25 de ani cu străini în Liga I

La 02.06.1991, cu prilejul meciului Universitatea Craiova – Jiul Petroșani, scor 1-1, debuta albanezul Roland Agalliu, devenind primul jucător străin care apărea în primul nostru eșalon, în epoca modernă. Și în edițiile de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial prima noastră divizie a avut jucători străini, însă statutul multora dintre aceștia nu era foarte clar, ca să nu mai spun că din cauza faptului că nu trecuse prea mult timp de la unirea cu Transilvania, destui dintre locuitorii acesteia nu aveau încă limpezită situația cu cetățenia.  În anii comuniști însă, ideea de a avea jucători străini, chiar și din țările de dincoace de cortina de fier, a dispărut complet, fiind considerată de unii tembeli chiar reacționară. De fapt, granițele au fost închise în toate sensurile, știut fiind că nici jucătorilor autohtoni nu li s-a permis transferul în străinătate, de asemenea nici măcar în țările socialiste. De aceea, în ediția 1990/91, prima ieșită complet din regimul comunist, s-au ridicat toate aceste frontiere. Iar amintita apariție a lui Agalliu, singurul străin din acel sezon, a confirmat revenirea străinilor în primul nostru eșalon. Trecând 25 de ani din acel moment, mi s-a părut interesant să încerc o succintă analiză legată de acest subiect. Continue reading “25 de ani cu străini în Liga I”

Advertisements

Curățenia Islandei și murdăria României

aspirator-5Cândva trăiam profund un meci al naționalei României. Nu-l puteam urmări deconectat, chiar dacă era vorba de un amical. Mă foiam într-una. Mă enervam, mă emoționam, simțeam goluri în stomac sau în gât. Mă ridicam în picioare la cea mai banală trecere a mingii în careul advers. Iar atunci când dădeam gol, nu mai trebuie să spun ce de decibeli ieșeau din mine și ce entuziasm mă cuprindea, de eram în stare să îmbrățișez și un dușman. Asta s-a întâmplat cândva, deoarece între timp toate acestea mi s-au evaporat, precum și încrederea că țara mea va mai fi vreodată una a lucrului bine făcut. Căci nu-mi mai putea oferi asemenea trăiri că am egalat Finlanda acasă, că am învins Feroe sau că am dat 5 goluri într-un amical Georgiei. Iată însă, am retrăit,  unde mă așteptam mai puțin, încântarea oferită de un gol marcat, la recenta victorie a Islandei în fața Austriei, la turneul final al Campionatului European aflat în desfășurare. Lăsând deoparte că nu port o prea mare simpatie Austriei, una dintre cele mai îmbibate țări în nocivul „politically correct” și care totodată n-a pierdut nicio ocazie în a ne arăta cu degetul pe noi românii, succesul unei țări mici ca Islanda este demn de toată lauda. O națiune deloc răsfățată de așezarea sa geografică, asta nu ca la noi din motive politice, ci a celor climaterice (de aceea și are o populație atât de mică), a arătat din nou mare caracter. Cu o populație cu puțin peste 300.000 locuitori din care doar 100 sunt fotbaliști profesioniști, insularii din nord au izbutit o prestație de excepție în preliminarii, umilind mai ales Olanda, dar chiar și pe Cehia, și pe Turcia, continuând și mai și, „explodând” pur și simplu, la turneul final, trecând neînvinsă de faza grupelor! Indiferent de ce se va întâmpla de-acum înainte, această mică reprezentativă va rămâne în istoria competiției ca una dintre surprizele foarte plăcute, pentru oamenii lui Lars Edvin Lagerbäck și Heimir Hallgrimsson fiind ceva similar cu câștigarea trofeului.

Dacă însă citim printre rânduri această performanță, n-ar trebui să ne mire atât de mult. În pofida unei arii mici de selecție, în Islanda se lucrează sănătos, curat în mai toate domeniile. Și mă voi duce dincolo de sport, căci vreau să reamintesc că această țară a fost singura care a reacționat adecvat după ce a fost lovită de recenta criză financiară, aruncând la gunoi principalii vinovați, adică politicienii corupți și bancherii oneroși. Mai are rost să ne gândim ce bine ar fi prins României o asemenea dezinfectare? La noi însă nu numai că nu s-a curățat nimic, dar murdăria a crescut, colcăind din ce în ce mai tare.gunoaie

Se afirmă nu fără temei că fotbalul este și el o reflecție a societății, iar prin aceasta ne apare cât se poate de normal ceea ce s-a întâmplat în aceste zile atât cu reprezentativa Islandei, cât și cu cea a României.

Înfrângere jignitoare

Mi-a fost dat ca partida cu Albania, cea care a arătat măsura actuală a fotbalului românesc, s-o văd departe de casă, într-un loc în care din fericire n-am avut net. Din fericire, pentru că altfel aș fi fost și eu tentat să-mi dau frâu liber supărării, frustrării și altor asemenea sentimente pe acest blog al meu. Au făcut-o mulți alții și pentru mine. Eu mi-am exprimat constant de-a lungul timpului lipsa de încredere ba chiar dezaprobarea față de indivizii care au acaparat îndoielnic scaunele FRF, așa că nu mă miră cu nimic orice eșec venit dinspre aceștia. Nu știu dacă cei care i-au votat simt vreo urmă de rușine? Iar cum incompetența lor se înlănțuie „armonios” cu dezastrul în care se găsește întreg fotbalul românesc n-avea cum să genereze ceva bun. A fost nimereala calificării în Franța, datorată unei grupe preliminare foarte-foarte slabă, care ne-a făcut să trecem peste toate aceste neajunsuri și să sperăm. Nici chiar acum sorții n-au fost barbari, oferindu-ne o grupă accesibilă. Ulciorul însă nu a mai mers, căci atunci când n-ai cu ce… Supărarea însă rămâne, pentru că în fața Albaniei a fost un eșec pe care l-am perceput ca jignitor. Căci atunci când tot auzeam știrea „am pierdut în fața Albaniei”, mi-e greu să explic exact ce simțeam. Toată stima pentru shqipetari, care au muncit pentru această victorie, arătând abnegație, dorință, verb etc. Cu toate acestea, în orice condiții de o cât de mică normalitate în fotbalul românesc, nu ne-ar fi învins în veci. Continue reading “Înfrângere jignitoare”