Potoliţi-vă! Nu suntem rasişti

Din capul locului o spun că nu sunt de-acord cu rasismul, xenofobia şi orice altă formă de discriminare. Şi asta nu din cauza armatei de urlători apărută peste noapte avocată, ci pentru că aşa am fost educat, aşa sunt structurat şi nu în ultimul rând pentru că Dumnezeu ne consideră pe toţi egali. Totuşi de ceva timp se exagerează pe această temă, pentru că a tot fost răscolită de unii şi de alţii, ajungându-se să se susţină nici mai mult, nici mai puţin că în România se promovează rasismul. Adică suntem acuzaţi din afara graniţelor de ceva fals, ce poate fi demontat cu multe exemple cu adevărat serioase, în faţa unor banale scandări din tribune, acolo unde, nu de ieri, de azi, se rosteşte mai tot ce izvorăşte dinspre scabros. Iar mulţi conaţionali smintiţi – căci altfel n-am cum să-l numesc pe unul care îşi face rău cu propria mână – dau apă la moară acestor detractori.
Wellington-Carlos-Da-SilvaMi-amintesc că pe când eram în clasa a 6-a, la Liceul din Drumul Sării (pe-atunci i zicea nr. 36), urma o oră de istorie specială, căci aveam inspecţie de la minister. Tocmai în pauza dinaintea acesteia, o colegă, Ilinca, m-a deranjat cu ceva şi, năzdrăvan ca mai toţi băieţii la o asemenea vârstă, ca represalii, am împins-o, bruscându-i puţin încheieturile mâinilor. A început instantaneu să plângă. Nimic nou sau impresionabil, fiind vârsta când multe din persoanele de sex feminin sunt miorţăite. Neliniştea a început să mă cuprindă însă în momentul în care constatam că pauza se încheia, iar ea nu înceta, fiind evident faptul că se forţa ca să-şi menţină plânsul activ. Situaţia mi-a apărut chiar dramatică în momentul în care de la distanţă se întrevedeau siluetele profesorului de istorie cu catalogul în mână, încadrat de directorul adjunct şi inspectorul de la minister. Cei trei au intrat în clasă şi conform protocolului ne-am ridicat cu toţii în picioare să-i salutăm. La primul moment de linişte ce a urmat, s-a auzit scâncetul colegei mele. Profesorul de istorie, un om deosebit, aflat aproape de vârsta pensionării, Ion Manole Minculescu pe numele lui, fie-i ţărâna uşoară!, a întreabat-o ce s-a întâmplat. Cu vocea înecată, i-a spus că am agresat-o. Auzind, directorul adjunct tocmai se pregătea să mă mitralieze cu o muştruluială verbală, însă l-a întrerupt cu mult tact profesorul de istorie, care a început să mă dojenească părinteşte, că nu e frumos să dau într-o fată, amintind şi de vorba aceea că nu trebuie să o atingi nici cu o floare etc şi sfătuindu-mă să nu mai fac aşa ceva. Am lăsat capul în jos, ca semn că am băgat la cap cele spuse şi că totodată m-am căit. Mi-a spus să iau loc şi a început ora propriu-zisă de istorie, anihilând astfel elegant o bombă artificială care s-ar fi putut lăsa cu repercursiuni nedorite şi totodată a zădărnicit acel plâns fals al colegei. A doua zi, întâmplător m-am întâlnit cu el la grupul sanitar al bărbaţilor, unde intrase să se spele pe mâini. Văzându-mă, mi-a zis: „Bine i-ai făcut! A stat în sfârşit şi ea cuminte la oră, fără să se mai foiască în bancă şi să vorbească într-una cu colegele din jur. Dar trebuia să îţi fac morală, că era directorul acolo”.
La recentul meci Concordia – Rapid, nişte imbecili care s-au dat suporteri rapidişti s-au apucat să scoată diverse sunete către jucătorul gazdelor, Wellington, aruncând la un moment dat în teren o coajă de banană. Atacantul brazilian a făcut mare caz pe seama acestor gesturi, deschizând acest tam-tam al rasismului în România, uitând că se află în această ţară de peste doi ani, unde s-a simţit bine şi de cele mai multe ori a avut parte de ospitalitate. E limpede că altfel n-ar mai fi rămas. Situaţia de faţă are multe puncte comune cu amintirea mea din copilărie, el, ca şi colega mea de odinioară Ilinca, şi-a prelungit „plânsul” tocmai pentru a forţa o eventuală penalitate în cazul de faţă pentru Rapid sau chiar de a ieşi în evidenţă cumva, pentru că pe teren n-a prea mai reuşit în ultima vreme. Altfel, ar fi procedat precum marele caracter Bănel Nicoliţă care acum aproape nouă ani nu a băgat în seamă nici la propriu, nici la figurat, unele insinuări din tribune, răspunzând sec „armatei” care abia aştepta să bolborosească cu spume despre aşazisul rasism că „eu n-am auzit nimic”.
Şi cine au fost primii care s-au grăbit să informeze lumea despre „conflagraţia” de la Chiajna, „anunţând” că românii sunt rasişti? Tocmai nemernicii de la Reuters, cei care s-au descalificat profesional acum câţiva ani când au dat o ştire conform căreia galeria lui Dinamo a arborat steaguri cu chipul lui Hitler, când de fapt acolo era portretul regretatului Hîldan! După ce au fost făcuţi de râs, nu mi-amintesc să fi revenit cu vreo dezminţire sau cu scuze. Aşa că deontologia profesională şi bunul simţ – dacă existau – ar fi trebuit să le pună frână în a mai istorisi întâmplări de pe arenele noastre, pentru că au dovedit că nu sunt în stare s-o facă…
Fraţilor, se pot spune multe despre noi românii, în niciun caz însă că suntem rasişti. Potoliţi-vă, că ne facem singuri rău.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements