Interviurile lui Răzvan Toma. Titus Andrei, în primul rând un om de radio

Am auzit de atâtea ori la radio vocea inconfundabilă a lui Titus Andrei care întotdeauna oferea certitudinea că urmează să ascultăm muzică bună. Căci atât muzica, cât și radioul aveau să-i fie destine ale vieții, iar pe lângă ele și-a făcut loc printre altele și sportul, după cum avea să ne mărturisească în interviul de față.

Pe unde v-ați petrecut copilăria?

Chiar acolo unde m-am născut, la Măicănești, Vrancea. Acolo am început școala la 6 ani, am învățat să mă port cum se cuvine în lume, ce înseamnă munca la țară. Eram 5 frați. Eu fiind cel mai mare, aveam responsabilitatea celorlalți. Părinții munceau la câmp, iar eu trebuia să am acasă grijă de ei. Pe măsură ce creșteau, eram și eu degrevat de unele responsabilități. Acestea se întâmplau pe la începutul anilor 60, când, n-am cum să nu spun lucrul acesta, colectivizarea făcea ravagii, în sensul cel mai rău al cuvântului. Tata a fugit vreo trei zile de-acasă pentru a nu fi obligat să semneze, dar l-au găsit în pădurea de la Hanu Conachi, acolo unde se ascundea alături de alți săteni. Întotdeauna am purtat cu mine acea imagine a celui care ținea ca la ochii din cap la bucata lui de pământ. În fine, au trecut toate acestea, și niciunul dintre cei 5 frați nu am abandonat ideea de a avea ceva școală.

Avea mult pământ?

Nu, mediu. Chiar așa era trecut în acte, țăran cu avere medie. Dar pentru comuniști nu conta. Aveau fel de fel de tertipuri, de pildă ascundeau pistoale în locuri ale gospodăriei și apoi îl acuzau pe cel în cauză că are arme nedeclarate. Am asistat la toate astea.

Niște mizerabili. Dar să trecem la lucruri mai frumoase. Când ați practicat prima oară sport?

Antrenat în munci și alergături cu treburile casei, făcând mișcare cât era ziulica de mare, dețineam o foarte bună condiție fizică de mic. Am început cu atletism, fotbal și handbal. Cel din urmă începuse să fie foarte popularizat în rândul școlarilor, mai ales că la nivel mondial se vorbea despre generația lui Cristian Gațu. Cum aceasta a avut numeroase succese internaționale, a influențat mulți iubitori ai sportului să practice și să admire acest sport.

Ați fost legitimat?

Pentru un copil iubitor de sport era o bucurie și satisfacție să fie legitimat. Pe când eram la Liceul Pedagogic din Galați, în urma unei selecții am fost legitimat și am ajuns în echipa a doua de fotbal a clubului local Dinamo. Jucam extremă dreapta, cu numărul 7 pe tricou. Eram rapid și mai dădeam și goluri. Și tot la Galați am jucat în echipa de fotbal a surdo-muților din regiune. Exista un campionat al surdo-muților la nivel național.

Cum așa, aveați asemenea afecțiuni?

Nu. Venise antrenorul lor pe la diferite cluburi din localitate, rugând să i se recomande niște tineri jucători care să știe ceva fotbal. Printre aceștia m-am aflat și eu. Păi la un asemenea meci am avut parte de un mic incident, când am fost lovit de un adversar care m-a mai și înjurat cu toată vocea. Evident că am ripostat și eu pe măsură. Mai participam și la întreceri de atletism pe oraș, pe distanțe lungi, de la un capăt la celălalt al Galațiului. Mi-amintesc că înaintea unei asemenea curse, îmi spusesem eu că dacă mă hrănesc bine, o să am mai multă forță. Bineînțeles că aveam să mă opresc de mai multe ori ca să vărs tot ceaiul și halvaua pe care o mâncasem în acea dimineață. Peste ani, pe vremea când eram student la Conservator, am jucat fotbal în echipa facultății, care era angrenată într-un campionat inter-universitar. La început tot ca extremă dreaptă, dar cu trecerea anilor, antrenorul m-a retras ca fundaș dreapta.

Ce sporturi vă place să urmăriți?

La Galați am început să îndrăgesc și boxul. Mergeam la galele organizate pe stadionul Dunărea, mai ales când urma să apară în ring un mare boxer gălățean de categorie grea, Ștefan Cojan. Aceste gale fiind puse pe seară, se prelungeau până spre miezul nopții, apărând astfel probleme că nu mai aveam cu ce să mă întorc la cămin. Dar mă descurcam. Altfel, îmi place să urmăresc tenis, fotbal, handbal, atletism. Cam tot ce ține de întreceri sportive la nivel mai înalt. Nu urmăresc chiar orice întrecere.

Sunteți un consumator de sport?

Da, în toată puterea cuvântului. Pe vremea când erau ziare, cumpăram în permanență „Sportul”. Când eram elev, n-aveam voie să ieșim din internat și atunci când mai apuca unul să o facă, îl rugam să se ducă la tutungerie să îmi ia și mie un ziar. Urmăream emisiuni sportive la tv, la radio. Apropo, la Radio am avut întotdeauna o strânsă legătură cu colegii de la secția sport, cu mulți devenind bun prieten.

Cu ce echipă țineți la fotbal și de ce?

Am un plus afectiv pentru Dinamo, dar nu îmi pot explica de ce. Îmi mai plac și Steaua, și CFR Cluj, și Craiova. Chiar și Gaz Metan. Am o ciudățenie. Dacă văd un antrenor care știe să se exprime cursiv și corect în limba română, echipa pe care o antrenează automat îmi devine mai simpatică. Așa se întâmplă cu cele antrenate de Edi Iordănescu, de Costel Enache, de Cristi Pustai. Mai sunt și alții, dar aceștia mi-au venit imediat în minte.

Ce stil de joc preferați?

Cel ofensiv, spectaculos, care să-mi încânte ochiul. Dar îmi place și cel tacticizat cu cap, așa cum izbutea Dan Petrescu pe când era la CFR Cluj, adaptându-se la jocul adversarei. Dacă nu ar fi atât de nervos, cred că ar face treabă și mai bună.

Ce părere aveți de sistemul play-off/play-out?

Partea bună este că în play-off ajung cele mai bune echipe, asigurând jocuri mai de calitate, fiind eliminate echipele mediocre și slabe. Nu este însă normală reducerea asta a punctelor, fiind nedreptățite unele echipe. Nu știu, în alte campionate există asemenea sisteme?

În campionatele cu fotbal adevărat nu există așa ceva. Ce momente deosebite din sport la care ați fost martor ocular v-au rămas în mod deosebit în memorie?

Sunt destule. Nu pot uita acel uluitor România – Iugoslavia 4-6, din noiembrie 1977, pentru El Mundial din Argentina 78. S-a jucat în Ghencea și m-am dus cu doi colegi și cu unul dintre frați care venise special de la Măicănești ca să vadă partida. În stadion era miliție din toată țara. Am interpelat un milițian ca să mă îndrume spre locul pe care îl aveam înscris pe bilet. Nu știu ce o fi crezut, că-l iau la mișto, că nici una, nici două, rânjind printre dinți mi-a tras un baston peste mână, de m-a durut vreo două luni! Apoi la un România – Scoția 1-1, pe „23 August”, când ne-a egalat McQueen în finalul meciului, după ce, cu câteva minute mai înainte, ratase Dobrin singur cu portarul. Apoi, am fost și la finala Cupei Davis din 1972, cu americanii, pe Progresul.

Echipa națională?

Nu l-aș fi luat pe Rădoi de la tineret. E un lucru verificat de practică, să disloci pe cineva de undeva unde face o treabă extraordinară și riști apoi să nu fie bine nici într-o parte, nici în cealaltă. N-aș vrea să se întâmple așa ceva, dar tare mi-e teamă. Cât despre căderea din ultimii ani, în afara altor interese care adesea nu converg în favoarea fotbalului, am constatat că fotbaliștii noștri de azi nu mai au determinare. Cum se zice, nu mai mor pe teren din primul până în ultimul minut. Pentru ei, termenul de patriotism, în sensul lui real, nu mai există. Ori dacă luăm alte naționale din această zonă, cum ar fi croații de pildă, ăia mușcă din gazon pentru țara lor, ceea ce îi ajută să câștige. Prin 2001, Victor Socaciu a lansat albumul Condiția umană. Printre cei prezenți se aflau Adrian Păunescu și Gheorghe Hagi. Eu făceam prezentarea pe scenă și la un moment dat am afirmat că Victor în muzica sa avea printre cele mai bune refrene, fiind ușor de reținut și de fredonat, considerând că refrenul dă o notă aparte unei melodii. La care Hagi a ținut să mă completeze, afirmând „exact cum este golul pentru fotbal”.

Vă mai duceți pe stadioane sau în sălile de sport?

În studenție mai ales, mergeam adesea pe stadion, în mod deosebit la celebrele cuplaje de pe fostele stadioane „23 August” și Republicii, unde le gustam pe deplin, căci în același preț stăteam atâtea ore în tribune. Mai mă duceam și la partidele echipei naționale. În zilele noastre, la stadioane am ajuns mai rar, ce-i drept. La sală am avut o dorință permanentă să mă duc, dar întotdeauna apărea problema timpului. Cum orice dorință ți-o împlinești cu gândul, dar și cu fapta, la mine în acest caz a rămas doar gândul…

Aveți și sporturi care nu vă plac?

Orice plăcere cu rezerve nu mai e plăcere. Sunt interesat mai rar de baschet, de ciclism, de fotbalul feminin. În general nu agreez sporturile pe care nu le găsesc potrivite pentru femei.

De ce credeți că sportul românesc este în declin?

M-a pasionat să scriu texte la melodii și mi-am adus aminte de un vers: „Lumea e un declin / Nu-mi pasă, nu mă înclin”. Din nefericire, noi ne înclinăm. Într-o societate în care lucrurile mai peste tot nu merg, nu prea are cum să existe excepții.

După ce ați absolvit liceul pedagogic, ați profesat ca învățător?

Da. Imediat după absolvire, am fost repartizat în comuna mea natală, unde era un post liber, spre marea bucurie a părinților mei. Acolo am predat mai multe materii: muzică la clasele 5-8, limba română, chiar și limba rusă. Totodată am condus corul școlii, chiar cel al căminului cultural, din care făceau parte medicii unui spital din localitate, profesori, țărani care veneau de la câmp la repetiții. Era frumos.

Când a început să vă placă muzica?

Pe la 5-6 ani, când tata, un țăran cu minte, anticipări sănătoase și mult umor, mi-a cumpărat o vioară mică, ca să vadă cât voi fi de atras de ea. Și am ținut-o lângă mine până târziu, când am putut să o schimb cu una normală, în perioada când am ajuns la liceul din Galați. Acolo am început să înțeleg muzica și teoretic nu doar practic, și totodată am studiat vioara în profunzime.

Când ați simțit că este destinul dumneavoastră?

Nu știu dacă am simțit că îmi va fi destin. Am simțit însă că mă pot îndrepta total spre ea, după ce profesorul de la liceu mă punea să solfegiez de la prima vedere. Când intra în clasă, scria un solfegiu pe tablă, și mă punea să-l cânt. A mai contat acest lucru și în perioada când am dirijat amintitul cor, având pe-atunci doar 19 ani. Am participat cu corul și la acel concurs televizat din acei ani care se numea „Dialog la distanță”.

La Conservator…

Mai întâi dădusem examen la psihologie, fiind pasionat de această știință, picând însă cu media 7,80, care mie mi se păruse onorabilă. Când am dat examen la Conservator, îmi mințisem părinții că plec în tabără cu copiii. Am făcut pregătire la Galați o săptămână cu un profesor, rugându-l să mă aducă la nivelul la care să pot face față unui asemenea examen. Și am intrat. Dacă în liceu făcusem vioară, la Conservator pianul a fost instrumentul meu.

Ce colegi ați avut?

Am avut mulți colegi care au ajuns mari în diverse domenii, radio, tv, regie muzicală, compoziție, la catedră, dirijat. Nu vreau însă să enumăr pe nimeni, pentru că sunt sigur că omit pe cineva și nu ar fi frumos din partea mea.

Cum a fost perioada de la grupul Cantabile?

Era un sextet vocal cu 3 băieți și 3 fete, condus de Smaranda Toscani, care fusese soprană la Opera Română. M-a contactat, aflând că mă descurcam cu partiturile, având nevoie de oameni care să solfegieze rapid. Însă una peste alta, Cantabile a fost pentru mine o lecție de viață și de profesie. Prin turnee am aflat despre enigmatica lume artistică, cunoscând aproape toți artiștii mari ai vremii, rămânând prieteni cu mulți dintre ei. Cu Cantabile făceam acompaniament și la Cerbul de Aur, și la Mamaia, și la alte spectacole, backing-ul vocal pentru artiști, dar aveam și recitalurile noastre separate.

Cum ați ajuns la Radio?

A fost o conjunctură, o șansă. În anul când am terminat eu, s-au făcut repartiții guvernamentale direct în Radio și TV, în ordinea mediilor, pentru că era nevoie de o infuzie de tineret. De regulă, angajările în aceste instituții se făceau după niște ani de experiență. Nu m-am considerat vreodată a avea talente speciale, suplinind totul prin muncă.

De ce muzica ușoară?

Când am ajuns la Radio, directorul departamentului muzical de-atunci, Vasile Donose, ne-a cerut să scriem pe niște bilețele secția muzicală pentru care optam. Conducând atâtea coruri până atunci, optasem pentru redacția corală. Numai că el tot văzându-mă cu Cantabile prin turnee, la TV, mi-a zis să vin la muzică ușoară. Și acolo am rămas pentru totdeauna.

Ați fost tot timpul un purtător de plete. Prin anii comuniști știu că nu erau agreați pletoșii. Nu vi s-a cerut să le dați jos?

Am avut plete și când m-am dus la 19 ani în învățământ. În Conservator am fost un pletos sadea, intrând atunci adânc în lumea muzicală, mai ales a rock-erilor. Un profesor de la istoria muzicii, văzându-mă cu plete și barbă, mi-a zis că am un tren care mă ducea la Ploiești unde era o frizerie pe dreapta, lângă gară. Și mi-a dat un termen în care să mă întorc tuns și ras. Evident că nu m-am conformat, însă în cele din urmă m-am împrietenit cu respectivul. În Radio nu mi-a zis nimeni ceva în acest sens.

Ați avut parte de momente mai deosebite, mai vesele petrecute în studiourile radio?

Asta a fost mereu o întrebare dificilă. Nu am reținut momentele vesele. Toate miile de ore petrecute la microfon mi s-au părut deosebite, deoarece am avut senzația, chiar certitudinea că simt publicul care mă ascultă, ceea ce a însemnat pentru mine o mare emoție, o mare bucurie. Totuși ceva mai deosebit mi-a rămas în memorie. Prezentam o emisiune de noapte inter-activă. Pe la 3 dimineața a sunat un domn, ușor disperat, care solicita urgent o Salvare pentru cineva din familie, rugându-mă să dau eu acest anunț, pentru că el nu reușise să prindă la telefon. Chiar dacă mi-am dat seama că trec peste niște limite permise, am dat anunțul, ba l-am și repetat. În două minute s-a prezentat o salvare la respectiva adresă, căci asculta radioul în mașină. Peste un sfert de oră, cel care ne ceruse ajutorul ne-a sunat, mulțumindu-ne din suflet. Și acum mi se face pielea de găină când mi-aduc aminte.

Să fie un motiv pentru care ați preferat radio-ul TV-ului?

Da. Ca semn de apreciere față de munca mea, în 1984 șefii m-au mutat din Radio în TV, atunci ambele fiind în aceeași instituție. Am lucrat vreo doi-trei ani acolo, făcând emisiuni cu Doru Dumitrescu, mai ales Albumele Duminicale. Pentru mine însă a fost un chin, fiind cu gândul mereu la Radio. TV-ul nu se lipea deloc de mine, lucram în virtutea unei meserii pe care trebuia s-o fac. Omul deosebit care a fost Tudor Vornicu a înțeles situația și le-a spus celor de-acolo să mă lase să mă întorc la Radio. I-am mulțumit și așa am revenit la marea mea dragoste.

Cum este să fii într-un juriu de festival?

Este frumos și onorant. Totul e să ai puterea să nu te lași influențat de ideile unuia sau altuia. Sunt cazuri în care unii se dovedesc foarte abili în a obține rezultatul pe care îl vor ei. Cu mine însă nu le-a ținut. Am avut întotdeauna colegi de juriu remarcabili, precum Horia Moculescu, Marius Țeicu, Ionel Tudor și pot s-o spun cu mâna pe inimă că rezultatele au fost cele reale. Mai am o poveste, prin 2002, am scris versurile în limba română de care am pomenit mai înainte, la un cover după un mare hit al lui Ozzy Osbourne, „I Just Want You”. Am avut ambiția să înregistrez piesa cu vocea mea, făcând asta în studioul colegului Gabriel Basarabescu, pe un negativ realizat de marele chitarist Florin Ochescu, căruia îi mulțumesc și acum. Aproape că mi-a plăcut cum a ieșit. La festivalul de la Mamaia din acel an, eram în juriu. Cineva a avut ideea ca și membrii juriului să cânte câteo piesă. Cum tocmai făcusem această piesă, am interpretat-o și a fost bine primită.

Nu v-ați ascuns niciodată admirația pentru Aurelian Andreescu.

Aurică, cea mai mare voce masculină a muzicii noastre ușoare, încă neegalată. Un artist formidabil, talent imens, un prieten extraordinar, un tip bun, blând, uman. Mi-amintesc că la festivalurile de la Mamaia el întreținea atmosfera, glumind cu toată lumea. Avea mult simț al umorului, spunând niște poante foarte bune. Toți ne adunam în jurul lui și râdeam, până când Sile Dinicu bătea cu bagheta în pupitru, „haideți să începem odată!”.

Cum vi se pare difuzarea muzicii de astăzi la radio?

Aici eu sunt puțin subiectiv, căci am fost întotdeauna un susținător al muzicii românești. Mi-a plăcut cum a spus Gică Petrescu într-un interviu că el a dus în străinătate „melodica românească”. Eu am ținut foarte mult la această melodică pe care am slujit-o dintotdeauna. Am avut muzică bună, avem și în continuare, de aceea merită prețuită. Din noul val de compozitori îl admir foarte mult pe Andrei Tudor. E drept, nu tot ce se cântă este și valoros. Am pretenția că știu muzica românească în toată istoria ei de când a început, până în prezent. Știți care a fost primul motiv care s-a transformat în muzică ușoară românească?

Nu.

„Valurile Dunării” al lui Ivanovici, care la origini a fost marș, câștigând la Expoziția Universală de la Paris, când s-a inaugurat Turnul Eiffel, la 31.03.1889. De-atunci s-a metamorfozat în fel și chip. Așadar, acela e momentul apariției germenilor muzicii ușoare românești.

Ce părere aveți de Eurovision?

Astăzi nu prea mai oferă melodii care să rămână, așa cum era odinioară. Aș invita pe cineva care citește rândurile de față să încerce să fredoneze melodia câștigătoare din 2018…

Ce vă considerați a fi mai mult, realizator radio, muzician, dj?

Din toate câte puțin, dar în primul rând mă consider om de radio.

Despre

Nume: Titus Nicu Andrei

Născut: 06.05.1947 (Măicănești,VN)

Absolvent al Liceului Pedagogic din Galați în 1966 și al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București în 1972

Lucrează la Radio România Actualități din 1966 până în prezent, la redacția muzicală

A realizat numeroase emisiuni cu priză la public precum „Şlagăr top-rock”, „La microfon, melodia preferată”, „Curierul melodiilor”, sau „O melodie pentru fiecare”, „Estrada duminicală”, „Glasul tău m-a fermecat”, „Romanticii”, „Euro-muzica”, sau „Duminica vedetelor”

După 1990 a făcut parte din numeroase jurii, mai ales la Festivalul de la Mamaia

A descoperit şi promovat mulţi dintre interpreţii de muzică pop, uşoară, folk şi rock, care au ajuns celebri, printre alții Dida Drăgan, Adrian Enache, Aurelian Temişan, Daniel Iordăchioaie, regretata Laura Stoica, Mihai Trăistariu

În anul 2004, a lansat, la Humanitas Educational, împreună cu Daniela Caraman- Fotea, volumul intitulat „Alternative pop-dance”, un dicţionar cu date biografice ale artiştilor şi trupelor de muzică pop şi dance La 5 noiembrie 2008 a fost decorat, cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la prima emisie a Radio România, de către preşedintele Traian Băsescu, cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler

Interviurile lui Răzvan Toma. Jolt Kerestely, copacul demn al muzicii noastre

Jolt Kerestely a avut o viață tumultoasă, cu jos și sus, cu rece și cald, dar întotdeauna a crezut că destinul său e muzica. Iar această tenacitate i-a fost răsplătită pe deplin, devenind o legendă vie a muzicii românești, cu un repertoriu care a îmbogățit patrimoniul nostru național. Maestrul „Joly” este însă și un îndrăgostit de sport care, ca și muzica, i-a devenit un mod de viață.

Pe unde ați copilărit? Singur la părinți?

Tata fiind preot, după un an de specializare la Paris, a fost repartizat în comuna Șiclod, Harghita. Acolo m-am născut, dar după câteva luni, ne-am mutat în comuna Cuieșd, la 12 km de Târgu Mureș, unde mi-am petrecut copilăria, făcând și școala primară. La Târgu Mureș am urmat Liceul nr. 1 Bolyai, în paralel făcând tot în localitate și Școala de Muzică, la secțiile fagot și pian. Mai am o soră mai mare cu doi ani.

Era comunitate maghiară în Cuieșd?

Cam jumătate maghiari, jumătate români. Dar ne-am înțeles cu toții foarte bine, neexistând probleme etnice. Altele au fost greutățile. Erau anii staliniști, iar tata, fiind preot, era considerat un „dușman al poporului”, motiv pentru care am avut cu toții de suferit.

Ce sport ați practicat prima oară?

Ca orice băiat, am început cu fotbalul. Jucam cu copiii de la mine din comună, plăcându-mi să fiu portar. Mi se spunea „Fulger”, pentru că plonjam spectaculos, oriunde și oricum, după minge. Apoi, la liceu, am început să fac baschet, jucând în echipa de la Bolyai. În Târgu Mureș, meciurile de baschet între licee constituiau un mare eveniment. Erau vreo 10 licee și se încingeau niște meciuri foarte tari, care făceau onoare baschetului. Eu eram foarte rapid și jucam extremă dreapta. Dădeam pase exacte fără să mă uit la cel care le primea, știam să fentez. Ne mai duceam și prin deplasări, pe la Reghin, la Sighișoara, unde ne confruntam cu alte licee din raion. Ajungeam acolo cu trenul și mergeam, cum se spune, „cu nașul”. În paralel jucam și fotbal. Terenul era în curtea liceului, care era în formă de „U”, iar pe jos era piatră. Așa că mă alegeam mereu cu julituri, haine rupte… Mai făceam înot, tenis de masă, atletism. Aveam atâta energie în mine, că și pe stradă nu puteam merge normal, tot timpul alergam. La Cluj, când urmam Conservatorul, alergam zilnic în parcul acela de lângă stadion. Mă împrietenisem cu antrenorul echipei de baschet Știința și participam la antrenamentele celor de-acolo. Însă când primeam mingea, îmi dădeam degetele peste cap și nu mai puteam cânta la pian. Așa că am renunțat. Am făcut și polo pe apă și acolo tot portar eram. Am practicat și schiul. Ce mai, sportul a fost un mod de viață pentru mine.

Ce sporturi vă place să urmăriți?

Mai toate. Fotbal, baschet, tenis, tenis de masă, atletism, handbal, schi…

Care vă displac?

N-am ajuns să le înțeleg pe cele ale americanilor, fotbalul american și baseball-ul. Cum nici ei nu s-au lipit de cele care ne plac nouă, europenilor.

Cu ce echipă țineți?

Când am venit în București, mai toți colegii mei țineau cu Rapid. Așa că am devenit și eu suporterul giuleștenilor. Am prins acea echipă care a luat primul titlu, în 1967, cu jucători buni precum Dan Coe, Ion Ionescu, Dumitriu II, Greavu, Lupescu, Codreanu, Năsturescu, cu Răducanu în poartă, care mă făcea mereu să tremur când ajungea mingea la el… Mai peste ani, m-am atașat de Universitatea Craiova.

Dar de Dinamo, că aveți casa gard în gard cu stadionul?

Nu prea.

Ați fost martor ocular la vreun mare eveniment sportiv?

Am fost prezent pe Stadionul Republicii când ne-a vizitat acea echipă formidabilă de baschet, Harlem Globetrotters.

Trăiți meciul, competiția?

Vai, cum să nu. În ultima vreme mai ales la tenis. Mă bucur, mă enervez, mă întristez. Nu mă pot abține, chiar dacă mi-am propus să fiu mai nepăsător.

Ce momente din sport v-au rămas în mod deosebit la suflet?

Toate în care au fost implicați mari sportivi români. Unele chiar m-au făcut să îmi dea lacrimile, mai ales când erau comentate de Cristian Țopescu. Sportul are această putere să te facă să-ți descoperi sentimentele patriotice.

Apropo, având origini maghiare, vă bate un pic inima și pentru Ungaria când sportivii săi sunt angrenați în competiții sportive?

Îmi pare bine că mi-ați pus această întrebare. Când te naști și trăiești într-o țară în care totuși nu te simți a fi acasă, atunci ești un străin. Ceea ce nu este cazul meu. Așa că răspunsul meu este că țin cu Ungaria doar atunci când se confruntă cu oricare altă țară în afară de România.

Am înțeles că practicați constant sport.

Când m-am mutat în casa în care stau și astăzi, aveam 41 de ani. Într-o zi, mi-am dus copiii la tenis, aici la Dinamo. Cât a ținut lecția lor, m-am dus pe stadionul de fotbal să alerg, făcând înconjurul pe centura de dincolo de gard care are vreo 500 m. De-atunci n-a fost zi să nu alerg, indiferent de condițiile meteo, mărind treptat distanța, ajungând la 5.000 m. Primisem și o cheie de la cei de la Dinamo ca să pot intra în stadion. Un antrenor de atletism cu care mă împrietenisem, Constantin Grecescu, m-a învățat tehnici de alergare, aveam un caiet în care îmi notam pulsul după anumite perioade de timp. Așa am început să particip la concursuri de cross pentru veterani, mai întâi prin țară și apoi în străinătate. Cea mai lungă distanță am parcurs-o în Anglia, la Bolton, 12 km, la campionatul mondial. Până recent mergeam săptămânal la înot, parcurgând totodată distanțe lungi cu bicicleta.

Ce părere aveți de cum este tratat sportul la nivel de societate în România?

Of! Dacă măcar un sfert din banii, să nu le zic furați, ar fi fost investiți cum trebuie, am avea și autostrăzi, și sistem sanitar perfect funcțional, și sport… Este rușinos să n-avem săli sau stadioane competitive. Este indiferență și delăsare. Totul este numai la nivel declarativ, înainte de alegeri, promițându-ni-se atunci câte în lună și în cer, iar apoi constatăm că de fapt nu se face mai nimic.

Cum au fost începuturile în ale muzicii?

Înainte, în casele boierești se cânta la pian. Dacă nu era pian, se cânta la țambal, dar nu muzică populară, ci clasică. Bunica mea cânta foarte frumos la acel instrument. Mă așezam lângă ea, plăcându-mi mult s-o ascult. De la ea am învățat să cânt și mi s-a părut foarte ciudat la început când auzeam că mă acompania cu vocea a doua. Pe de altă parte, la noi, la reformați, toate bisericile aveau orgă. La cea unde era tata, era una modernă, pe burduf. Fiind foarte mare, o ocoleai ca să ajungi în spatele ei unde era o pedală pe care trebuia să te așezi cu tot corpul pentru a o mișca. Un semn îți indica atunci când burduful se umplea cu aer. Dacă atunci când cântai dădeai drumul la toate registrele, apăsând în forță, ieșea imediat aerul. Așa că, pentru a nu repeta drumul față-spate, foloseam cel mai slab registru, pentru a ține cât mai mult aerul în burduf. Acela a fost primul instrument la care am cântat. Cu timpul, ca să nu mai fac acel efort, îmi umpleam buzunarele cu zahăr cubic și le dădeam la copiii din preajmă, ca să umfle ei burduful. Ceva mai târziu, fata notarului de la noi din comună avea pian acasă și mi-a dat primele lecții, învățându-mă noțiunile de bază, iar ulterior, după ce am ajuns la liceu, făceam de două ori pe săptămână cu soția profesorului meu de muzică, pentru a deprinde cât mai bine să cânt la acest instrument.

Și totuși nu ați urmat și un liceu de muzică?

Fiind preot, tata a avut mult de suferit. Dându-și seama că nu mai putea să-și susțină financiar familia, m-a sfătuit să urmez o școală profesională, ca să învăț o meserie. Așa că după cele patru clase de liceu, m-am înscris la Școala Medie Tehnică Metalurgică din Târgu Mureș. Am muncit zdravăn, patru ore dădeam zilnic la pilă. Dar mi-a folosit, pentru că, peste ani, știam să-mi fac singur chei yale. După absolvire, în anul 1952, printr-o decizie ministerială, am fost repartizat la Întreprinderea de Construcții Siderurgice Hunedoara, unde am lucrat doi ani ca referent tehnic. În acea perioadă am făcut parte din Ansamblul Tineretului de-acolo. Însă, tot din pricina „originii nesănătoase”,  între 1954 și 1956 am satisfăcut stagiul militar la detașamentul de muncă minieră din Petroșani (DGSM 7), unde am lucrat mai întâi în mină ca ajutor de miner, apoi ca strungar la uzinele miniere.

Sunt convins că în mină ați avut parte de o experiență dură.

Și încă cum. Exact în a doua zi de Paște ne-au coborât. Erau niște lifturi nenorocite cu sârmă, cu care ajungeam la vreo 600 m adâncime. Trebuia să facem un zid de izolare ca să împiedicăm progresarea focului. Erau niște găuri, pe unde ne deplasam pe burtă, cu materialele în spate. Era noroi, miros urât… Luasem o plasă din sfoară, cum era pe-atunci, în care aveam niște sandvișuri. Am agățat-o într-un cui prins într-o grindă, urmând să mănânc când aveam pauză. Îndreptându-mă spre ea, am văzut-o bălăngănindu-se. Apropiindu-mă, mi-a fost clar ce se întâmpla, era escaladată de șobolani care se înfruptau din sandvișurile mele. Minerii erau învățați și ar fi mâncat în continuare fără probleme, dar eu n-am putut-o face. Am scăpat de mină când ne-a aliniat într-o zi comandantul și ne-a întrebat care știm vreo meserie. Așa am ajuns să lucrez ca strungar la uzinele minere. Altă viață. Acolo am învățat să repar ceainice, cafetiere și mai făceam și eu câteun ciubuc. După un an, iar ne-a aliniat comandantul, de această dată întrebându-ne care știm să cântăm la un instrument. Iar am ieșit în față, spunând că știam să cânt la pian și acordeon. Ascultându-mă un dirijor, mi-a zis „gata cu strungul, aici rămâi”. Și așa am ajuns în ansamblul artistic al detașamentului de muncă. Erau vreo 80 de persoane care se ocupau cu muzică populară, dansuri, recitaluri, soliști, cu turnee prin țară etc. M-am dus și la o școală de muzică în Petroșani, unde m-am pregătit pentru Conservator.

Și v-ați dus la Conservator?

Am fost lăsat la vatră chiar când a început Revoluția din Ungaria, pe 23 octombrie 1956. M-am dus la Cluj, însă examenul la Conservator se dăduse de două luni. Atunci le-am cerut celor de la Rectorat să-mi permită să fiu audient la cursuri pe tot acel an universitar, primind acceptul. Eram acolo permanent, că profesorii nici nu știau că nu sunt student. Unii dintre ei chiar îmi dădeau elevi pe care să-i pregătesc pentru viitorul examen de admitere. Adică, acolo unde urma să iau și eu parte! În fine, a venit și ziua examenelor, elevii mei au intrat, eu nu, chiar dacă luasem 10! Tot din cauza bietului tata, atunci fiind foarte severă problema dosarului. Am făcut același lucru și anul următor, tot audient, iar la examen, am pățit la fel. Când și a treia oară n-am fost acceptat, am venit la București, cerând audiență la minister. Am dat acolo de un inspector omenos, Dinu, explicându-i situația. A înțeles, a sunat la Cluj, iar peste trei săptămâni am primit telefon ca să vin să mă înscriu la Conservatorul „Gheorghe Dima”. Și așa am putut să-l urmez, din 1958 până în 1963. În ultimii doi ani, am lucrat la Institutul Pedagogic de trei ani, la catedra de Muzică, în calitate de corepetitor. Numai că acea instituție avea să se desființeze.

Și ați rămas fără loc de muncă.

Cam așa, punându-mi întrebarea existențială „ce mă fac?”. În vara lui 1964, concertasem cu formația mea de studenți la cel mai frumos local de vară din Sibiu numit „Venezia”. În acea perioadă se afla în oraș o echipă de la Buftea pentru niște filmări. Acolo l-am cunoscut pe regizorul Francisc Munteanu, cu care aveam să mă împrietenesc. Mi-a zis să-l caut când ajung prin București. Asta am și făcut, cerându-i ajutorul. M-a ajutat să mă angajez la Institutul Cinematografic de la Buftea, la butaforie. M-am întors la Cluj, mi-am pus toate lucrurile într-o valiză, am urcat pe motocicleta pe care o aveam și am venit pentru totdeauna în Capitală.

Era ceva să ai motocicletă în acei ani.

E și aici o poveste. În Cluj cântam cu formația mea la cel mai luxos hotel, „Continental”. Acolo, într-o seară, am fost contactat de cineva de la trupa de circ bulgară „Aurora”, aflată în turneu în orașul Turda. Își pierduseră pianistul, care fusese luat în armată. Așa că mi-au propus să îi iau locul pentru o lună, cât durau reprezentațiile și îmi ofereau 100 lei pe seară, când un salariu lunar era în jurul a 1.500. Așa am luat 3.000 în acea lună, și cu acei bani mi-am cumpărat motocicleta. M-a ajutat mult să mă deplasez și nu mai zic ce succes aveam la fete.

Și la TVR cum ați ajuns?

Pentru Buftea, mă trezeam în fiecare dimineață la 6, că la 7 aveam mașina pe care o luam de la Grădina Icoanei. Era incomod. Întâlnind un trompetist cu care mai cântasem prin Ardeal, am aranjat cu el să cântăm de trei ori pe săptămână la Casa Guttenberg, de lângă Primăria mare. Tot Francisc Munteanu m-a pus în legătură cu compozitorul Paul Urmuzescu, care m-a luat cu el și m-a dus la etajul 3 de la clădirea Radio. Acolo era biroul lui Silviu Brucan, care era director. Și așa am fost angajat la instituția care pe-atunci cuprindea împreună TVR și Radio. Nu prea erau locuri, așa că am fost pus pe cele ale angajatelor gravide. Unul simpatic de la cadre, Macrea, mi-a zis în glumă: „Măi Joly, în locul tău ca să mă asigur că am locuri, le lăsam eu pe toate gravide”.

Cum ați ajuns compozitor de muzică ușoară?

La Cluj, când eram încă student, am cunoscut un redactor muzical. M-a ascultat la pian și mi-a sugerat să încerc să cânt și muzică ușoară. L-am ascultat, așa că în prima vacanță am compus o piesă. I-am dat-o. El a trimis-o la comisia din București, cum era regula pe-atunci. Le-a plăcut și radioul mi-a cumpărat-o. Era 1957. Nu vă spun ce bucurie a fost pe mine, primind și 700 lei, primii mei bani câștigați din muzică. Un salariu mediu lunar era de 900 lei. Titlul piesei era „Primul pas”, ce nume simbolic, și avea să fie cântată de Constantin Drăghici, iar versurile mi le-a făcut Mihai Dumbravă.

N-ați încercat să cântați și cu vocea, ca alți compozitori?

Făcusem multe ore de canto. După ce am devenit inginer de sunet la Radio-TV, într-o zi nu a venit un solist care trebuia să facă imprimare. Am profitat de acel moment liber și am rugat-o pe fata care era la butoane, să mă înregistreze. Luasem negative de la unele piese de-ale mele, începând să cânt pe ele. Am luat acasă înregistrările și când le-am ascultat, m-am speriat și mi-am dat seama că vocea este departe de a-mi fi un atu. Atunci mi-am dat seama cât de greu e la microfon, așa că aveam să fiu înțelegător și răbdător cu toți interpreții melodiilor mele, primind din partea tuturor mulțumiri în acest sens.

Ce părere aveți de festivalurile de muzică din România?

Eu am făcut parte din echipa TVR, ca regizor muzical, care s-a ocupat de primele șapte ediții ale Festivalului Cerbul de Aur. Era cel mai tare din estul Europei și atrăgea mari vedete pe care am avut ocazia să le cunosc. De aceea, am fost foarte dezamăgit de ultima ediție, cea din 2019, unde au cântat concurenți foarte slabi. A fost o risipă. În oricare concurs de gen Vocea României care se face la noi se găseau voci mult mai bune.

Familia Kerestely, de la stânga la dreapta: soția Roxana Aura, fiul Andrei, fiica Melinda și eroul interviului de față

N-am cum să ocolesc piesa „Copacul”, care a fost un reper important al carierei dumneavoastră.

„Copacul” m-a lansat, acesta e adevărul.

Povestiți-mi puțin despre istoria acestei creații rămase pentru totdeauna în antologia muzicii noastre. Versurile știu că sunt ale lui Ovidiu Dumitru. Când ați compus, știați că era vorba despre un copac?

Pe vremuri compuneam numai după versuri, deoarece colegul meu Ion Ruș, cu care am realizat sute de piese, nu știa să scrie după muzică. Așa și cu Ovidiu Dumitru, care era coleg cu mine la TVR. Eu hotăram versurile, ca să cadă pe muzică. Așa am lucrat și cu el. I-am cântat la pian refrenul de câteva ori, ca să-i rămână în cap. Auzind, a știut cum să completeze.

Cum v-ați îndreptat spre Aurelian Andreescu?

Eu îi mai făcusem înainte niște piese și îi știam potențialul. Așa că i-am zis într-o zi: „Măi Aurică, am compus o melodie despre care am încredere că în interpretarea ta va ajunge mare șlagăr”. A venit la mine acasă ca să repetăm. Eu cu nevastă-mea fiind mari băutori de ceai, mi-amintesc că după ce trecuse ceva timp de când începusem repetiția, ea a venit să ne întrebe dacă nu vrem să ne aducă niște ceai. La care Aurică, mirat, i-a răspuns: „Dar ce, sunt bolnav ca să beau ceai?”. Dar să revin, la sfârșitul acelei zile i-a plăcut melodia, era mulțumit și cum îi ieșise interpretarea, spunându-mi să contez pe el. Și a ieșit ce a ieșit. Am luat doar premiul 3 în ediția 1975 de la Mamaia, dar asta pentru că nu aveam voie să câștig. Nici nu îmi mai amintesc cine a luat premiul 1. Dar chiar și pentru acest premiu 3 au fost discuții, un tip, Petre Mihăescu, care era director la Teatrul de Revistă, a întrebat malițios, „cum să ia un ungur premiul 3?”

Faptul că peste ani această piesă a rămas nemuritoare este mai important decât toate premiile lor. Știți câte piese ați compus în total?

Peste 600… Revenind la relația unguri-români, eu am fost prieten la fel cu toți, indiferent de naționalitate. N-am avut niciun conflict. În cartea „O viață pentru un cântec” pe care Oana Georgescu a scris-o despre mine, am spus că dacă toți oamenii ar fi ca mine, nu ar mai exista războaie și totodată dacă cineva ajunge să se certe cu mine, ar trebui să se ducă la doctor să se caute…

Cum este corectă transcrierea prenumelui dumneavoastră?

Corect în ungurește se scrie Zsolt, dar la mine dintotdeauna a fost Jolt, în acte, în toate instituțiile unde am activat, peste tot. Dar mai sunt unii astăzi care vor să facă pe deștepții și mi-l scriu cu Zs.

Ați contribuit la îndreptarea către muzică a fiului dumneavoastră, Andrei Kerestely?

La noi în familie, fiecare și-a luat partea. Eu, fiind compozitor, l-am luat pe Andrei în domeniul meu. Nevasta-mea, care este profesoară de limba engleză, a luat-o pe fiica noastră, Melinda, în domeniul ei. Sigur, Andrei a crescut pe lângă mine, cu muzică. Având și mult talent, a prins repede. A început de mic. Eu am fost primul care am avut în București studiou muzical particular. Și țin minte că pentru primul Mamaia de după ’89, când trebuia să pregătesc o piesă cu Constantin Drăghici și soția lui Olimpia, am constatat că nu aveam vreun negativ pe care să cântăm. Însă doar într-o săptămână, Andrei ne-a făcut toate negativele de care aveam nevoie. Iar Melinda este profesoară de limba engleză la Liceul Coșbuc. Știe o engleză perfectă. Când erau mici, soția vorbea cu ei numai în engleză. În plus, a fost la o mulțime de specializări în Anglia, Scoția și alte țări.

Ați primit multe premii. V-au deschis uși?

De deschis uși am făcut-o doar cu muzica mea.

Despre Jolt Kerestely

Născut: 12.05.1934 (Șiclod,HR)

Compozitor, dirijor, regizor muzical, inginer de sunet

Căsătorit (cu Roxana Aura), tată a doi copii (Andrei și Melinda)

A compus peste 600 de piese, printre care „Copacul”, „Tăcutele iubiri”, „Lumea de dragoste”, „Un buchet de crizanteme”, „Te rog zâmbește, fată frumoasă”, „Inima nu știe carte” Printre multele distincții primite: Premiul de excelență – Festivalul Mamaia 2001 pentru întreaga activitate profesională; Diploma de excelență acordată de Ministerul culturii și cultelor, 2002; Ordinul Meritul cultural în grad de cavaler, 2004, acordat de Președintele României Ion Iliescu

Interviurile lui Răzvan Toma. OCTAVIAN URSULESCU, UN PRACTICANT, CONSUMATOR ȘI CUNOSCĂTOR AL SPORTULUI

Când spui Octavian Ursulescu, spui automat muzică, pentru că acest apreciat om de mass-media și-a pus cea mai mare parte a vieții în slujba celei de-a patra arte, intrând adesea din această postură în atenția publică românească, fie prin intermediul TV, fie prin cel al radioului, fie prin cel al presei scrise. Însă din interviul de față ne vom da seama că și sportul a jucat un rol foarte important în viața sa.

Unde ați copilărit? Joaca din copilărie presupunea și sport?

Campion școlar la baschet cu echipa Liceului Dimitrie Cantemir, al doilea de sus din dreapta

M-am născut în satul Câmpu Cetății, în județul Mureș, și am copilărit într-un sat aflat la câțiva kilometri, Chiheru de Sus. Cine a copilărit la țară știe bine că acolo aproape totul poate fi asimilat sportului! Întreaga vară băteam câmpurile și dealurile în picioarele goale – deci atletism; în valea Beicii, care trecea prin spatele casei, prindeam pești cu coșarca – deci pescuit sportiv; iar pe ulițele în pantă, pe zăpada înghețată, patinaj (pe patine improvizate) și săniuș – deci sporturi de iarnă! Fotbalul m-a acaparat în București, maidanele cu zgură de pe bd. Dacia (acum e acolo un bloc…) și de la biserica Popa Chițu ne lăsau urme adânci pe haine, pe genunchi, pe față tuturor celor din gașca de la Liceul „Dimitrie Cantemir” (cu ghiozdanele puse în chip de…bare!).

Ați fost legitimat la vreun sport?

Am acasă o colecție mare de diplome, medalii, insigne, trofee sportive, dar un singur sport am practicat la nivel de performanță, baschet. Am avut șansa de a-l avea ca profesor de sport la liceu și antrenor pe Enric Klosowski, un dascăl minunat, cu care peste ani am mers de câteva ori la pescuit de știucă și clean. Prin el am înțeles definiția pescuitului sportiv, cu lanseta, la răpitor (era mare specialist la păstrăv; cum părinții mei fuseseră ingineri silvici, i-am procurat de câteva ori permise speciale pentru apele de munte): după antrenamente, seara, am deprins în sala de sport tehnica lansării la punct fix. Am fost căpitanul echipei de baschet a liceului, conducând-o spre victorii (sau…înfrângeri!) în meciurile cu rivalii de la liceele Spiru Haret, Bălcescu sau Caragiale. Am avut și un meci televizat în direct, la Sala Floreasca, în care s-a remarcat și regretatul meu frate, mai mic de statură, dar foarte agil și îndemânatic. De aici am fost remarcat de prof. Mircea Stănculescu și inclus în lotul echipei ȘSE 2, cu care am devenit campion național de juniori, după un meci disputat în aer liber, pe un teren de la Dinamo. Am insigna de campion și o fotografie mică alb-negru pe undeva, dar piesa de rezistență, cu tricolorul pe piept și însemnele specifice, la care țineam ca la ochii din cap, mi-a fost distrusă la Nufărul. E vorba de tricou, se prăfuise, voiam să-l montez într-o ramă și am făcut greșeala să-l dau acolo la curățat, în loc să-l fi spălat acasă, de mână. După aceea am jucat în Divizia B, la Universitatea București și la ICHF (devenită apoi ICED). La prima dintre ele îl aveam coleg pe veteranul glorios Grigore Costescu, „Orbul”, și vecin de cartier, iar antrenor pe Paraschivescu „Pasăre”, pe care apoi l-am întâlnit ca oficial la Progresul/ FC Național. La un meci al ICHF-ului, în sala, azi demolată, de pe Uranus, am avut o „țeavă” fantastică, am marcat vreo 30 de puncte și am fost remarcat de antrenorul federal Predescu, care m-a inclus într-un fel de lot lărgit de tineret, drept care, spre bucuria mamei, primeam lunar din depozitul de pe str. Vasile Conta supra-alimentație în valoare de 500 de lei! Mai târziu, fratele meu Florin-Silviu m-a convins să revin pe teren, aveau nevoie de unul mai înalt (aveam 1,88 m), așa încât am mai jucat, firește de plăcere, în categoria Onoare, la „Electrica”, magic fiind faptul că aveam ocazia să mă înfrunt pe terenurile de la „Știința” (Drept) cu legendele Folbert, Fodor sau Niculescu, care astfel își mai dezmorțeau și ei oasele.

Ați avut prieteni din copilărie sau colegi de școală ajunși ulterior nume importante în lumea sportului?

Nu cred, anul acesta Liceul Cantemir a împlinit 150 de ani de la înființare și i-aș fi văzut acolo, la festivitatea de la Teatrul Național. Îmi aduc aminte doar de înotătorul Vladimir Moraru. În schimb era acolo, deși n-am fost colegi, Cristian Gațu, venise să se revadă cu un amic din Anglia. Cu Cristi am petrecut cândva un Revelion fabulos, la Predeal, într-o vilă închiriată de noi, între participanți fiind Mircea Lucescu, Cristian Țopescu, George Mihăiță, Horia Moculescu. Ce ne-a mai alergat Gațu atunci pe munți, cu celebrul îndemn „Cine nu fuge, mama lui e…”! Între bunii mei prieteni din lumea sportului, unii din ei apar în fotografii, se numără Ivan Patzaichin (ne vedem și în Deltă, inclusiv la Mila 23, n-am lipsit nici de la sărbătorirea celor 70 de ani ai lui), Elisabeta Lipă, Ilie Năstase, Gică Hagi, Victor Pițurcă, Mihai Stoichiță, Gino Iorgulescu, Gabi Balint (îl voi convinge să revină la muzică!), în această categorie de suflet intrând și regretații Nicolae Dobrin, Ilie Balaci, Sorin Satmari (stângaci redutabil, mi-a fost adesea adversar la baschet), acesta din urmă și un talentat prozator umoristic. Nu cutez a o numi prietenie, dar am minunate și onorante relații amicale cu Nadia Comăneci, Camelia Potec, Ana-Maria Brînză,  Gabriela Szabo, Doina Melinte, Alina Dumitru, Doina Ignat, Viorica Susanu, Monica Iagăr, Lucian Bute, Mariana Bitang, Octavian Bellu (cu tizul meu am pe perete acasă o fotografie mare unde alergăm umăr la umăr la un cros!), personalități uriașe ale sportului românesc. Pe Nadia am prezentat-o pe vremuri într-un mare show artistic-sportiv la Polivalentă, apoi am fost la ea acasă, lângă fostul Stadion Republicii, i-am dus casete cu muzică, se dansa de mama focului!

Ce sporturi vă place să urmăriți, să le priviți?

La TV, fotbal și baschet din NBA, când ajung în SUA merg la meciuri. Sunt mâhnit că la ora actuală, din cauza decăderii sportului românesc, nu mai am efectiv nici o tragere de inimă să merg pe stadion sau la sală. Dar nu ratez nici un meci al Simonei Halep (sunt și eu „machedon” 25%, după un bunic), marea glorie actuală a sportului nostru.

Sunteți microbist? Cu ce echipă țineți?

Echipa mea de suflet, FC Național, din care Gino Iorgulescu făcuse o bijuterie, nu mai există. Sunt fan FC Barcelona, dar unul obiectiv, care recunoaște că în afară de Messi și ter Stegen nu prea se poate bizui pe nimeni cu adevărat. Culmea e că pe vremuri țineam cu Real Madrid și Manchester United, nu știu de ce. În pasiunea pentru United și FC Național îl aveam alături pe prietenul Radu Cosașu, și el „progresist” (ca și Mircea Vintilă, de pildă) de-o viață. Ce meciuri de șah se încingeau acum mai bine de 30 de ani în redacție la „Contemporanul”, campioni fiind Radu Cosașu și Laurențiu Ulici!

Ați avut dispute amicale cu colegi, prieteni care aveau alte simpatii?

Legat de Barcelona, mă contram mereu amical cu Titus Munteanu (despre care am publicat și o carte), colaboratorul meu într-ale divertismentului TV. Culmea e că el, „Realist”, nu accepta niciodată să se uite la „El Clasico” împreună cu fiul său, regizorul Radu Muntean, „barcelonist” ca și mine, deși locuiau împreună!

Ați fost pe stadioane?

N-am ratat nici un „cuplaj” când eram mic, pe „23 August”. Mă lua tata, și acum mă înfior când îmi aduc aminte cum stăteam agățați ciorchine pe scara tramvaiului! Și ce bucurie pe noi că Progresul îi cam „căpăcea” pe granzii trufași, cu echipa noastră modestă: Mîndru, Karikás, Soare, Oaidă, Mafteuță, Știrbei, cei doi Smărăndescu, Banciu (marca mai mereu), Dinulescu, apoi Mateianu, Mircea Sandu, Dudu Georgescu, Dragnea, Dragu, Marica, Stoichiță (soția lui a jucat baschet la Progresul), Răzvan Lucescu, Ciugarin, Adrian Constantinescu (coleg de clasă cu fratele meu), Dumitriu II (da, mulți au jucat și la noi), Baboia, Tevi, Apostol, Săpunaru… Când FC Național s-a desființat, era pe locul 2 în B, cu Șumudică antrenor. Era să luăm campionatul cu Olăroiu antrenor, am suferit nespus la „trădarea” Craiovei, am dat și un golgheter național, Marian Savu. În seara respectivă am luat la vestiare, dăruită de antrenorul Stoichiță, mingea de meci, cu autografe, iar peste câțiva ani i-am dat-o lui Savu, pentru el însemna enorm.

Alături de mama sa, mare microbistă, în tribunele stadionului din Cotroceni, la un meci al Progresului

Jucători preferați?

Îl consider pe Pelé inegalabil în timp și lângă el l-aș pune, credeți-mă, pe Dobrin. Am văzut pe viu câteva meciuri ale acestuia, inclusiv unul demonstrativ în 1990, pe un „23 August” ticsit, era realmente genial. În categoria super-elită i-aș așeza pe Messi, Ronaldo (mai mult brazilianul), Hagi.

Ce părere aveți de fotbalul de azi de la noi, echipa națională, echipe de club?

La noi în prezent e jale mare, nu mă avânt eu în considerații, totul pornește de la oameni, deci FRF, care face regulamentele, dar și toți ceilalți angrenați în fenomen. Meciuri cu 50 de spectatori în tribune, asta spune tot…

Sunteți un consumator de sport? Urmăriți la TV competiții? Citiți presă?

Consumator și cunoscător, în egală măsură. Urmăresc la TV toate evenimentele importante, când programul îmi permite. Sunt abonat la 5 publicații, între care „Gazeta sporturilor” (nu uit că la un moment dat aveam editoriale în „Sportul românesc”), deci sunt la curent cu tot ce se petrece.

Ați fost martor ocular la vreun eveniment sportiv important?

Pot considera, alintându-mă puțin, evenimente importante…și cele prezentate de mine! De pildă sunt prezentator specializat într-un domeniu mai aparte, dansul sportiv, am prezentat zeci de campionate naționale, dar și mondiale (de Seniori) și europene, fiind, alături de Cornel Dinu (pe atunci Secretar de stat) și Titus Munteanu, unul dintre cei care au contribuit la constituirea Federației de specialitate. O altă extra-specializare, ca să-i zic așa, a fost în volei. Am câteva medalii de aur cucerite la Jocurile Mondiale ale Jurnaliștilor (Olimpiada mass-media), la edițiile desfășurate în Canada (de iarnă), Belgia, Franța, Turcia și Grecia, dar una e să joci și alta să prezinți, postură în care m-am aflat de numeroase ori la „Cupa Arcada” de la Galați, unde am cunoscut câteva din marile glorii ale voleiului autohton. La „Olimpiadele” respective am urcat pe podium atât cu echipele de volei, fotbal, baschet, cât și la individual, la tenis de masă, tir cu arcul, petanque, aruncarea greutății, badminton. La ediția belgiană, cea de la Spa, l-am cunoscut pe guvernatorul provinciei Liège, Paul Bolland, care m-a invitat la două ediții ale celebrei curse de Formula 1 de la Spa-Francorchamps, unde m-am împrietenit (am stat în lojă, vorba aia!) cu directorii tururilor cicliste ale Franței și Italiei. M-au invitat și ei la startul evenimentelor respective, dar n-am ajuns. Cursa de Formula 1 de la Spa-Francorchamps rămâne un eveniment sportiv uriaș la care am luat parte încă de 2 ori. Aș mai adăuga meciurile de fotbal organizate în SUA cu mari echipe europene, ocazie unică pentru mine de a-i vedea de la câțiva metri (stadioanele de fotbal american sau baseball au tribunele foarte aproape de teren) pe faimoșii componenți ai echipelor Real Madrid, Liverpool, Manchester United, Manchester City, Atlético Madrid, Milan, Internazionale, Juventus, Bayern München. Dar nimic nu se compară cu a vedea de aproape un slam-dunk al giganților baschetului.

Ce părere aveți despre decăderea sportului din România?

Nu se mai face sport serios în școli, se dau scutiri medicale pe bandă rulantă, copiii stau cu nasul în telefoane și TV, nu mai fac mișcare, de unde obezitate și o bază de selecție tot mai mică, inclusiv din mediul rural, cum era înainte. Dar dacă din programa școlară sunt eliminate istoria, muzica, latina, ce să ne mai mirăm că nu se mai face serios sport, ci doar o ușoară gimnastică de înviorare? Chiar nu vrea nimeni la nivel înalt să înțeleagă că pentru viitorul acestei nații prioritare sunt educația (implicit sportul), sănătatea, cultura și nu înarmarea?

Cu echipa de fotbal a ziariștilor români la Olimpiada mass-media din Grecia

Soluții de revigorare pe care le-ați întrevedea.

Cointeresarea dascălilor de sport în descoperirea de talente; secretari de stat foști mari sportivi la Ministerul Educației, care să schimbe regulile; cât mai multe ore de sport pe săptămână. Dar mai ales cât mai multe săli, stadioane, baze sportive, bazine de înot (de ce credeți că ne umilesc ungurii la natație?), dar nu pe terenuri în pantă și în localități fără tineri…

De unde a pornit apetența pe care ați avut-o pentru muzică? A contribuit la ea și regretatul dumneavoastră frate?

Fratele meu Florin-Silviu era cu 2 ani mai mare decât mine. Am avut amândoi la Liceul Cantemir același profesor de muzică, o legendă a dascălilor de profil, Anton Scornea, care a trăit 101 ani. El a compus imnul liceului, pe care-l cânt cu foc (am făcut-o și la TV!) de fiecare dată când mă întâlnesc cu o altă fostă cantemiristă, interpreta Pompilia Stoian, stabilită în Germania. Am fost în cor, am prins drag de muzică, oricum studiasem de mic pianul și acordeonul. Ascultam multă muzică la radio, am descoperit Beatles cu primele hit-uri, la posturi străine, iar în cazul meu „startul oficial” s-a dat în paginile ziarului „Scânteia tineretului”, la care colaboram. În martie 1968 a avut loc prima ediție a „Cerbului de aur” și am propus conducerii ziarului să facem zilnic o pagină întreagă, formatul era mare, pe atunci, consacrată evenimentului. Încă din zori eram la aeroportul Băneasa, unde soseau participanții – de acolo erau preluați de Mercedes-urile negre ale ONT și transportați la Brașov – cu un fotograf, le luam mici interviuri, dedicații și a doua zi noi eram primii în presă cu informații calde. Am închegat atunci relații amicale cu mulți artiști, cu care am păstrat legătura și am realizat interviuri ample, publicate în săptămânalul „Magazin”, apoi în revista „Femeia”, după care totul a fost istorie, cum se spune. În paralel cu presa scrisă am debutat la Radio, în neuitata emisiune a lui Cornel Chiriac, „Metronom”, iar în a doua parte a anilor 70 am început colaborarea cu televiziunea, prezentând „Tele-Top” și apoi emisiuni realizate de Titus Munteanu. La Radio am realizat și prezentat două decenii programe de mare audiență, cum ar fi „Radiorecording”, „De la 3 la 7”, „Estrada duminicală”, „De la 1 la 5”, la care colabora și fratele meu și în care mă mândresc că „strecuram” toate noutățile din muzica occidentală. Legat de fratele meu, FSU, așa îl știau toți, el a fost cel mai autorizat specialist în muzică pop-rock străină și autohtonă de la noi. În perioada când eu eram titularul rubricii de muzică ușoară de la prestigiosul săptămânal „Contemporanul”, el a înființat celebra pagină „top” de la revista „Săptămâna”, unde semna fsu (nu se foloseau majusculele, așa era concepția grafică). A fost îndepărtat de acolo în urma unor delațiuni și manevre ticăloase de către oameni care mai trăiesc și acum, se știu, nu e nevoie să le dau numele, mai ales că unul m-a atacat urât și pe mine…

Știu că e greu să faceți o ierarhie, dar totuși care sunt genurile muzicale care vă plac cel mai mult?

Având acces, sub o formă sau alta, la publicații străine de specialitate, cum ar fi „Billboard”, „New Musical Express”, „Melody Maker”, „Rolling Stone”, extrăgeam din topurile de acolo noile apariții discografice, pe care cei din echipajele TAROM (pe atunci stăteau zile bune în New York, până la următoarea cursă) le aduceau în țară și într-o zi și-o noapte le copiam toți, transmițându-le ca la ștafetă, între care Camil Petrescu (fiul marelui scriitor), dr. Ștefan Sihota, Răzvan Firea (fostul soț al d-nei Primar General), Torjescu, Bebe Teodorescu, Bujor Pokorny, Dan Coe (fotbalistul era mare iubitor de Country) – unii colecționari pasionați, alții DJ-ei, după care a început să aducă muzică bună un alt prieten apropiat, Călin Andrei, fiul lui Ștefan Andrei. În acea perioadă eu și FSU am ajutat sute de „discotecari” din țară, trimițându-le benzi cu noutăți; multora dintre ei le-am dat și atestate profesionale, aveau nevoie pentru a fi angajați (eu și FSU eram în comisie), mă mai întâlnesc și azi cu unii din ei, care-mi mulțumesc…A fost o paranteză pentru a înțelege vremurile acelea speciale, nu le-aș numi neapărat „grele” (dacă era așa nu ar mai fi existat discoteci și nici n-am fi putut procura și difuza muzică străină). Anii au trecut și în timp mi s-a cimentat admirația și dragostea pentru corifeii care sunt pe primele locuri, detașat, în inima mea, fiindcă au influențat decisiv muzica modernă: Beatles, Elvis Presley, Bee Gees, ABBA. Deci nu se poate vorbi de ierarhii pe genuri și nici pe artiști, fiindcă sunt stiluri și talente incomparabile, ci doar de preferințe personale.

Ați prezentat o mulțime de concerte și festivaluri, printre care și 13 ediții de Mamaia. Cum ați ajuns să prestați o asemenea activitate?

Sincer să fiu, cantitatea e mai puțin relevantă, sper să fie vorba și de calitate…În afară de festivalul de la Mamaia, unde m-am oprit prin 1997, când a început, lent, decăderea lui, mă mândresc că am prezentat de vreo 20 de ori reputatul festival de la Amara, ajuns la ediția 52-a!, că sunt la cârma festivalului internațional „George Grigoriu” de la Brăila de 15 ani, adică de la înființare, că am făcut același lucru la festivalul internațional „Dan Spătaru” de la Medgidia (puteți crede că acum 4 ani a venit un primar care l-a desființat?), că prezint de mulți ani festivalul de romanțe „Te-aștept pe-același drum” de la Zlatna și mai ales nava-amiral a manifestărilor de gen, „Crizantema de aur” de la Târgoviște, lansată tot în 1968, deci are desfășurare neîntreruptă. Asta pentru a vedea că n-am „stat” nicidecum în festivalul de la Mamaia, orientându-mă spre manifestări mult mai serioase din punct de vedere organizatoric și respectându-și identitatea. Primul mare festival pe care l-am prezentat, după câteva ediții la Amara (dar acelea nu erau televizate), a fost, la „Polivalenta” bucureșteană, „Melodii  81”. M-a remarcat, din presă, radio și emisiunile TV, invitându-mă să prezint, secretarul de stat la Consiliul culturii, Ladislau Hegheduș, un om extraordinar, care a făcut imens pentru muzica ușoară românească. Am prezentat acest festival până la sfârșitul anilor 80, iar în 1983 am debutat la Mamaia, la reluarea după 7 ani a festivalului, datorată aceluiași Hegheduș.

Cu siguranță că din asemenea postură ați trăit numeroase întâmplări mai deosebite, fie mai vesele, fie mai puțin vesele? Puteți evoca pe scurt câteva dintre acestea care vi se par că merită să rămână pe hârtie?

Episoade legate de Mamaia, nu toate vesele, însă… După cum se știe festivalul era transmis în direct doar la radio, înregistrându-se și fiind transmis pe micul ecran ulterior. Din acest motiv eu, ca moderator, trebuia să acopăr cumva, pentru radioascultători, pauzele nedorite. Și cum, normal, nu era voie să se urce cu flori pe scenă, admiratorii veneau la rampă sau chiar le aruncau. Ei bine, după o prestație, ca de obicei superlativă a Corinei Chiriac, scena era plină de flori, iar artista s-a apucat, meticuloasă, să le adune fir cu fir. Și ce-mi vine mie să zic, ca să mai umplu din timp, tocmai în acea perioadă în care toamna (festivalul avea loc la sfârșit de august) elevii și studenții erau implicați în campania agricolă: „Corina Chiriac la strânsul recoltei!”. Delir în public, dar ce mi-au auzit mie urechile în culise, de la șefii TVR! Nu-mi păsa, însă, mai strecuram oricum glume, fiindcă nu am fost niciodată angajatul TVR, așa încât… „caii de la căruță”. Și tot în perioada aceea, filmarea se transmitea, cum spuneam, prin releu la studioul central de la București, pentru a fi prelucrată și difuzată. Nu știu ce interferență s-a produs, că la un moment dat am apărut pe ecran în locul lui…Nicolae Ceaușescu, care ținea un discurs în direct de la Neptun! Toți de la TVR erau disperați (eu n-am aflat decât a doua zi), noroc că interferența n-a durat decât câteva secunde și nu s-a produs decât în zona Dobrogei, iar lui Ceaușescu nu i s-a raportat de către cei din jur, pesemne de frică să nu fie „zburați”…În fine, într-o seară, la altă ediție, am alergat printre două mașini parcate la hotelul Internațional (Rex), iar un inconștient nenorocit își înfipsese în chip de antenă o sârmă lungă care mi-a intrat direct în ochiul stâng! Imediat ochiul mi s-a umplut de sânge, mare minune că nu l-am pierdut, organizatorii m-au dus la un reputat specialist local, dr. Boeraș, dar a trebuit să prezint festivalul…din profil, încercând să fiu spre cameră și public cu ochiul neafectat, dar tot s-a văzut ochiul roșu…Și tot la Mamaia, în 1989 cred, mă durea capul și actorul Radu Gheorghe mi-a dat, credea el, un algocalmin, dar era… biseptol, atunci descoperind că sunt alergic la sulfamide: mi-au apărut niște bășici cu lichid la picior, exact unde se flexează talpa, a fost un chin să ajung la microfon, zâmbind, întregul festival!

Bănuiesc că deplâneți dispariția festivalului…

Deloc, raportat la ce ajunsese în ultimul deceniu, până la decesul, aș spune, firesc și așteptat. Devenise o struțo-cămilă, fără cap și coadă, nu mai avea identitatea aceea legată de muzica ușoară românească (așa cum Sanremo se raportează la cea italiană). Tot felul de „producători” și organizatori nelegați de tradițiile genului, ocolind normala colaborare cu Uniunea compozitorilor și muzicologilor, breasla profesioniștilor muzicii (care a înființat festivalul în 1963), au venit cu idei năstrușnice, ca să zic așa: seară rock (când nici măcar unul din premii nu purta numele unei vedete dispărute a muzicii ușoare!), concurs de…șlagăre (adică hai să ierarhizăm noi ceea ce deja a consfințit, ca succes, publicul), competiții ale caselor de producție, nu mai zic de „melanjarea” genurilor muzicale, care a dus la îndepărtarea publicului tradițional, care nu era nicidecum acela de rock, dance, hip-hop. Anul trecut cineva lansase zvonul reluării festivalului, firește nu s-a întâmplat nimic, acum se vehiculează luna mai, locul de desfășurare urmând a fi …o parcare a unui Mall din Constanța sau așa ceva! Mă întreb de ce oare Consiliul județean și Primăria Constanța au lăsat în paragină Teatrul de vară din Mamaia? Vom afla cândva ce interese sunt și acolo…

Știm că la TVR în anii comuniști era strictețe mare. Înaintea unui asemenea festival erați … prelucrat politic, de genul „să nu faci aia, să nu zici aia etc”?

Nu era chiar așa cum încearcă să zugrăvească epoca unii „dizidenți închipuiți”, dintre cei care, culmea, au avut mari avantaje în acea perioadă. Am prezentat atâtea festivaluri și emisiuni televizate, dar niciodată nu mi-a cerut cineva „textul la viză”! Probabil se miza și pe faptul că eram jurnalist, aveam emisiuni radiofonice, deci posedam un auto-control. Îmi aduc aminte că Ladislau Hegheduș, înainte de festival îmi spunea doar atât: „Tavi, te rog să nu uiți să amintești de «Cântarea României »!” , ampla manifestare națională ce includea absolut tot, inclusiv Mamaia. De altfel, ce text să mi se fi cerut? Nu aveam așa ceva! Doar lista melodiilor și interpreților, cu mici adnotări făcute de mână de mine, atât. Numai când aveam colege de prezentare (Alina Chivulescu, Irina Radu) eram nevoit să scriu un text, ca să știe ce să spună, când să intervină, etc. Aveam la hotel mica mea mașină de scris Consul, băgam 2 coli de indigo, după aceea repetam cu ele. Doar cu Monica Anghel n-a fost nevoie, avea experiență actoricească, ne-am descurcat de minune împreună.

Ați prezentat sau co-realizat emisiuni memorabile TV. Eu am fost un mare fan al „Meridianele cântecului”.

De la prietenii colecționari de muzică făceam rost de casete video VHS cu filmări, unele aveau imagine proastă, dar tot alegeam câteva secvențe când le copiam la TV. Era o mare bucurie pentru telespectatori să poată vedea celebrități internaționale alături de interpreți români. La „Meridiane” l-am lansat pe Laurențiu Cazan, cu „Uită tristețea” (au venit pe adresa TVR saci întregi de scrisori, mai ales de la fete!), acolo au apărut Natalia Guberna sau frumoasa balerină-cântăreață Viviana Mitru (acum este în Italia), pentru că asta făcea Titus Munteanu, căuta talente noi, care să stea fără să roșească alături de starurile mondiale. Cum emisiunea era înregistrată, se înțelege, o urmăream și eu de acasă, până în seara când am avut un șoc și am crezut că până aici mi-a fost. În plină transmisie, s-a întrerupt și a apărut un…taraf de muzică populară, ceea ce aveam să aflu că se chema „mapa de rezervă”, folosită pentru vizite oficiale și alte alea. L-am sunat imediat pe Titus, deja vorbise cu ofițerul de serviciu de la TVR, care i-a comunicat că ordinul venise direct de la titulara „Cabinetului 2” (ia uite ce făcea Tovarășa seara, se uita la „Meridianele cântecului”!), deranjată de fustele scurte ce se ridicau ațâțător la dansatoare, dezvelindu-le tot ce aveau mai frumos! Titus abia vorbea, să nu uităm că el era salariat al TVR, mi-a spus să ne așteptăm la ce poate fi mai rău. Probabil însă că am avut din nou noroc cu un tovarăș mai descuiat de la Propagandă și n-am pățit mare lucru, în afara faptului că emisiunea a fost interzisă. În 1990 am reluat-o pentru câteva luni, dar nu mai avea farmecul „lucrului interzis”, așa că am renunțat…

În ce a constat colaborarea cu celebra revistă Billboard.

Am fost pentru mulți ani corespondentul ei pentru România, chestie pentru care am fost de câteva ori chemat la Securitate și la Consiliul culturii, dar n-aveau ce să-mi facă, pentru că acolo făceam practic reclamă artiștilor români și muzicii românești. „Billboard” mi-a făcut cărți de vizită, mi-a trimis o plachetă cu chipul meu…Când am ajuns pentru prima oară la New York, la începutul anilor 90, le-am făcut o vizită la redacție împreună cu cantautorul Adrian Antonescu, stabilit în SUA, am fost atunci teribil de emoționat, între…colegi. Dar nu numai în „Billboard” am făcut publicitate muzicii românești și artiștilor noștri, ci în toate publicațiile străine al căror corespondent pentru România am fost: „Jazz Forum” (oficiosul Federației Internaționale de Jazz), „Jazz Journal Internațional” (Anglia), „Melodie” (Cehoslovacia).

Am citit într-un interviu mai vechi că înainte de 1989 nu vi s-a dat voie să plecați în țările de dincolo de Lagărul socialist. Puteți dezvolta puțin acest subiect.

Că n-am fost nicidecum un favorit, un protejat al regimului o dovedește convingător asta…În anii 70 nimeni nu depășea în putere revista „Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu. Eu, neavând viză pentru Occident (am strâns plicurile dintr-o hârtie albastră ordinară sosite de la Pașapoarte, ce conțineau o hârtiuță dactilografiată: „Cererea dvs. nu a fost aprobată”…), deși eram invitat la diverse manifestări muzicale, încercam să mă consolez mergând, subliniez, mereu pe banii mei, la festivalurile importante din țările socialiste, fie ele de muzică ușoară, jazz sau rock – Sopot, Bratislava, Decin, Weimar, Berlin, Poznań, Ostrava, Praga, Budapesta. Luam cu mine geamantane întregi de discuri ale artiștilor noștri, pe care le ofeream organizatorilor – așa am reușit să-i duc pe Cătălin Tîrcolea, Eugen Tegu, Ion Baciu jr., Mihai Farcaș la celebrul festival de jazz de la Praga, din sala Lucerna, sau pe Mircea Vintilă la un festival folk la Ostrava. La Varșovia am stat de vorbă cu un coleg jurnalist polonez pe care-l consideram de bună credință și căruia, fiind și el tânăr, i-am destăinuit câteva din avatarurile unui promotor de muzică modernă, cum eram eu, cu dificultățile de la radio, din presă, de la „Pop-Clubul” pe care-l conduceam împreună cu fratele meu FSU la „303”, la Politehnică, și mai știu eu ce i-oi fi spus? Peste puțină vreme ziaristul s-a împrietenit cu o solistă din țara noastră care mă avea ca sarea în ochi. Aceasta s-a întors încântată acasă și i-a „vărsat” toată povestea unui interpret la muzicuță, Cornel Ionescu, aflat în gașca unei formații rock care nu suporta deloc faptul că afirmam (și o fac și acum, cu aceeași responsabilitate) că Phoenix este de departe trupa nr. 1 în muzica pop-rock autohtonă. Zis și făcut, „echipa de zgomote” și-a frecat mâinile, iar cum muzicuțistul era titularul paginii „Muzica tânără” la „Flacăra”, a publicat în 1975 un articol demolator la adresa mea, sub titlul „Un act de iresponsabilitate”. În care eu, iresponsabilul, „arogant” și „parazit”, eram acuzat, ca un veritabil dușman al poporului, că sunt aservit muzicii decadente occidentale, de „deprecierea instituțiilor culturale românești”, „denigrarea directă a patriei”, „dezinformarea sistematică a opiniei publice” și alte asemenea acuze cumplite pe vremea comunismului, plus minciuni sfruntate cum că n-aș fi absolvit facultatea sau că aș fi călătorit „prin ARIA”, ceea ce, repet, nu s-a întâmplat niciodată. În treacăt fie spus, semnatarul a zis că ar fi fost vorba de „un interviu la radio”, dar nu preciza unde, când, la ce post. Credeți-mă, nici acum nu pot citi acea mizerie cu tentă nu atât muzicală, cât politică. Culmea e că eu, ticălosul denigrator al societății socialiste, am rămas aici, în frig, la nechezol și salam cu soia, iar semnatarul-apărător vajnic al valorilor comuniste a ajuns bine mersi în Germania! Evident că din acea clipă am fost total interzis de la Radio, TV, din presă, de la orice apariție publică (bine măcar că nu m-au închis!), urmând săptămânal convocări la Securitate și la Secția de presă a PCR. Calvarul a durat 2 ani, salvatorul meu fiind un om minunat, integru, Constantin Mitea, redactor-șef la „Contemporanul”, dar și consilier de presă al lui Ceaușescu, care probabil a descâlcit mizerabila urzeală. Dar știți ce s-a petrecut peste un timp? Însuși Păunescu și-a dat seama cu cine avea de-a face, concediindu-l și publicând un pamflet cumplit contra lui, „Muzicuța dermatologică”! După mulți ani, când am semnat o vreme mici editoriale în „Sportul românesc”, unde Păunescu era redactor-șef, acesta m-a chemat la el și, gest de apreciat, și-a cerut scuze…Dar cu ce mă mai încălzea asta? De notat că în urma atacurilor furibunde contra muzicii ușoare din „Flacăra”, care nu recunoștea decât „muzica tînără” (folk), festivalul de la Mamaia a fost întrerupt între 1976 și 1983!!

I-ați invidiat, profesional mă refer, pe Cornel Chiriac (care am înțeles că v-a fost mentor), Radu Teodor sau Andrei Voiculescu, pentru că ei puteau realiza emisiuni fără cenzură și aveau acces la tot ce era nou?

Cum să-l invidiez pe bunul meu prieten Cornel Chiriac, în „Metronom”-ul căruia am debutat la radio și care la plecare mi-a lăsat pick-up-ul la care ținea atât de mult, un Belcanto, pe boxele căruia fratele meu a pictat imagini hippie, anticipând…grafitti? Din Viena mi-a trimis o vedere, o păstrez cu sfințenie, în care mă anunța că urma să ajungă la New York, știu că acesta era visul lui. N-a ajuns, s-a oprit de tot la München…Sau pe Andrei Voiculescu, pe care-l cunoșteam bine de dinainte de a ajunge la „Europa liberă”? Acces la aproape tot ce era nou aveam și eu, am explicat cum, iar cenzura la emisiunile muzicale era una blândă, mai ales că emisiunile erau „vizate ideologic-muzical” de un om extraordinar, Dezideriu Horváth, „Papa Horvath”, care după 89 a organizat spectacole cu formația Mondial. Așa încât, „împănând” bine mereu emisiunile cu noutăți de muzică românească și din țările socialiste, strecuram fără probleme tot ce voiam, Pink Floyd, Queen, Led Zeppelin, The Who (am făcut un serial cu albumul lor „Tommy”!), Spooky Tooth, Fairport Convention, Jethro Tull, ca exemple anglo-americane mai speciale, în rest hit-uri din topuri, mai comerciale.

Cum ați perceput schimbările din 1989?

Cu speranță, de aceea m-am și dus la TVR în zilele acelea fierbinți, cu un mesaj curajos, pe care acum îl regret…Muzical vorbind, intoleranța generației tinere de gazetari și realizatori radio-TV este cumplită și inacceptabilă, aceștia marginalizând aproape complet „generația de aur” a muzicii ușoare românești, pe ai cărei demni și valoroși reprezentanți îi numește „dinozauri”. Și cum, practic, acești „lupi tineri” au frâiele în mână, ca producători radio și TV, asistăm la discriminarea nepermisă a unei secțiuni majoritare a populației, cea de peste 40-50 de ani, căreia i se refuză bucuria legitimă a întâlnirii cu artiștii preferați de muzică ușoară sau romanțe. Știu ce spun, fiindcă am organizat câteva concerte cu acești nobili seniori ai cântecului, iar succesul a fost uriaș. Cum este oare posibil ca la Radio ROMÂNIA să nu auzi în timpul zilei mai deloc muzică ușoară românească? Sau la Televiziunea ROMÂNĂ la fel, acolo unde nici măcar nu există o emisiune de profil, cum era pe vremuri „Atenție, se cântă!”? Iar când mă gândesc că pe vremuri introduceam în emisiunile mele la radio absolut tot ce voiam, iar acum aș fi OBLIGAT să transmit doar cântecele dintr-un „play-list” alcătuit de știu eu cine pe știu eu ce criterii de interese…Nu, nu regret deloc că de 25 de ani n-am mai fost chemat la radio să realizez ceva sau măcar să colaborez la vreo emisiune. De TVR nu mai vorbesc, acolo sunt un fel de „persona non grata”, în urma atitudinii mele demne, niciodată împăciuitoare (n-am fost în nicio gașcă, bisericuță, etc) și articolelor critice la adresa Eurovision sau „Cerbului de aur” publicate în „Actualitatea Muzicală”. Poate dacă mi-aș lăsa barbă și aș mai face greșeli de exprimare aș mai avea o șansă!

Alături de Ilie Năstase și Răducanu Necula

Am văzut că ați fost un elev laureat la olimpiade.

Faptul că am fost un elev premiant (nu-mi explic cum, n-am fost tocilar, eram ocupat cu sportul și…fetele!) mi-a folosit și-mi folosește în profesiunea de jurnalist, la mine nu veți întâlni cacofonii sau improprietăți de limbaj, pentru că am fost olimpic la limba română, am publicat articole și poezii încă din timpul liceului, iar în ultima clasă am fost „racolat” de Lucreția Lustig la „Scânteia tineretului”. Am mai fost olimpic la fizică și istorie, dar gloria am cucerit-o la matematică, materie unde am avut o profesoară extraordinară, Iozefina Cernica. Tare mândră de mine, ea m-a inclus în volumul ei „Profesori și elevi matematicieni ai liceului Cantemir”, lansat cu ocazia aniversării centenarului. Eram lună de lună „rezolvitor fruntaș” la Gazeta Matematică și Fizică, unde am și publicat câteva probleme (am totul, dacă vreți dovada!), am câștigat o groază de Olimpiade, culminând cu locul 2 la cea națională, deci am fost al doilea matematician al generației mele. M-a învins cu un singur punct, nu pot uita asta (așa cum nu-i pot uita numele, Eleodor Popescu din Turnu-Severin, am aflat că a devenit un apreciat profesor de matematică la el în oraș), el a făcut maximul, 20 de puncte, eu doar 19, naiba știe unde am greșit. Premiul mi-a fost înmânat la Palatul Pionierilor (actualul Cotroceni) de acad. Grigore Moisil. În afară de diplomă (o am înrămată pe perete, vestigiu al vremurilor de glorie) am primit un teanc de cărți…

Sunteți absolvent de electrotehnică. Ați profesat ca inginer?

Da, așa e, și tot Electrotehnica, dar la el acasă, la Craiova, a terminat și Gabriel Cotabiță. Mândria mea e că în carnetul de note (și pe ăsta am reușit să-l salvez) am un 10 la „Bazele Electrotehnicii”, cu reputatul profesor Mocanu. Când discut cu fostul meu coleg Doru Chiriacescu se arată mereu uimit, mai ales că-și aduce aminte râzând cum am rămas în istoria facultății cu povestea aceea când am copiat aiurea la „Calculatoare”! Am fost repartizat la „Electrocontact” Botoșani, directorul de acolo a fost înțelegător, mi-a dat „negația”, eram deja la radio și în presă, și am lucrat câțiva ani pe platforma Pipera, la FEA (Fabrica de elemente de automatizări). Fratele meu era la un institut, ICE, peste drum. Mă trezeam la ora 6 și veneam cu tramvaiul 5! M-am angajat fiindcă mi s-a spus că de aceea nu primesc viză pentru Occident, pentru că nu lucrez. Văzând că nici așa, m-au sfătuit să mă fac membru de partid (mergeam la pescuit cu secretarul), am făcut-o și pe asta, dar tot degeaba. Așa că am plecat, devenind liber-profesionist, dând naiba și serviciul, și partidul! Dar mă întâlnesc cu plăcere și acum cu foști colegi, Grigore Nelepcu (fostul meu șef și apoi director), Ani Andrei, Andrei Cosmănescu, Victor Petrescu, depănând amintiri.

Având în vedere pasiunea pentru muzică, n-ați fost tentat să vă îndreptați spre Conservator?

Aureolat de premiile olimpice de la matematică și fizică, m-am lăsat dus de val și m-am îndreptat spre Politehnică, ca mulți dintre colegii mei (ce dor îmi e de ei, nu ne-am reunit de 45 de ani!) dintr-o clasă eminentă de „Real”, mai ales că știam că n-o să am probleme la admitere. Și de acolo am o amintire simpatică: cum trebuia să plec cu echipa de baschet a Ș.S.E. nr. 2 în turneu în Bulgaria, i-am solicitat prof. Simionescu, care mă știa de la Olimpiade, să susțin examenul oral cu o zi mai devreme! Floare la ureche, geometria în spațiu era între preferatele mele. La întoarcerea din turneu i-am găsit pe părinți fericiți, dar, repet, efectiv n-aveam nici o emoție. Ce rost avea mai târziu să mă duc la Conservator? Parcă îmi mai ardea mie să mai merg la cursuri? Eram de dimineața până noaptea în redacții și la radio…Oricum sunt onorat să fiu membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, din 1990 fiind redactor la revista „Actualitatea Muzicală” editată de aceasta.

Alături de Julio Iglesias

Cum v-ați defini: prezentator, realizator TV, ziarist, om de muzică?

Fiind și membru al Uniunii ziariștilor profesioniști din România, mă gândesc că mă definește cel mai bine ipostaza de jurnalist, fie de presă scrisă, fie de radio sau televiziune. Am publicat 6 cărți, am realizat emisiuni radio și TV, chiar dacă, firește, postura de prezentator de emisiuni sau de spectacole m-a făcut cunoscut publicului.

Ați rămas cu vreun mare regret?

Unul ar fi că mi s-a refuzat participarea la marile festivaluri internaționale la care eram invitat înainte de 89, în Occident, unde puteam avea contact profesional cu valorile muzicale ale lumii. Dar, firește, doream să văd lumea, căci una este să călătorești la 20 de ani și alta la 40…Am ajuns pentru prima oară în Occident în februarie 1990, la festivalul de la Sanremo, pe care doream să-l văd dintotdeauna, și recunosc că am plâns. În același an am reușit să ajung și la cel mai mare festival de jazz din lume, „Northsea Jazz” de la Haga, unde organizatorii mă invitau an de an. Având mereu negativ de la Pașapoarte, inventam tot felul de pretexte, bolnav, ocupat, filmări, etc, iar olandezii, mirați, credeau că, fiind o personalitate în țara mea, nu sunt mulțumit de condiții, așa că tot măreau oferta. Drept care în 1990 mi-au plătit avionul, m-au cazat la un hotel de 5 stele laolaltă cu starurile mondiale ale jazz-ului, cu care mă vedeam în lift sau la micul-dejun, și mi-au mai dat, pe lângă abonament de lux la zecile de concerte, o consistentă diurnă! Și al doilea, nu i-aș zice regret, ci neîmplinire profesională, este că n-am fost niciodată lăsat să dovedesc cum ar trebui prezentat un festival internațional de talia „Cerbului de aur”, unde foștii mei colaboratori de la TVR, care obținuseră atâtea succese cu mine, au invitat ca prezentatori, cu rezultatele cunoscute, amendate de presă, actori necunoscuți (și atunci, și azi), manechine, redactori de la știri, cântăreți, cu toții debutând în această postură complexă…Dar am viitorul în față, sunt optimist, mă pregătesc cu ambiție, sunt în plină formă, poate că și la TVR voi fi…descoperit și se va înțelege cât de importantă este experiența în domeniu: la Sanremo, Mike Bongiorno sau Pippo Baudo au prezentat când erau mult mai în vârstă ca mine…

Interviurile lui Răzvan Toma. Virgil Ogășanu, longevitate și performanță

Virgil Ogășanu este o legendă vie a teatrului românesc căruia îi slujește de aproape șase decenii. Este inutil să mai pomenim de anvergura atinsă de acest artist desăvârșit, care respectându-și întotdeauna meseria, și-a respectat astfel și numerosul său public. Poate mai puțin cunoscut este faptul, că „Ogă”, cum îi spun apropiații, este un mare iubitor, chiar consumator de sport. Mărturie stă și acest interviu.

Unde ați copilărit?

La Turnu Severin, pe malul Dunării. Oraș liniștit, de aceea i se mai spunea și „Orașul pensionarilor”. După ce s-a construit hidrocentrala de la Porțile de Fier, lucrurile s-au schimbat. Aveam insula Ada Kaleh, nici Herculanele nu erau departe.

Singur la părinți?

Mai am o soră, mai mică, de multă vreme plecată în SUA.

Printre jocurile copilăriei erau și cele care presupuneau vreun sport? Fiind la Dunăre, bănuiesc că înotul…

Nu chiar. Asta deoarece am prins perioada în care Stalin îl considera pe liderul iugoslav Josip Broz Tito drept „călău”, iar Dunărea era considerată frontieră. De aceea nu numai că nu te puteai scălda, dar nici nu aveai voie să te apropii de mal. Pe buletinele noastre chiar scria „locuitor al fâșiei de frontieră interzisă”. Abia după ce s-au mai liniștit lucrurile și Tito s-a împăcat cu URSS, ne-au făcut și nouă un ștrand acolo.

Erau soldați postați?

Nu îndrăzneai să te apropii, că te arestau imediat. Iar după ce s-a dat voie, de la șosea era un culoar împrejmuit cu sârmă ghimpată pe care puteai merge spre plajă. Nu aveai voie să ai cu tine la mal nimic plutitor, nu saltea, nu colac, nu minge. Iar când stăteam pe plajă, mai treceau printre noi soldați însoțiți de câini lupi. Noi însă eram fericiți că ne puteam scălda. Prinsesem și anii regalității. Mi-amintesc când stăteam în bănci și o profesoară ne-a spus să rupem primele două pagini din cărțile de școală, care aveau portretele Regelui Mihai și a Reginei Mamă. După ce le-a strâns pe toate la cap de rând, le-a luat și le-a aruncat în soba care ardea. Am scos cu toții un țipăt când am văzut acel gest, pentru că a fost un șoc pentru noi. Așa ne-am trezit în Republica Populară Română.

Ați făcut vreun sport în mod organizat?

Baschet, în cadrul liceului. Mi-a plăcut foarte mult. Pe-atunci, dimensiunea mingii era ceva mai mare, iar eu aveam 1,81 m, și mă descurcam bine. Acum am mai intrat la apă. Ne confruntam cu licee din zonă, de la Craiova, de la Târgu Jiu. Erau campionate. Îmi mai plăcea să alerg prin parc. O făceam des, mă destindea. Alte sporturi nu prea aveam posibilitatea să facem pe vremea aceea, căci Severinul nu avea multe baze sportive, nici bazin de înot, nici patinoar. Așa că am făcut ce am putut, până să încep cu sportul numit… teatru.

„Sport” pe care încă îl practicați cu succes. Dar vom reveni asupra lui. Ce sporturi vă place să urmăriți?

Mai ales tenisul, fotbalul și boxul. Am avut un văr primar, arbitru de box, care m-a luat la mai toate galele. Dragoș Bădescu se numea, a fost unul dintre arbitrii buni ai acestui sport. Am început să mă duc de când aveam 6 ani. Așa că mi s-a inoculat de mic simpatia pentru acest sport, cu tâlc denumit scrima cu mănuși. N-am scăpat niciun mare meci de la profesioniști, transmis la TV. Și astăzi le urmăresc.

Vă plac și alte sporturi de contact?

Nu. Doar boxul.

La fotbal cu ce echipă țineți?

Cu Universitatea Craiova. Și nu de la Craiova Maxima, ci de la echipa aceea care a atacat primul titlu, cu Oblemenco, Marcu, Țarălungă, Deselnicu și bineînțeles Balaci, care pe-atunci era foarte tânăr. La acea echipă, secund era un mehedințean de-al meu, Tică Oțet. Mi-amintesc că atunci când băiatul meu avea un an și jumătate, l-am dus la Breaza, ca să respire aer curat. Iar acolo se afla în cantonament acel lot al Universității. Și ne-am întâlnit cu jucătorii, care au venit la viluța în care stăteam, ne-am întreținut cu ei. A fost frumos.

Erați un obișnuit al stadioanelor?

Da, căci pe vremea aceea era o plăcere să mergi la stadion. Să savurezi acele cuplaje. Astăzi, poți să și mori, să nu te mai întorci acasă de la meci, sau dacă până la urmă scapi, vai de urechile tale ce le este dat să audă. De-aia nu m-am mai dus de multă vreme.

Aveați dispute cu colegii pe motive de rivalități fotbalistice?

Chiar deasupra cabinei mele, la „Bulandra”, era cea a lui „Moțu” Pittiș, care, se știe, era mare rapidist. Plină de fanioane pe pereți. Prin exuberanța lui ne făcuse pe mulți de-aici să simpatizăm Rapidul. Și erau într-adevăr mari dispute pe motive de simpatii fotbalistice. De multe ori veneau la noi la teatru fotbaliști și ce discuții mai încingeam. Mai veneau să-i ajutăm să dea spectacole.

Urmăreați presa, rezultatele, comentariile?

Tot timpul. Și acum o fac. Dar nu o să vă vină să credeți cine ne bătea pe toți bărbații la informații sportive. Regretata Rodica Tapalagă. Cunoștea pe dinafară informațiile din fotbal, de la toate echipele din Divizia A. De la A la Z. Era o enciclopedie. Când ne mai contraziceam între noi cu vreun rezultat, vreun marcator etc, imediat venea ea și lămurea situația. Pur și simplu ne umilea cu câte știa.

Uimitor, mai ales că era femeie. Ce fel de fotbal vă place? Ce jucători?

Agreez jocul la care se vede o gândire în spatele lui. E ca la șah, să anticipezi ce face adversarul, ca apoi să-l surprinzi. Îmi place când merg pasele, când fotbaliștii se țin bine pe picioare și nu cad la primul contact, când o tactică bine pusă la punct reușește să desfacă și cele mai ermetice apărări. Pelé mi-a plăcut cel mai mult.

Iar dintre cei români?

În afară de jucătorii de la Craiova, au mai fost Ozon, Dobrin, dar și Lucescu, o extremă foarte bună. I-aș mai aminti și pe Florică Voinea, și pe frații Nunweiller.

Că tot suntem la fotbal, ce părere aveți de comportarea naționalei în aceste preliminarii pentru Euro 2020?

Mă așteptam la un asemenea deznodământ. Modul în care se desfășoară lucrurile în fotbalul românesc, în ultimul timp, mă refer aici la pregătire, modul de abordare, competitivitate, selecție, profesionalism, m-au făcut să nu fiu prea optimist. O spun cu părere de rău. A fi fotbalist presupune chiar o muncă grea. Nu spun că nu există și jucători sau antrenori care își fac bine treaba, dar atmosfera generală este una de delăsare și hazard. Se citește pe fața lor înaintea meciurilor dezinteres și lipsa aceea de emoție constructivă. Cum ar fi să ne prezentăm noi, cei de la teatru, pe scena de la Royal Shakespeare Company cu o piesă jucată în dorul lelii. Mie unul mi-ar crăpa obrazul de rușine. Să sperăm, că speranța moare ultima, că lucrurile se vor redresa.

Ce facem cu Islanda, în martie 2020?

În acest caz a murit și speranța. Nu cred că ne calificăm. Să dea Dumnezeu să greșesc! O să vă spun un banc în acest context. La Poarta Raiului bate cineva, care tocmai părăsise această lume. Se duce Sfântul Petru, deschide și vede un bărbat, pe care îl întreabă: „Cine ești?”. „Am fost fotbalist în naționala României?” – vine răspunsul. „Da! Și cum de ai nimerit… Poarta?!” – l-a întrebat Sfântul Petru.

Bună… Ați fost martor ocular la vreun mare eveniment sportiv?

Am fost prezent la finala Cupei Davis din 1972. Am și fotografie de-acolo. Vai ce am mai suferit. Ce ne-am mai enervat. Mi-amintesc că era prezent și fostul ministru de externe, Corneliu Mănescu, care fuma tacticos havane cu chipul lui. Iar cu Țiriac și Năstase am fost prieten. La Țiriac am fost chiar acasă, când avea acea vilă de lângă Biserica Cașin. Ce petreceri se făceau acolo! Adusese din străinătate aparatură electronică cuadrofonică. Avea lucruri revoluționare pentru România de-atunci. Cel mai mult mi-a plăcut biroul lui care era din mahon, iar pe el avea doar o pereche de teniși.

Simțiți că sportul vă sensibilizează sentimentul patriotic?

Ar trebui să îl avem toți românii la orice sport. Numai că, din nefericire, acest simț s-a cam tocit în ultima vreme. Și asta numai din cauza noastră. Când vezi că nu se mai poate face performanță, aceasta fiind înlocuită de ban. Și mai ales ideea de fotbal s-a transformat doar într-o afacere. Când ne amintim ce performanțe am avut cândva și la sporturile pe echipe, și la cele individuale, simțim frustrare. Dar chiar și acum, atunci când mai vezi că se ridică steagul nostru cel mai sus, trăiești într-adevăr momente înălțătoare.

Credeți că autoritățile, oamenii de rând fac prea puțin pentru sport la nivel de societate?

Da. Uitați ce s-a întâmplat cu gimnastica. Era mândria noastră. Nu s-a făcut nimic pentru a fi conservate măcar sporturile unde mai întotdeauna performam. Totul a fost lăsat de izbeliște, exact ca un câmp pe care cresc ciulinii. Nu vreau să fac apologia anilor de dinainte. Dar pe-atunci exista o grijă pentru sport, chiar o educație a sportului, a mișcării. Am avut mulți ani o casă pe malul lacului Snagov unde vedeam zilnic cum se antrenau cei de la sporturile nautice de la Dinamo. Cum trăgeau la rame, la ce muncă epuizantă erau supuși. Aflasem chiar și ce mâncau. Mai încoace însă, au început să-i gonească proprietarii vilelor din zonă! Nu se poate așa ceva. Iată cum ne carotăm singuri. Eu sufăr din cauza asta. Sportul ar trebui să fie o prioritate și cred că este de la sine înțeles de ce.

Când v-ați gândit să o luați pe calea artistică?

Din liceu. Profesorul de limba română ne-a zis să facem o echipă de teatru, jucând piesa „Mielul turbat”, de Aurel Baranga. A ieșit foarte bine, așa că am mai jucat și în altele. Iar cei din jur au început să mă sfătuiască să dau la IATC. La mine în oraș nu aveam teatru. Mai veneau să dea reprezentații, dar rar, cei din Craiova și Reșița sau estrada. Dar era un teatru de amatori care avea niște profesori care își făceau cu seriozitate treaba. M-am dus și eu, fiind acceptat în trupa lor. Și așa mi s-a strecurat „microbul” care a început să se dezvolte.

Părinții ce au spus?

Mama a fost de-acord. Tata a avut o anumită reținere, deoarece, dintr-o discuție purtată cu fratele lui, acesta îi spusese: „Vrei să-ți faci băiatul circar?”. Nu a zis nu, dar avea, așa, o mică frână.

Cum a fost la examenul de admitere la IATC?

La București mai fusesem o singură dată, când eram mic de tot. N-aveam ce căuta, căci nu aveam pe nimeni. Ar fi trebuit să merg cu un an înainte, dar mama a vrut să se ducă ea mai întâi acolo, ca să studieze terenul, dar a ajuns după data examenelor. Totuși a dat de o rudă mai îndepărtată, unde am putut sta în perioada examenelor. Era un apartament de două camere, prin Floreasca, familia respectivă având atunci un sugar care mai mereu plângea. Găsisem să dorm sub o masă în sufragerie, iar poeziile le repetam sus, pe terasa blocului, ca să mă pot auzi. N-am avut cele mai propice condiții, dar a ieșit bine. Ca să nu mă ia în armată în perioada de pauză, am făcut o școală sanitară la Turnu Severin. Așa că am dat în vara anului 1960, când la IATC am fost cam 20 pe loc. Când auzisem că în comisie era un Beligan, un Birlic, o Aura Buzescu și alții de asemenea anvergură, mai să mă topesc. Cheiul Dâmboviței de-aici, din zona Teatrului Bulandra, era negru de lume. Vă dați seama, erau 2.000 de candidați. Se întindea mulțimea până spre Operă. Slavă Domnului că am intrat, iar întârzierea de un an avea să-mi priască, deoarece am avut parte de niște profesori foarte buni. Printre colegii de generație i-am avut pe Valeria Seciu, Mariana Mihuț, Ion Caramitru, Costel Constantin, Remus Mărgineanu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ilinca Tomoroveanu și mulți alții.

Ați avut modele care v-au influențat?

Da, doamna Bulandra. Deși am prins-o în activitate doar ca student, aflasem de la alți colegi că impusese în teatru ca directoare o rigurozitate a profesiei și disciplină. În această profesie e nevoie și de un pic de dictatură, de o mână puternică care să conducă. Ea era un animator, la fel ca Beligan, Ciulei, Sică Alexandrescu. În jurul acestora se formau echipele. Cum dispărea animatorul, se fărâmița echipa și se creea haos. Ați remarcat că am spus profesia de actor, nu meseria de actor. S-a împământenit folosirea expresiei „meseria de actor”, deloc adecvată în acest caz, pentru că o subapreciază.

Doar la Bulandra ați activat?

Inițial am fost la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, o adevărată pepinieră pentru întreg teatrul românesc. Am activat însă doar un an, cu toate că ar fi trebuit să stau trei, conform legii repartiției de-atunci. Dar fusesem în București, cu ocazia Decadei dramaturgiei originale, cu piesa Ecaterinei Oproiu, „Nu sunt Turnul Eiffel”, în regia lui Ion Cojar. Reprezentațiile au fost la Teatrul Mic. Am luat premiul de interpretare masculină. În sală s-a aflat și maestrul Liviu Ciulei, care m-a remarcat și mi-a făcut invitația de a veni la Teatrul Bulandra, unde în toamna acelui an se dădea concurs. Însă directorul din Piatra Neamț nu voia să mă lase să plec. „Te rog Virgile, nu pleca! Mai stai un an” – îmi tot spunea. Îi explicam că pentru mine era o ocazie unică, că mă invitase însuși directorul Teatrului Bulandra și aș fi nebun să refuz. Într-o zi m-a chemat la el în birou și a scos din buzunarul de la piept un teanc de bancnote și mi l-a oferit: „Ai 5.000 de lei aici și te rog rămâi”. Pe-atunci, 5.000 de lei era o sumă imensă, când aveam salariul lunar 900 de lei. Cu toate acestea, l-am refuzat. Și ca să plec, a trebuit să-mi dau demisia. Așa am ajuns la Bulandra, unde activez din toamna lui 1965.

Ca actor v-ați întreținut din punct de vedere fizic?

Da. Instrumentul trebuie să fie tot timpul pregătit. Ca și în sport, mereu e nevoie de antrenament. De fapt, noi actorii, și atunci când mergem pe stradă, trăim un rol, de-aceea se mai întâmplă la unii dintre noi să vorbim singuri. Într-un mijloc de transport în comun, am această deformare profesională de a privi pe cei din jur și a-i recunoaște ce fel de oameni sunt. La frizer când mă duc și văd pălăriile și hainele din cuier, tot așa, îmi dau seama de felul acelor oameni. Am de-a face astfel cu oglinda realității, iar actorul trebuie să fie un fin observator. Din așa ceva te încarci. Chiar și de la spectacolele proaste.

Apropo de asta, în timpul spectacolelor se întâmplă să simțiți energii negative venite dinspre spectatori?

Dinspre spectatori niciodată. Chiar dacă sunt zile în care aceștia reacționează mai puțin, nu contează. La urmă, bucuria este la fel de mare, atunci când primești aplauze chiar și mai reținute. Mi-amintesc că pe când eram la Piatra Neamț, am jucat într-o comedie, „Farsa jupânului Pathelin”, și paradoxal nu râdea aproape nimeni în acea dimineață. Mai apoi am aflat că majoritatea celor din sală fuseseră militari de la o garnizoană din oraș, care au primit amenințarea cu arestul, dacă se-apucau să râdă.

Ce ați preferat, comedia, tragedia, drama?

N-am avut niciodată o preferință anume. În general nu mi-a plăcut să cerșesc roluri, acceptându-le pe cele care mi s-au oferit. Pentru că dacă ceri și nu ți se dă, suferi. Norocul meu că oamenii au fost generoși cu mine, oferindu-mi roluri foarte bune. S-a întâmplat să și refuz, dacă simțeam că un rol nu era pe structura mea. Dar s-a întâmplat foarte rar. Ca să dau un exemplu, nu mi s-a părut potrivit pentru mine „cetățeanul turmentat” din „Scrisoarea pierdută”, așa că l-am rugat pe Liviu Ciulei să mă înțeleagă.

Dar ați fost genul de actor care ați pus întrebări regizorului?

Niciodată n-am acceptat un rol fără să mă lămuresc deplin asupra lui.

În filme ați apărut mai rar.

Asta din cauză că nu prea mi-a plăcut filmul. Să stau cinci zile pe un câmp ca să trag un cadru, ba plouă, ba trebuie să dormi prin nu știu ce fel de rulote…

Ați avut parte de conflicte între generații?

Nu. Am evitat. Când am ajuns la „Bulandra” am avut o oarecare teamă că voi fi strivit de monștrii sacrii pe care îi avea. Dar, din contră, am fost ajutat, promovat, chiar luat în brațe la un moment dat. La fel am procedat și eu peste ani cu cei tineri.

Cum a fost perioada în care ați fost director al teatrului?

În mare, frumoasă. Am fost doar doi ani, deoarece, ca și acum, conducerile teatrelor se schimbă odată cu puterea politică. Acceptasem funcția, deoarece cunoșteam „Bulandra” ca pe casa mea. De pildă, mă ofertaseră să le fiu director și cei de la „Nottara”, dar am refuzat, pentru că îmi era străin. Silviu Purcărete plecase din diverse motive și lăsase locul gol. Atunci, Marin Sorescu, care era ministrul culturii, m-a sfătuit să preiau postul, fiind apoi propus de cineva de la direcția de cultură a Primăriei Generale. Am realizat unele lucruri deosebite în acea perioadă. „Bulandra” fiind în Uniunea Teatrelor Europene, am organizat un festival extraordinar, cu participarea celor mai importante 15 teatre din Europa. Am adoptat un repertoriu bogat, aducând cei mai buni regizori etc. Sunt mulțumit de ceea ce am făcut, mi-a părut însă rău că s-a terminat prea repede. Au fost și momente mai neplăcute, când am făcut și fibrilație. S-au schimbat cei de la Primărie și am fost mătrășit. S-au purtat foarte urât cu mine. A fost o ședință, în care m-au acuzat de tot felul de rele imaginare, unele de-a dreptul jignitoare. La 12 noaptea s-a terminat. Când am ieșit din Primărie, l-am văzut pe cel care fusese cel mai vehement împotriva mea că se dusese la Dacia lui, a intrat în ea, și-a pus pe cupolă caseta de plastic pe care scria „Taxi”, și a plecat. Fără cuvinte.

Sunteți căsătorit cu actrița Valeria Ogășanu, fostă Marian. Care este secretul acestei căsnicii frumoase și durabile?  Îi contraziceți pe cei care susțin că actorii mai degrabă divorțează.

Poate la cei de la Hollywood (râde). Secretul, ca să-i spun așa, a fost tocmai acela că am avut aceeași profesie. Astfel, am avut același program, aceiași colegi, aceleași interese, am repetat, ne-am corectat și jucat împreună. Probabil că dacă aș fi avut lângă mine un om de altă profesie care nu ar fi înțeles viața actorului, programul lui etc, ar fi fost mai greu. E drept, dacă e să nu meargă pot apărea neînțelegeri și dacă cei doi au aceeași profesie. Dar la noi nu a fost cazul. Chiar pe scena teatrului ne-am cunoscut, fiind parteneri, ea fiind mai pe la început, tocmai ce venise la Bulandra. La doi ani de la acel moment, am cerut-o în căsătorie.

Am înțeles că nunta ați făcut-o în condiții mai speciale.

Da. Luasem un apartament de trei camere pe Titulescu. Nu aveam prea mulți bani, mai tot am cumpărat în rate. Reușisem să-l zugrăvim cum ne plăcea nouă, chiar dacă era nou. Aveam televizor, aragaz, pat, dulap și atât. Altceva nimic. Am făcut nunta acolo, invitând toți colegii și niște vecini din bloc care ne-au adus mese și scaune, fețe de masă, tacâmuri, pahare. Am fost peste 35 de inși. În toate acele neajunsuri ale noastre, am fost serviți de un chelner de la Athénée Palace! Cunoscusem eu pe cineva acolo. Era un chelner din acela de tip vechi, cu stil, cu prosopul pe mână, ștergea paharele înainte de a servi. Iar ăstora ai mei le era sete și îl tot zoreau. Ne-am simțit foarte bine cu toții. Unul dintre motivele pentru care alesesem acea locație a fost și faptul că pe-atunci nu te lăsa la restaurant mai mult de ora 22.00. Ori la noi am stat până dimineața.

Moment mai vesel de la filmări, repetiții?

Vă dați seama că am foarte multe. Acum îmi vine în cap o întâmplare când am fost în turneu în Ungaria, cu autocarul. La noi la graniță, mare aglomerație. Ștefan Bănică, ăl mare, i-a zis șoferului, „calc-o!”. „Nu pot maestre, că mă fac ăștia praf” – i-a răspuns speriat. „Fă cum îți spun eu, ai încredere” – a insistat Bănică. L-a ascultat și când s-a apropiat de punctul vamal, ăia au început să se uite strâmb la noi. Am oprit și s-a das jos Bănică, salutându-i zâmbitor pe vameși, spunându-le că mașina noastră trebuie să ajungă destul de repede la Budapesta. Ăia când l-au văzut, s-au înseninat la față, au început să râdă și ne-au făcut imediat loc. Bănică era un tip foarte descurcăreț.

Pe băiatul dumneavoastră, Mihai, ați încercat să-l îndrumați spre actorie?

N-am încercat. El a vrut. Eu chiar nu doream să se apuce de așa ceva, gândindu-mă să se îndrepte spre ceva mai puțin stresant. Căci în meseria asta dacă nu ești în față, e greu. Dar dacă așa a vrut el, nu m-am putut opune. A intrat la Teatrul Româno-American pe care cei de la Minister l-au lipit de Teatrul Național. Numai că, după ce n-a mai fost director Dinu Săraru, a căzut victima unei răzbunări, fiind îndepărtat de-acolo. Din acel moment a hotărât să o rupă complet cu teatrul și să treacă pe muzică. Și face lucruri bune pe acest tărâm.

În afară de sport ce hobby-uri mai aveți?

Pescuitul. Asta deoarece am avut colegi de teatru care împărtășau aceeași pasiune. Mircea Albulescu, Dan Damian, Marin Moraru, Mihai Pălădescu, Aurel Cioranu, ca să-i amintesc pe câțiva dintre cei cu care mergeam la pescuit în grup. Nu găseam unelte de pescuit mai performante, în afară de Germina, care erau din fosta RDG, dar mai profitam când ajungeam în străinătate și ne utilam de-acolo. Mi-amintesc că o dată, trebuia să merg să pescuiesc la Brănești. Aranjasem să merg împreună cu Marin Moraru și Dan Damian cu mașina lui Cioranu, urmând s-o luăm din loc la 4 dimineața. Însă seara, pe la ora 20, am fost sunat de la radio, unde am fost chemat a doua zi pentru a reface o piesă de teatru, deoarece avuseseră loc niște defecțiuni tehnice și nu se auzea cum trebuie. Le-am zis băieților să se ducă fără mine, explicându-le ce se întâmplase, urmând să vin cu mașina mea după ce terminam. În fine, în dimineața următoare m-am dus la radio, am făcut ce trebuia, terminând treaba pe la 9. Așa că am luat mașina cu direcția Brănești, călcând bine accelerația. Pe la Voluntari, m-a prins radarul. M-a oprit un milițian și mi-a zis că merg la superiorul lui care era într-un „borcan” din acela, cum erau amplasate pe-atunci lângă intersecții. Ajung acolo, înăuntru era un maior care tocmai îi scria ceva unuia dinaintea mea, care avusese ghinionul să fie prins. Și fără să se uite la mine, cu ochii în acele hârtii, m-a întrebat pe un ton dojenitor: „Unde vă grăbeați așa, tovarășe?”. Eu i-am răspuns cinstit , „la pescuit”. Când a auzit, a ridicat ochii spre mine, exclamând: „La pescuit la ora 10?! Plecați imediat să mai apucați ceva”. Și mi-a dat actele înapoi, fără să-mi dea vreo amendă. A funcționat perfect solidaritatea de pescar.

De când ați ieșit la pensie?

Din 2010, de pe vremea lui Boc, când am fost obligați. Însă părerea mea este că actorii nu ar trebui să iasă la pensie. Doamna Bulandra a fost directoarea teatrului și la 90 de ani. Însă până la urmă lucrurile mi s-au aranjat. Chiar și financiar am ieșit bine, căci pe lângă pensie mai pot colabora atunci când teatrul are nevoie de mine și mai pot lua astfel un ban în plus. Apoi mă pot retrage, când teatrele iau pauză, la casa mea de la Cornu, unde am liniște și confort.

Interviurile lui Răzvan Toma. LAURENȚIU BĂNESCU, STRĂLUCIRE ÎN… UMBRE

Laurențiu Bănescu face parte din noul val al actorilor români care mărșăluiesc tot mai sacadat spre porțile marii afirmări. A făcut exces de… talent în rolul personajului pe care l-a interpretat în serialul de succes de la HBO, „Umbre”, dându-i culoare și strălucire. Interesant este că el nu a urmat cursurile vreunei facultăţi de teatru şi film, nici nu este membru al vreunui teatru de renume, jucând mai ales în producţii de teatru independent. Se demonstrează încă o dată că în artă ca și în sport, mixtul talent-pasiune-pricepere nu are nevoie de patalama ca să iasă la suprafață.

Unde ai copilărit?

La Târgoviște, pe strada Duzilor, aproape de spital, într-o casă construită de bunicii mei prin anii 50. Împlinisem 7 ani când, cu două luni înainte de revoluție, aceasta a fost demolată, lăsând loc unor blocuri impunătoare, în care a trebuit să ne mutăm și noi. Așa că m-am integrat și eu în ceea ce s-a numit „gașca de la bloc”, asta până spre anii 2000, când ai mei s-au mutat din nou la casă.

Singur la părinți?

Nu, am două surori mai mari.

Printre jocurile copilăriei erau și cele care presupuneau vreun sport?

Sigur, era multă minge, miuțe, fotbal. Mai erau și „Rațele și vânătorii”, „Lapte gros”, multe-multe jocuri de mișcare în aer liber. Cum prindeam momentul, cum fugeam afară. Eram un copil normal la vremea aceea. Azi nu știu dacă aș mai fi considerat la fel. Acum, în afara tabletelor și calculatoarelor care îi rețin în casă pe copii, mai intervin și părinții care nu vor să-i lase pradă „pericolelor” de-afară, adică alergatul, urcatul prin copaci ș.a.

Ai făcut vreun sport în mod organizat?

Nu am fost legitimat. Când aveam 6 ani, m-a dat tata la tenis, dar nu m-am ținut, nu-mi amintesc exact de ce. Am fost doar câteva luni. În gimnaziu am făcut un pic de baschet, în școală. Am mai făcut înot. În liceu am descoperit voleiul, care mi-a plăcut foarte mult.

Ai avut vreun prieten din copilărie sau coleg de școală care a ajuns ulterior nume mare în lumea sportului?

Nu neapărat un nume mare. Am avut un coleg de liceu și totodată prieten, Cătălin Manea, care a fost cunoscut în lumea culturismului. A participat la concursuri. La început a încercat să mă atragă și pe mine spre acest sport, dar după ce mi-am deplasat o claviculă, nu mi-a mai trebuit. El mânca cu grijă la numărul de calorii. Ulterior a părăsit România. Așadar el mi-a fost cel mai apropiat prieten dintre sportivi.

Ce sporturi îți place să urmărești?

N-am fost niciodată un mare consumator de sport, nu sunt nici microbist. Dar îmi place să văd pe stadion un eveniment sportiv, să-mi duc copiii să ne uităm împreună. Nu vreau să se înțeleagă că nu îmi place sportul.

Dar la jocuri olimpice, campionate mondiale?

Dacă mi-ajunge la urechi că e angrenat vreun sportiv român sau vreo echipă românească într-un moment competițional important, sigur că mă uit. Atunci mi se activează și mie „microbul”.

Dar devii pătimaș la o asemenea confruntare, ridici mâinile în sus de furie, ți le pui pe cap etc?

Nu neapărat. Poate doar luat de val de cei din jurul meu.

La stadion ai fost vreodată?

Da, când eram mic. Tata fiind mare microbist, mă lua cu el la meciurile Chindiei. Și acum se uită aproape non-stop la TV, la știrile sportive, mă mai și sună să mă anunțe atunci când i se pare că s-a întâmplat ceva interesant prin fotbal.

Dar ca om matur?

Da. Acum, la Timișoara, locuiesc aproape de stadionul de rugby. Așa că am fost și la câteva meciuri ale lui Timișoara Saracens, mi-am luat și copiii. Ba m-am dus să văd chiar și antrenamente, pentru că mi se par foarte interesante.

Azi faci sport?

Mă mai duc pe la sală când pot și fac un pic de sport. Mai o cățărare, mai câteva ture de stadion. Îmi fac și gimnastica mea și mă bucur dacă găsesc o gașcă cu care să mai încing un fotbal, un volei, chiar și un ping-pong. Mai merg și la bazin să înot. Dar nu suficient, asta rămâne între noi (râde).

Șerban Pavlu mi-a spus că a mers special la sală pentru serialul „Umbre”, tocmai pentru a fi cât mai în formă. Ai fost și tu sau erai deja în formă?

Nu sunt chiar atât de în formă, dar nici nu am avut nevoie de antrenament ca Șerban. A trebuit totuși să dau pe la sală pentru câteva secvențe mai dificile din punct de vedere fizic, inclusiv cascadorii care trebuiau construite și repetate cu cascadori profesioniști în condiții de siguranță.

Vom reveni mai încolo la „Umbre”. Crezi că sportul ar trebui să fie o prioritate națională?

Toată lumea e de-acord că este important sportul. E bun pentru sănătate, unește, sparge bariere, este un bun ambasador. Competiția pentru mine este un mijloc. Scopul este continuarea și recunoașterea sa ca activitate umană importantă. Mai sensibilizează și sentimentul patriotic, căci noi, ca români, suntem o cultură mică, iar atunci când ieșim cu ceva în evidență în rândul celor mari, se activează automat sentimentul acela că putem și noi să fim sus.

Ar trebui o implicare mai mare a statului?

S-ar putea investi în baze materiale, dar dacă rămâne numai la stadiul de bifă de realizare de proiect saude acțiune politică, este egal cu zero. E în zadar, dacă nu există în spate implicarea unor cluburi, unor mișcări sportive pentru a face aceste baze productive. O să constatăm după un timp, că acestea se vor părăgini fără să-și fi îndeplinit rolul pentru care au fost construite. Trebuie să se implice statul, dar nu doar el. Sunt unii care ar dori s-o facă, dar nu au mijloacele, alții au mijloacele și nu știu cum să o facă.

Visai de mic să devii actor?

Nu.

Și totuși cum de ai luat-o pe această cale? Ai avut din tinerețe aplecare spre literatură, dramaturgie?

Da. Am avut și eu, ca mulți alți tineri, prime încercări de scris la vârstă mică. Contactul cu teatru a fost destul de târziu, tot în perioada gimnazială. Atunci am ajuns pe la câteva piese în București, căci la Târgoviște nu aveam teatru. Apoi a fost contactul din liceu cu un club, chiar o școală de teatru la un moment dat, întâlnirea cu oamenii de-acolo încurajându-mă s-o iau în această direcție. Mi s-a spus că am expresivitate și… nasul mare (râde). Dar cea mai importantă întâlnire a fost cu Ștefan Peca, viitor dramaturg, cu care eram coleg de liceu. La 15 ani scrisese o piesă. Știind că eu participam la tot felul de evenimente de liceu, mi-a propus să joc în piesa lui. Așa avea să se nască, în 1998, o companie de teatru de liceu. Eram 5-6, din clase diferite, care lucram pe textele lui Ștefan. Eram uniți de dorința de a face teatru de capul nostru, fără vreun îndrumător. Acolo mi-am dat seama că aș fi în stare să fac non-stop teatru, fără să dorm, fără să mănânc… „O stație”, „Showdown”, „Dric II”, „Picabo/pinguini” au fost primele lui piese. Din toată acea trupă de teatru, doar eu și Ștefan aveam să continuăm pe aceeași direcție.

Ai avut înainte pe cineva în familie artist?

Eu nu știu. Poate mai demult și or fi rămas ceva gene.

Azi însă situația stă altfel, soția ta este ilustrator, iar o soră manager cultural…

Da. La sora mea, Marta, interesul ei pentru teatru, în comunicare și PR, a venit dinspre cariera mea de actor, dându-și seama că îi place să lucreze cu artiști. Iar soției mele, Amandine, la început îi plăcea mult să deseneze, dar după ce ne-am cunoscut cumva a hotărât să lase publicitatea și să treacă la ilustrație.

De ce ai dat la SNSPA și nu la UNATC?

La acea vreme încă te putea lua în armată lungă, dacă nu intrai la facultate. Dar nici nu voiam să stau acasă un an. Câteva luni am intenționat să dau la UNATC, după care m-am răzgândit. Având două surori mai mari în București, le-am rugat să mă ajute să găsesc o facultate din zona de comunicare, de studii culturale. Așa am ajuns la SNSPA.

Ți-au ajutat cele învățate acolo?

Am învățat multe despre societatea contemporană și influența mijloacelor de comunicare, despre ce se întâmplă cu oamenii și cu informația, cu geopolitica etc, lucruri foarte interesante, care m-au ajutat să mă maturizez, totodată oferindu-mi ocazia de continua studiul despre teatru, actorie, în sensul că le puteam intersecta. De exemplu, dacă aveam o temă despre o echipă de lucru într-o organizație, cum funcționează, cum se împart sarcini, mi-alegeam să fac cercetarea pe teatru, ca instituție sau pe o echipă care monta o piesă pe scenă. Am petrecut mult timp în biblioteca de la UNATC, făcându-mi plăcere să citesc despre școli de teatru și de actorie.

Înțeleg că cititul e o pasiune a ta.

Citesc, dar nu mi se pare că o fac suficient de mult. Dar îmi place la nebunie. Mi-aș lua o vacanță de câțiva ani, în care doar aș citi.

Ai apucat să lucrezi în domeniu?

Am făcut imediat un master de playwriting la UNATC, continuând să lucrez în teatru și chiar să scriu. Doar câteva scenarii, căci nu este preocuparea mea principală.

Cum ai ajuns actor profesionist?

Când mi-am zis să termin cu gândurile parazite, frustrările și tot ce provenea din faptul că nu făcusem UNATC. Uitându-mă la viața mea și constatând că trăiesc din asta, acumulând multă experiență cu spectacole, filmări, toate acestea ar fi trebuit să fie suficiente pentru a spune, gata, ești actor și nu te mai uita înapoi. Sunt importante și întâlnirile pe care le ai, pentru că așa înveți de la alții lucruri noi și poți merge mai departe. Trebuie să lucrezi foarte mult, dar să ai și bafta să se lege proiectele și să mai și meargă. Fiind autodidact, nu m-am dat la o parte de a încerca tot felul de lucruri.

Când s-a întâmplat asta?

Pe când aveam 25-26 de ani.

Ai avut modele care te-au influențat?

Modele nu am avut. În schimb am avut parte de întâlniri foarte frumoase. În afară de cele menționate de la Târgoviște, au mai fost cele din București cu Daniel Popa, un actor minunat care a știut să-mi dea niște sfaturi optime, constructive, luminoase, cu două regizoare și prietene foarte bune, Ana Mărgineanu și Gianina Cărbunariu, care m-au invitat să joc în câteva spectacole la Teatrul Foarte Mic, acolo unde am cunoscut mulți actori tineri, dar și mai experimentați precum Gheorghe Visu, Maria Ploaie. Așa reușești să faci niște salturi, deoarece te recunoști mai bine prin ochii altuia.

Ești genul de actor executant sau care pune întrebări în timpul filmărilor, repetițiilor?

Nu sunt genul care pune prea multe întrebări. Dar trebuie puse, atunci când sunt neclarități. Mă bucur când sunt pe aceeași lungime de undă cu cei implicați în producția respectivă, căci atunci nu ai nevoie de prea multe cuvinte ca să înțelegi ceea ce se vrea de la tine. Nu-mi place să execut dacă nu înțeleg ce și de ce execut, dar îmi dau seama că uneori e nevoie să îndeplinesc o acțiune prin care cineva deja a trecut și știe că funcționează.

Ce preferi, teatrul sau filmul?

N-am o preferință. Sunt minunate amândouă.

Activezi la un teatru anume?

Acum sunt parte dintr-o companie de teatru independentă, „Auăleu”, din Timișoara, oraș în care m-am mutat cu familia de doi ani. Cu „Auăleu” colaborez de vreo trei ani, de când încă eram în Sibiu. Și acolo am lucrat tot cu un teatru independent, BIS Teatru.

Și merge „Auăleu”?

Suntem o gașcă de nici 10 oameni, fiecare având și un alt job pentru a ne face un trai mai bun. În pofida tuturor greutăților, facem tot posibilul să ne adunăm, ca să repetăm un spectacol, să-l jucăm prin țară, să participăm la festivaluri.

Am înțeles bine? Tu nu trăiești doar din teatru, fiind nevoit să mai ai și alt job?

Mai am colaborări sau invitații să fac lucruri care țin de alte domenii decât actoria, dar foarte puțin. Faptul că mai filmez din când în când, mă face să rămân în zona artistică. Dar colegii mei nu au aceeași situație, având servicii care nu țin de teatru.

Constat că ești orientat mai mult pe teatrul independent.

Așa e. Îmi place mult, pentru că este mai nebun, mai greu, mai uman. Cu toate că nu e deloc ușor, căci ai nevoie de spațiu, de organizare, de lobby. Important este că atragem public. Fac de mult asta și am fost și mașinist, și scenograf, și regizor, nu doar actor.

La „Umbre” ai ajuns prin casting?

Da. Dar mă și cunoșteam cu Bogdan Mirică, scenarist și regizor al serialului. Fusesem la castingul primului său lungmetraj, „Câini”. Când m-a chemat pentru „Umbre”, știa cine sunt și ce pot. Așa că a fost un casting foarte reușit, apărând din sezonul 2.

Consideri că acest serial este vârful de până acum al carierei tale?

Deoarece este un proiect mare din toate punctele de vedere, este un vârf, cum spui tu. Așa că nu pot decât să mă bucur că proiectul merge și este făcut și primit atât de bine, și că sunt și eu parte din el. Iar când ai alături asemenea colegi actori, un regizor excepțional și întreaga echipă atât de mișto, știind că totul funcționează, nu ai cum să nu încerci să dai ce ai mai bun din tine.

Cum te raportezi cu personajul „Emilian”?

Nu am prea multe în comun cu el. Dar acest personaj a venit într-un moment bun. În care aveam la mine mijloacele să-l susțin și să-l pun în valoare. Anterior în teatru jucasem tot felul de personaje, de situații, de expresii, încât mi-a fost ușor atunci când Bogdan mi-a cerut să fac acest personaj așa cum îl construise el. A fost o plăcere să-l interpretez. Trebuie să recunoaștem că partitura pentru el a fost atât de bine scrisă, încât oricine s-ar întâlni cu ea s-ar simți binecuvântat.

Îți plac mai mult rolurile de băiat rău?

Cred că sunt mai ușoare. Sau poate m-am pripit, pentru că ar trebui să am mai multe experiențe și cu băieți răi, și cu băieți buni, ca să mă pot pronunța exact. Mai important este cât de bine te simți tu în pielea unui personaj. Iar la „Emilian” m-am simțit foarte bine încă de la casting, fără să știu prea bine unde va ajunge el. Pot spune că am jucat și m-am jucat în acest rol.

Ai avut vreo problemă cu limbajul licențios?

Nu. Atâta vreme cât personajul respectiv este definit și prin respectivul limbaj, treaba mea ca actor e să-l scot în relief cât mai bine.

Ai avut reacții pe stradă în urma acestui rol?

Doar câteodată. Probabil și pentru că nu prea ies din casă (râde).

În mod normal, o asemenea interpretare cum ai avut tu în acest serial, ar trebui să-ți deschidă multe uși, în așa fel încât să nu mai fi nevoit să faci încă un job, în afara celui de actor.

Ar fi situația ideală. Dar soarta actorilor dintotdeauna și de oriunde, cu excepția zeilor de la Hollywood, este să aibă permanent o activitate susținută, să caute noi proiecte, mulți revenind perseverent la scena de teatru.

„6,9 pe scara Richter” a fost primul tău film în care ai avut rol principal?

Da, în 2016, a fost primul meu rol principal de lungmetraj.

Ai pomenit de copiii tăi. Câți ai?

Trei, o fată și doi băieți.

Să-ți trăiască! Ai vrea să-ți calce pe urme, în actorie?

M-aș bucura, dar nici n-o să insist, dacă ei nu vor dori. Dacă simt că li se naște vreo pasiune legată de meseriile scenei sau camerei, o să mă bucur să-i susțin, să-i îndrum.

Ești om al cetății? Ești interesat de ceea ce se întâmplă în jurul tău?

Sigur că da. Mai ales ca actor independent ți se naște întrebarea, „care este rolul meu în această societate?” Căci de foarte multe ori, în teatrul independent se pune degetul pe puncte fierbinți, care nu sunt discutate peste tot, dar care sunt prezente, ard, putând chiar marca generații întregi. Mi s-a întâmplat adesea ca oameni care au văzut spectacolul să fie foarte încântați, mărturisindu-mi la sfârșit că au constatat astfel că nu numai ei se gândiseră la acele probleme. Așa că mă interesează școlile copiilor mei, orașul, vecinătatea, cartierul, ce nu merge și de ce, iar dacă simt că mă pot implica pentru a repara, o fac.

Te vezi actor pentru totdeauna sau într-o zi te așezi în spatele camerelor?

Nu m-am gândit. Grea întrebare. Mi-ar plăcea să fiu toată viața actor. Mă aflu într-un proces continuu de formare și profesionalizare. Dacă într-o zi aș coti brusc, aș face-o foarte întemeiat.

Despre

Laurențiu Bănescu

Născut: 07.08.1982 (Târgoviște)

Căsătorit, are trei copii

Absolvent al SNSPA – Comunicare și relații publice (2001-2005)

A colaborat cu mai multe teatre independente: BLA, Luni, BIS Teatru, Auăleu

A jucat în filme precum: „Schimb valutar”, „Closer to the Moon” „Restul e tăcere”, „6,9 pe scara Richter” (primul său rol principal), serialul TV „Umbre”

Iar ca piese de teatru: „Showdown”, „Mens sana in corporatist sano”,  „Tom și Jerry”, „Clandestino”, „INVENT/(-)AR [PK]”, „Monoloagele vecinului” (scrisă de el, interpretând șapte personaje)