Carmen Rădulescu cu vocea-i aparte a apărut când muzica noastră avea mare nevoie de ea. Un timbru ceva mai gros, dar spectaculos, care a dat viață unor cântece pe măsură de melodioase care pe tinerii de-atunci și nu doar ne încărcau cu optimism, făcând ca viața să ne arate mai frumoasă, într-o perioadă în care regimul ceaușist încerca exact opusul. Acea voce a rămas neschimbată, încântându-ne și azi la fel auzurile. Trebuie doar găsită.
A făcut același liceu cu Nadia Comănesci
Carmen, voi începe direct. Ai făcut sport în copilărie?
Având niște probleme după ce m-am născut, pe care nu mai vreau să le abordez, abia după vârsta de 2 ani și jumătate am putut merge. Atunci părinții au considerat că aș fi aptă să fac și sport. Pe la 3 ani și jumătate mi-am dorit mult să patinez pe gheață. După ce mi-a luat patine, tata m-a dus la patinoar și m-a lăsat să mă descurc singură. Mai cădeam, mă mai redresam, mă ridicam, dar în cele din urmă am învățat. Mai apoi am vrut role. Cred că îți mai amintești, erau acelea cu patru roți, puse două cu două. Cu experiența de pe gheață mi-a fost mai ușor să mă acomodez cu acestea. Peste doi ani am învățat să merg pe bicicletă, însă una personală am avut abia după ce am terminat clasa a 4-a, când am primit-o cadou de la ai mei. Fusese ceva motivațional. Apoi a apărut și trotineta.
Dar la școală?
Ce liceu crezi că am terminat? Cel sportiv de la mine, din Onești, care astăzi se cheamă „Nadia Comăneci”. Așa că am făcut sport din plin, nu însă de performanță.
Interesant! Dar te duseseși acolo ca să faci o carieră sportivă?
Nicidecum. Dar nu-mi plăceau matematica și fizica. La treapta I, intrasem la cel de matematică-fizică, dar după primul trimestru i-am zis mamei că nu vreau să ajung să mănânc matematică pe pâine. Eu eram boemă, visătoare, fire artistică. Nu aveam nicio legătură cu materiile astea. Așa că am mai dat niște diferențe, iar din trimestrul 2 am fost acceptată la cel sportiv.
Dar faptul că erai din orașul Nadiei Comăneci, că i-ai pomenit numele…
Era o mândrie. Mai ales că eram la același liceu. Când am ajuns eu, ea era în clasa a XII-a. Dar n-am văzut-o niciodată acolo. Era tot timpul plecată fie la antrenamente, fie în diverse turnee. Dar eram vecine de bloc, stătea cam la 100 m de al meu. Așa că o vedeam aproape în fiecare dimineață. O urmăream pe geam cum pleca având acea codiță la păr, având un ditamai rucsacul în spate, unde avea echipamentul. Am iubit-o pentru tot ce făcuse ea, cum dusese renumele României în lume pentru totdeauna. Este exact ca atunci când spui Maradona, că tot ne-a părăsit recent, automat în conștiința întregii lumi înseamnă Argentina și fotbal la cel mai înalt nivel, iar când spui Nadia înseamnă România și gimnastică la cel mai înalt nivel.
Ca să fac o paralelă între fiice de seamă ale Oneștiului, și tu, din punctul de vedere al muzicii, ai fost o deschizătoare de drumuri…
Mulțumesc! Da, am această mândrie, care nu vreau să fie percepută ca o laudă. După mine au apărut, ca să le amintesc într-o ordine cronologică, Loredana Groza, Cristina Spătar, Alexandra Ungureanu, cu toate, cum frumos spuneai, fiice de seamă ale Oneștiului.
Revenind, n-ai fost vreodată legitimată la un club sportiv?
Nu și o să-ți explic și de ce. Celebrii Béla și Márta Károly, apropo care au activat ca profesori de sport la liceul meu, până să se dedice gimnasticii, înființaseră în Onești o școală de balet. Pe când aveam aproape 4 ani, mama m-a dus acolo, nu să mă facă balerină, ci pentru a mi se dezvolta armonios musculatura. Eram foarte încântată, fiind fascinată de balet, de toate piruetele și de tot ce învățam acolo. Însă, la un moment dat, Márta i-a zis mamei că din cauza unui defect, rămas de la gipsul purtat în acea perioadă dificilă de după naștere despre care ți-am zis mai înainte, nu o să pot face vreodată sport de performanță. Am auzit discuția și am fost foarte dezamăgită. Dar m-a împăcat mama, explicându-mi că pot face o mulțime de alte lucruri în viață.
Dar îți place să urmărești sport?
Mă uit chiar cu mare plăcere la patinaj artistic, la tenis de câmp cu atât mai mult că o avem pe Simona Halep pe care o ador.
Prin performanțele ei atrage publicul spre tenis, așa cum o făceau odinioară Țiriac și mai ales Năstase.
Năstase îmi plăcea prin faptul că la el tenisul era o joacă și așteptai tot timpul să destindă atmosfera cu ceva dincolo de regulile stricte ale sportului în sine. Era un showman, făcea spectacol. Revenind la sporturile la care mă uit cu plăcere, aș mai aminti ciclismul, handbalul mai ales cel feminin. Pe vremea lui Cassius Clay îmi plăcea și boxul. Și să nu uit de tenisul de masă, care îmi place la nebunie, l-am și jucat, eram chiar bună.
Fotbalul?
Nu, și o să-ți și argumentez. Aveam vreo 13-14 ani, iar tata era acaparat complet de un meci la tv. Atât de tare s-a enervat, că era să facă infarct. I-a dat un pumn, l-a spart, chiar dacă era un televizor nou, a tras o înjurătură, după care a zis: „dar ce, am ajuns eu să mor din cauza fotbalului?”. Mie mi-a venit să plâng văzându-l în acea stare și i-am zis că dacă se mai uită la vreun meci, îi sparg și eu televizorul. Mi-a promis că pe viitor va privi mult mai deconectat.
Ai participat vreodată la acele spectacole pe stadioane, pe care voi artiștii le făceați în comun cu fotbaliștii?
Da. Mi-amintesc că odată, prin sudul României, cred că la Craiova, s-a întâmplat ca echipa gazdă să piardă. Imediat după meci, noi am intrat pe rând pe gazon să cântăm. Lumea începuse însă să plece deja după ultimul fluier al arbitrului și continua să o facă. Când a venit rândul regretatului Dan Spătaru, care a fost ultimul din program, în tribune mai era un singur spectator. Am aflat că respectivul nu venise pentru meci, ci special pentru Dan Spătaru…
Multe concursuri juvenile de muzică, dar peste toate „Steaua fără nume”
Ai visat de mică să devii cântăreață?
De la 4-5 ani, eram deja cu pieptănul și cu oglinda mamei în mână, îmbrăcată cu rochii de-ale ei pe care le prindeam cu ace de siguranță, încălțată de asemenea cu pantofii ei cu toc și mă vedeam ca fiind pe scenă. Ba chiar la 4 ani și ceva am avut primul meu spectacol, cântând la mandolină, la Casa de Cultură din Onești. Învățasem acolo acel instrument, cu un profesor rus, Boris Nazarevici. Atunci, s-a organizat un spectacol cu cei mai mult sau mai puțin inițiați. Eu eram îndrăgostită lulea de un băiat tocmai din clasa a XII-a, Iannis Karadonis îl chema, avea origini grecești și era frumos-frumos. De dragul lui învățasem să cântăm împreună un menuet. Închipuie-ți cum arătam pe scenă amândoi, el spre 1,90 m, iar eu abia depășeam un metru… Domnul Nazarevici i-a spus mamei că am o ureche muzicală foarte bună, sfătuind-o să fructifice această calitate. Eu aș fi vrut să mă fac actriță, însă mama l-a ascultat pe Nazarevici, insistând s-o iau pe calea muzicală, așa că în clasa a 3-a am început pianul, iar mai apoi chitara. Toate acestea aveau să-mi ajute pentru mai târziu, în carieră.
Cum au fost primii pași spre a deveni cântăreață profesionistă?
În tinerețea mea existau tot felul de concursuri de muzică inter-județene. De exemplu, la Brăila era „Lotca de aur”, la Onești era „Retorta de cristal”, la Hunedoara „Luceferi de metal”, la Constanța „Steaua litoralului”, la Focșani „Să cânte tinerețea” ș.a. La acestea se adunau copii din toate zonele țării și cântau, fie muzică ușoară, fie populară. Pe unele le-am câștigat, la altele am luat premiul 2 sau 3. La Brăila, în juriu veniseră cei care realizau cunoscuta emisiune tv „Steaua fără nume”, Sorin Grigorescu și Simona Patraulea. Eu peste tot mă duceam cu mama, chiar și când aveam 20 de ani. Ea era și impresarul, și jandarmul meu. La un moment dat, Grigorescu aflând că sunt cu mama, m-a întrebat așa, mai dur: „Unde-i mă-ta?”. Foarte șifonată că a făcut-o pe mama… „mă-ta”, i-am arătat scurt direcția unde se afla și s-a dus să-i vorbească. În fine, concursul a continuat, iar la sfârșit a venit mama la mine spunându-mi: „O să cânți la Steaua fără nume”.
Cam aveai treabă, constat.
Stau și acum să mă întreb cum de reușeam să fac pe-atunci atât de multe. Căci în perioada 1979-1982, în paralel cu liceul, am urmat cursurile Şcolii Populare de Artă din Iaşi, la clasa lui Titel Popovici. Voiam să împletesc muzica cu teatrul. Așa că două sâmbete pe lună, căci pe-atunci nu erau libere, mă învoiam de la ore, ca să ajung la Iași.
Revenind la „Steaua fără nume”, ai trăit o bucurie mare cred, dar și o presiune la fel de mare.
Evident. Am trecut de primele două etape în 1979 și 1980. Din nefericire, concursul a fost întrerupt pentru o perioadă în 1981, iar etapa a III-a, finala, nu a mai avut loc.
Dar și așa a fost o deschidere pentru tine.
Da, începusem să apar la acea emisiune „Album duminical”, al cărui realizator, marele și regretatul Tudor Vornicu, era născut în aceeași zi cu mine, apreciindu-mă mult. Totodată am fost solicitată de mai mulți compozitori să le interpretez creațiile muzicale, Laurențiu Profeta, Ion Cristinoiu. Și azi regret că nu am putut să cânt melodii ale tuturor compozitorilor importanți. De exemplu, nu am nicio piesă de-a lui Marius Țeicu sau de-a lui Horia Moculescu. Apoi l-am cunoscut pe Șerban Georgescu, redactor la radio la secția muzică ușoară. Compozițiile sale mi-au dat un mare avânt. Iar radioul devenise mai tare ca televiziunea, când cea din urmă rămăsese cu doar două ore de emisie.
„Fii Carmen Rădulescu, nu altcineva”
Atunci ai simțit că te-ai consacrat?
Acest lucru l-am simțit atunci când am început să fiu invitată să particip la diferite concerte, turnee prin țară și străinătate, alături de cântăreți dar și actori excepționali. Și ce spectacole! Constatând că devenisem un pion important în asemenea spectacole, mi-am dat seama că se întâmplase ceva frumos cu mine. Mai vreau să adaug ceva aici. Cu toate că erau nume mari de artiști, așa cum spuneam, erau cu toții de o modestie și de un bun simț ieșite din comun. Ca să nu mai spun ce colegi minunați erau, cum te încurajau când treceai prin momente mai grele și cum se bucurau pentru succesele tale, la fel cum o făceam și eu pentru ei și o fac și în prezent. Azi însă nu mai vezi așa ceva și o să-ți dau un exemplu în acest sens. Acum trei ani am avut șase bisuri la un spectacol la Sibiu. Ceilalți colegi care priviseră spectacolul din culise, când am ieșit de pe scenă mi-au spus cu reproș: „Mai aveai de gând să stai mult? Dar ce, te-ai lansat acum?”.
Cum ai făcut față popularității?
Firesc, n-am avut niciodată fițe. Ceea ce s-a datorat bunei creșteri din partea părinților mei, dar și în urma unor sfaturi primite de la artiști. La un concurs, luasem premiul I. Mirabela Dauer, care fusese în juriu, m-a luat deoparte și mi-a spus direct, așa cum e ea: „Auzi fato, tu o să ajungi mare. Dar dacă aud că ai uitat de unde ai plecat, eu vin și te bat. Să rămâi om, indiferent cât de sus urci!”.
Ce genuri muzicale ți-au plăcut în mod deosebit, evident, în afara muzicii ușoare?
Am crescut cu muzică populară, mai ales datorită tatălui meu. La unul dintre acele concursuri de care îți spuneam, am primit premiu un pickup. Așa că asculta mai tot timpul discuri cu muzică populară. Folk-ul mi-a mai plăcut, mai ales că știam să cânt la chitară.
Ai avut vreun model?
Da, pe Angela Similea, dar și pe Mirabela. Începusem să mișc mâinile, să-mi mișc chiar tot corpul ca Angela, să am privirea ei, să încerc să-mi fac vocea ca a ei sau ca a Mirabelei. După un concurs – le pomenesc așa de des pentru că au contribuit foarte mult la creșterea mea artistică – maestrul Ion Cristinoiu m-a abordat și mi-a spus: „Dacă vrei să ajungi unde ți-ai propus, fii Carmen Rădulescu, nu altcineva”. Și atunci m-am potolit. Idolii mi-au rămas în suflet, dar pe scenă eram eu.
De pe plan internațional ce-ți plăcea?
Abba și Bee Gees.
Trei întâmplări pe scenă de filme de comedie
Vreo întâmplare mai deosebită de pe scenă?
Așa, imediat îmi vin trei în minte. Prima. După vârsta de 20 de ani, m-am angajat la Ansamblul Doina al Armatei. Trebuia să dăm un spectacol pentru o unitate militară. După desfășurător, eu urmam după Natalia Guberna și Viorel Rus, închizând spectacolul. Așa că, relaxată, mi-am pus un bigudiu în față la păr ca să îmi fac un moț, fumam o țigară și așteptam să mi se spună când termina Viorel, ca să trag rochia pe mine și să intru pe scenă. Dar, în mod neașteptat, am auzit strigătul: „Carmen, intră acum, că la Viorel a intervenit ceva!”. Am stins țigarea, m-am îmbrăcat și am intrat, uitând de bigudiu. Cânt prima strofă, dar lumea râdea și își dădea ghionturi. Ăia din culise strigau la mine, dar eram prea concentrată în interpretare ca să-i aud. Dar la un moment dat am auzit o bubuitură din culise și cineva mi-a strigat: „Bigudiul nebuno!”. Atunci m-am oprit, mi-am dat bigudiul jos, negativul continuând să meargă. Lumea a început să mă aplaude. Am făcut o reverență, mi-am învins timiditatea și le-am explicat ce se întâmplase, încheind cu „am vrut să fiu mai frumoasă pentru dumneavoastră”. Au urmat ropote de aplauze.
Bună! A doua?
La sala radio se înregistra video un spectacol pentru Ceaușescu, realizatoare fiind Florentina Satmari. Era cu lume în sală, prezentatori pe scenă și evident un program bine stabilit, la minut. Eu cântam „Muzica te cheamă”. Veneau niște versuri la un moment dat, „haide vino să fim doi / să intrăm în dans și noi”, după care urmau să intre pe scenă patru perechi de dansatori. Două dansau în dreapta mea, celelalte două se duceau în stânga. La repetiție fusese pe scenă doar un microfon, de-ăla fără fir, pe care îl luai din stativ, iar apoi te mișcai și cântai cu el în mână. Toate bune și frumoase. În momentul filmării însă, a mai apărut pe scenă încă un stativ cu microfon, de această dată cu fir lung. Ăsta era pentru prezentator. Vine și momentul meu. Intru pe scenă, iau însă microfonul cu fir lung, încep să cânt, rostesc acele versuri și apar dansatorii. Perechile din dreapta mea au fost OK, însă cele care trebuiau să mă ocolească pentru a se duce în stânga s-au împiedicat de fir și au căzut pe jos, iar mie mi-a zburat microfonul din mână și s-a dus în față, unde scena avea niște ornamente cu flori și beculețe. Se prinsese exact între două beculețe de-alea. Eu continuam să cânt dar cu privirea în jos, căutând microfonul. La un moment dat, m-am aplecat, am prins firul microfonului în mâini și m-am dus după el până la beculețe, unde se prinsese. Când am vrut să-l scot de-acolo, m-am curentat. Lumea din sală era pe jos de râs. Florentina a oprit filmarea și mi-a spus că luasem microfonul greșit. Evident, a trebuit să reluăm, chiar dacă eram transpirată și speriată.
Excelentă! Și a treia?
Cântam la o terasă în Eforie Nord melodia „Nu știu”. Două fete care tot dansau pe acolo, au început să o facă în pas de French Cancan, pe ritmul cântecului. Ce mi-a venit, că m-am alăturat și eu lor. Nu știu cum am făcut, de două ori cu dreptul în sus, de două ori cu stângul în sus, că mi-a zburat pantoful exact în friptura unuia de la o masă. I se vărsase și paharul cu vin, iar tocul pantofului chiar i se înfipsese în friptura din farfurie. Omul însă nu s-a supărat, a doua zi venind cu un inel de aur pe care mi l-a pus în deget, de am crezut că vrea să mă ia de nevastă. Era un turc, explicându-mi că acel cadou se datora faptului că îi plăcuse foarte mult faza.
Și n-ai mai scăpat și zilele următoare pantoful?
E bună! Dar nici chiar așa.
Gânduri de actorie, gânduri de bine
Când ți-ai luat… zborul din Onești?
În 1982, când m-am dus la Fantasio, în Constanța, iar peste un an am venit în București.
După 90 ai cam dispărut din prim-plan. Ai fost cumva marginalizată?
Nu. Mă căsătorisem, iar soțul mi-a impus să stau acasă ca să-mi cresc copilul. Abia după ce am divorțat, am revenit pe scenă, mai exact în 2000, când am simțit că trăiesc din nou. Sunt însă lucruri de care nu vreau să îmi mai aduc aminte. E drept însă că mulți dintre cei care am activat înainte de 1989 în muzică am cam fost apoi marginalizați. Iar acest lucru doare. Vedem că sunt lăudați și ridicați în slăvi diverși artiști abia după ce mor. De ce nu li se oferă prețuirea pe care o merită cât sunt încă în viață? Din nefericire, la noi nu există, ca în alte țări, un respect permanent pentru artiștii din trecut. E o nemulțumire pe care mi-o manifest în permanență.
Nu numai la artiști e valabil. Așa se întâmplă când non-valorile dictează. Dar să nu ne întristăm. Ce hobby-uri ai?
Pescuitul, fiind utilată cu tot ce trebuie. Din cauza pandemiei însă, doar o singură dată am fost la un lac în 2020. Apoi, gătitul și pictatul. Cu cel din urmă, încă mă inițiez.
Dincolo de a-mi răspunde mie la aceste întrebări, ce faci în prezent?
Sunt studentă în anul 1 la actorie, la Ovidiu, Constanța. Acel vis nerealizat din tinerețe vreau să-l materializez acum. Nu am mari pretenții, o fac pur și simplu pentru sufletul meu. Iar dacă trecem cu bine de pandemia asta, sper să revin și pe scenă.
Un gând de final pentru 2021, interviul tău fiind primul în revista din noul an?
Să fie toată lumea sănătoasă, să se bucure de sport, de muzică și de toate celelalte lucruri cu adevărat frumoase ale vieții.
Interviu luat pentru Revista 100%Sport, în decembrie 2020