile ultimei etape, s-a pomenit mai des decât în alte cazuri despre dispariția sa, s-au scris rânduri despre el, unele mai din suflet, altele doar niște neinspirate dări de seamă. A fost însă prea puțin și totul prea mat. Alte țări știu să-și aprecieze dar și să-și plângă marile valori. La noi, despre moartea celei care a fost Israela Vodovoz s-a scris și s-a analizat mult mai mult… Deh, așa-i trebuie lui nea „Țop” dacă n-a vrut să devină și el personaj de tabloid… Sau probabil că dacă ar fi părăsit această lume mai în tinerețe, dispariția sa ar fi atras mult mai mult atenția. Dar mult mai bine așa, că a putut trăi mult și a putut duce o viață tihnită alături de persoanele dragi din universul lui și oameni care în marea lor majoritate l-au apreciat.

Încerc o mică reparație, prin scoaterea la lumină a unui material pe care l-am realizat împreună cu un prieten în urmă cu aproape nouă ani, dedicat marelui portar. Dumnezeu să-l odihnească! Citește în continuare „CEL CARE A FOST MARELE ION VOINESCU”