Interviu cu Vasile Șeicaru. TRUBADURUL SPORTIV

Vasile Șeicaru, Vale pentru cunoscuți, și-a împărțit o însemnată parte a vieții între sport și muzică. Chiar dacă cea din urmă a avut câștig de cauză, devenind un reputat cantautor, sportul i-a rămas aproape, pentru recreere și retrăire.

Cum ți-a fost copilăria?

Toată ziua eram pe maidanul din cartierul gălățean în care locuiam și jucam tot felul de jocuri din acea vreme. Ne mai și cafteam cu țiganii din zonă. Făceam săbii metalice și din lemn ascuțite. Era periculos. Nu a murit nimeni, dar se lăsa cu răniți. Se mai adunau părinții și se certau între ei. Eram într-un oraș-port, cu lume pestriță. Pe unde am stat, întotdeauna erau găști și trebuia să fac și eu parte dintr-una. Am și luat, am și dat. După ce părinții mi-au luat o chitară și nu un acordeon cum au vrut inițial, făceam repetiții pe un maldăr de lemne, la mine în curte, cu mai mulți amici din zonă. Unul bătea la tobă de-aia de pionieri, altul făcuse maracas din niște cutii de plastic cu orez în ele și ziceam că formăm o trupă.

Și sport?

În clasa a 5-a, un foarte bun profesor de educație fizică, văzându-mă cum mă mișc, m-a trimis la școala sportivă. Ajuns acolo, cel căruia i-am spus cine mă trimisese, m-a pus chiar atunci să alerg la 50 m plat, să sar la lungime, să arunc greutatea. Nu mai făcusem sport în mod organizat. Mulțumit de rezultate, mi-a spus că am potențial, dar am nevoie de tehnică. Așa că din acea zi am început să fac sport de performanță. Având în continuare rezultate bune, m-a încercat și la 200 și la 400 m. Văzând că am fuleu, m-a pus să-l lucrez. Apoi am alergat și 800 și 1500 m, care au rămas probele mele de atletism la sport de performanță. Și am ajuns la sub 2 minute, un rezultat foarte bun pentru acea vreme.

Motive suficiente să continui pe această direcție.

Da. Am dat la Liceul 4 de educație fizică din Galați. Am continuat să fac atletism, care era specializarea, fiind într-o grupă de semifond. Dar făceam și alte sporturi. Ca să îți dau un exemplu, orarul unei zile de școală putea să arate astfel: geografie, gimnastică, fizică, baschet, matematică. Așa că eram într-un du-te-vino, din sala de clasă, în sala de sport, la laboratoare etc. Dar să știi că se făcea serios carte. Liceul avea și internat, cu pedagogi, pentru cei veniți din afara orașului. Era strictețe mare. De multe ori, preferam să rămân și eu la colegii mei în camere, ca să nu mai pierd timp cu drumul. Făceam foarte multe lucruri pe-atunci: și programul de școală, și cel de antrenament, după ore veneam acasă, învățam, iar apoi fuga la Clubul Tineretului unde aveam repetiție cu trupa Cristal. Acum nu aș mai putea. Copilăria și adolescența le-am trăit foarte intens, între muzică și sport.

Cum ai ajuns să dai la IEFS?

De la acel liceu majoritatea intrau la IEFS. Eu însă am picat prima oară. În pofida faptului că eram foarte bine pregătit din punct de vedere sportiv, obținând calificative mult peste cele pentru care se lua nota 10. Era parcă 5,80 m la lungime, ori eu săream 6,20. La suta de metri era 12,2, ori eu scoteam 11,8. Și regula era să primești bonificații când luai mai mult de 10. La gimnastică fusesem bun. La baschet mă descurcasem că jucasem toată viața 21. Mă gândeam că o să scot și 5-ul la anatomie. Mi-amintesc că eram împreună cu un prieten, Toby. Studiasem noi, dar am pus mai mult accent pe sistemul osos și cel nervos, nu pe tot. Și ne-a căzut „analizatorul cutanat și kinestezic”. Ne-am uitat unul la altul. „În ce limbă e asta?” – am zis eu. La care îl aud pe el strigând la mine: „Băi, Vasili, ci-i asta, ochiul?”. M-a făcut să râd. S-a uitat ăla care ne supraveghea urât la mine și i-am zis lui Toby să plecăm, că n-avea rost să mai rămânem. Nu era greu subiectul. Și acum dacă mă pui să scriu, umplu o pagină. Dar atunci habar n-am avut. Așa că tot ce făcusem noi bine la probele sportive s-a năruit.

Și ai intrat anul următor?

Nu. Mai întâi am încercat și în toamnă la Iași, ca să nu mă ia în armată. Eram însă câteva sute pe 17 locuri. Ba mai mult, când am ajuns, unii de-acolo mi-au spus să stau liniștit, că nu voi intra, oricât de pregătit aș fi fost. M-ar fi ars la rezultate, la tot. Păi trebuia să intre unul care era campion național la suliță, un altul campion la greutate, doi baschetbaliști, trei fotbaliști și alți sportivi de performanță din Iași, așa că cine să pice? Am tras eu tare, dar degeaba. S-a întâmplat cum mi se spusese, am fost făcut pe față și n-am intrat.

Așa că te-au luat în armată.

Da, tocmai la Timișoara, un an și patru luni, la trupe de intervenție în cadrul Securității. Acolo, aveai instrucție toată ziua, iar când suna alarma, te duceau pe un câmp unde scoteau untul din tine. Asta ca să fii mereu în priză în cazul unor intervenții. Prima mea grijă când am ajuns în unitate l-am rugat pe comandantul brigăzii să mă scol cu o oră înaintea celorlalți colegi. Evident că m-a crezut nebun. I-am explicat însă că picasem de două ori examenul de admitere la facultate și voiam să mă pregătesc. Era un colonel care luptase la Păuliș, puțin șchiop. Un erou. M-a simpatizat mult. Așa că în acest timp alergam, iar după-amiezile învățam anatomie. Ba mai mult, am refuzat orice permisie. La un moment dat ajunsesem instructorul sportiv al brigăzii. Totodată, întâlnindu-mă acolo cu un tip de la Depold, Róbert Holorits, am făcut o trupă. Eu cântasem deja cu Cristalul la Galați, până să plec în armată. Iar acel comandant era încântat la maxim când ne auzea, așa încât la diverse mari sărbători, ne chema la popotă să cântăm pentru ofițeri. Mai apoi am intrat în plutonul de muzică, care de fapt era unul de fanfară, tot în cadrul acelei brigăzi și m-au făcut sergent.

Ți-a prins bine autoimpusa pregătire spartană?

Da, am intrat imediat la IEFS, la mine, la Galați. Puiu Crețu și ceilalți băieți de la Cristal făcuseră și ei tot IEFS-ul și veniseră cu toții acolo să mă încurajeze. Așa că intram și dacă nu mă prezentam (râde). Numai că odată cu accederea mea la IEFS, am terminat-o brusc cu sportul de performanță.

Cât ai lucrat ca profesor de sport și unde?

Am făcut 3 ani plus specializarea. Ar fi trebuit să fie atletism, la 800 și 1500 m, însă am terminat-o pe înot, fără a profesa deloc pe acest segment. Am ales să fiu profesor de educație fizică, luând repartiție chiar în comuna mea natală, Oancea, unde am stat vreo doi-trei ani. Acum cinci ani, acelei școli i s-a dat numele meu, Școala gimnazială „Vasile Șeicaru”. La scurt timp, am fost făcut cetățean de onoare al Galațiului. Sunt cetățean de onoare și al orașului Bușteni. Acolo, primarul Emanoil Savin ca și cel chemat special să îmi înmâneze titlul, boxerul Lucian Bute, erau de asemenea gălățeni. Reîntorcându-mă la întrebare, după Oancea am venit în Galați, la școala 22, unde am profesat vreo șapte-opt ani. În 1978 însă am intrat în Cenaclul Flacăra și am lăsat totul, tocmai când devenisem profesor titular și mi se dăduse casă. Eu însă nu știam cum să fug mai repede la București, ca să fiu acolo unde bătea ora exactă în muzică. Am lăsat tot-tot, școala, acel apartament cu tot cu mobilă. Am fost țăcănit cu muzica.

Totuși ai lucrat ceva timp ca profesor.

Da, și mi-a plăcut, pentru că am fost un împătimit. Eram exigent. Nu acceptam să se intre pe teren fără echipament sportiv. Iar la ore arătam tot ce știam, prezentând tehnici pe fiecare sport în parte. Nu dădeam doar să se bată mingea. Când erau afară -10°C, alergam elevii până la Dunăre și înapoi. Când ne vedea, directoarea era încântată, de murea șefa de catedră. Ea le dădea mingea elevilor să facă ce vor și se ducea în cancelarie, că era frig.

Așadar, dacă n-aveau teniși…

Nu-i lăsam pe teren. Dar hai să-ți povestesc cum m-am pus bine cu toată gașca de derbedei din Micro 19. Cuțitari, bețivi etc. Profesorii se certau mereu cu ei și erau tare speriați de ăștia, asmuțind mereu miliția asupra lor. Am avut și eu probleme cu unii. Și am rezolvat în felul următor. Am luat o sticlă de vodcă, o țineam la spate și m-am dus la ei când erau în spatele școlii și fumau. Când m-au văzut, s-au ridicat toți în picioare, uitându-se urât la mine, crezând că voiam să mă bat cu ei. „Salut. Mă cunoașteți, da? Luați sticla asta, desfaceți-o, beți din ea și apoi stați jos că am cu voi o vorbă” – le-am spus și am continuat. „Eu vă voi da voie pe teren, chiar dacă ăștia nu vă lasă, dar vreau să îmi promiteți că intrați încălțați în teniși”. La care unul dintre ei, îmi zice: „dar dacă venim în teniși, putem avea trening pe noi, nu?”. Evident că i-am răspuns afirmativ. I-am asigurat că din când în când voi mai aduce câteo sticlă de vodcă. „Dar aducem și noi” – i-am auzit în cor. Apoi, când mai voiau să joace tenis cu piciorul, mă rugau să le dau fileul, mingea și dacă se întâmpla ca eu să plec, veneau a doua zi și mi le aduceau. Nu arareori jucam și eu cu ei, ba i-am învățat și alte sporturi de echipă, le corectam mișcările. Iar atunci când am avut examen ca să-mi dau definitivatul, au venit cu o zi înainte toți și m-au ajutat să fac curățenie, au vopsit, au refăcut groapa de sărituri și altele, de arăta acea bază impecabil. Am sfătuit-o apoi pe directoare să nu se mai certe niciodată cu ei, pentru că nu rezolvă nimic. Nu i-am zis că le-am dus băutură, dar i-am spus ca atunci când mai are probleme cu ei să vorbească cu mine.

Ai avut colegi care urmau să devină celebri în sport?

Pe fosta mare atletă, Fița Lovin, care mi-a fost colegă de bancă la liceul sportiv.

Ce sporturi îți place să urmărești?

Tenisul, mai ales cel feminin. Știu cam tot ce se întâmplă. Cred că ar trebui să se mai schimbe din regulamente. Este o muncă foarte grea care poate duce la căderea psihică a sportivilor. Ar trebui să existe o rigoare în ceea ce privește participarea la turnee. Sunt mult prea multe. De asemenea, și la băieți ar trebui să fie doar două seturi din trei, pentru că este epuizant la trei din cinci cu ritmul și forța cu care se joacă astăzi. Mi-e teamă să nu apară situații tragice pe teren.

Cum ai trăit câștigarea titlului de Oțelul Galați din 2010/11?

Nu prea am avut-o cu fotbalul, nici nu am jucat, nici nu am fost implicat în fenomen. Mă interesau mai mult alte sporturi, chiar și schiul sau înotul. Dar legat de fotbal, hai să-ți povestesc o întâmplare haioasă. Era perioada aia, de pe vremea lui Ceaușescu, când benzina era raționalizată. Și rămăsesem fără nicio picătură. L-am luat pe Ștefan Hrușcă, i-am zis să-și ia moaca de televizor și să căutăm o benzinărie în care, să dea Dumnezeu ca angajatele să fie muieri, și să ne dea vreo 5 litri ca să ajungem unde aveam nevoie. Zis și făcut. Ajunși la o benzinărie știam că dacă nu ne ieșea planul, acolo ne rămânea mașina. Am intrat înăuntru. Șansa a făcut să fim îmbrăcați în trening. Acolo era un tip mai în vârstă, cu ochelarii pe nas, care citea un ziar. Ștefan a zis, la un moment dat, „suntem Hrușcă și Șeicaru…” la care tipul și-a dat joc ochelarii s-a ridicat de pe scaun și a făcut ochii mari la noi, admirativ: „Nu se poate, marii noștri sportivi aici?! Trăiască Steaua! O să le dau telefon prietenilor să le spun cine a intrat la mine, Bumbescu și Majearu!”. El nu auzise ce spusese Ștefan, și ne-a confundat cu cei doi fotbaliști ai Stelei. Adevăru-i că Hrușcă semăna foarte bine cu Bumbescu. Când Ștefan a vrut să-i zică ceva, i-am dat cu cotul ca să tacă. A început omul ăla să ne întrebe de meciuri trecute și viitoare, cum stăm cu antrenamentele etc. I-am răspuns și noi ce am știut. „Stăm bine acum, dar suntem cam grăbiți că trebuie să ajungem într-un loc. N-aveți ceva zeamă să ne dați și nouă?” – l-am întrebat eu. Vreau să-ți spun că ne-a făcut plinul fără să ne ia vreun ban… Însă cât ne-a pus benzina tremuram, să nu-și dea seama că suntem folkiști și nu fotbaliști, pentru că putea să ne știe de la TV. Cum a terminat și ultima picătură, am zbughit-o.

Foarte tare! Apropo de înot, Andrei Partoș îmi povestea că erai în stare să parcurgi distanțe foarte lungi.

Da, Andrei știe bine ce făceam la Costinești. Păi mă duceam în larg de nu mai vedeam țărmul. Veneau după mine salvamarii și le făceam cu mâinile semne obscene. Iar când se apropiau și mă recunoșteau, își aruncau chipiurile alea albe în barcă și-și ziceau „iar ne-a făcut-o ăsta”. Erau foști colegi de-ai mei de la IEFS, unii chiar prieteni buni. Iar acei ani de la Costinești au fost minunați și ca tinerețe, și ca muzică. Făceam totul din pasiune. Dacă faci ceva fără pasiune, faci degeaba.

Ai fost martor ocular la vreun eveniment sportiv deosebit?

Am fost prezent la Craiova, în primăvara lui 1983, când a bătut pe Kaiserslautern cu 1-0 și a devenit prima echipă din România ajunsă într-o semifinală de cupă europeană. Mă aflam acolo cu Cenaclul Flacăra și am fost martor la ce nebunie a fost pe stadion. Am și cântat atunci cu tot stadionul câteva piese cu iz patriotic. Mai apoi am ținut un concert în fața Hotelului Jiul.

Te mai duci azi pe stadioane?

M-aș duce des, dar nu am timp. De obicei am concerte atunci când sunt programate competiții.

Ce părere ai despre căderea sportului românesc în general?

Știi de ce se întâmplă toate aceste nenorociri? Pentru că cei care ne conduc nu au făcut vreo secundă sport. Este părerea personală a unuia care are tot dreptul să o emită, ca fost sportiv de performanță.

Dacă ar fi să faci o comparație între sportul și muzica din România, cine stă mai bine?

Clar, muzica. Industria muzicală românească are mulți bani. Sportul, nu. Prima trăiește din banii luați de pe drepturile de autor și din ceilalți care se învârt în jurul acestei mișcări naționale și internaționale. Sportul însă n-are așa ceva. Pentru a fi ajutat, trebuie subvenționat. Și cei în măsură să o facă au arătat că nu vor.

Ai avut pe cineva în familie muzician?

Mama cânta la muzicuță de când era elevă. M-a învățat și pe mine. Am folosit-o în unele piese ale mele, precum „Dacă ninge vei găsi” și „Sentimente”. Așadar, ea mi-a insuflat pasiunea pentru muzică. M-a învățat diverse cântece pe care le fredonam și lumea care mă auzea zicea „Ăsta o să fie cântăreț, că prea cântă tare”.

În afară de folk și rock, ce alt gen muzical ți-a plăcut?

Sunt înnebunit după blues. Mă refer la cel născut în delta fluviului Mississippi. Blues-rockul, ceea ce cântă, de pildă, Joe Bonamassa, Rory Gallagher, Stevie Ray Vaughan. A fost o perioadă când mă trezeam dimineața și adormeam noaptea cu piese de-ale lui Vaughan. Îmi place și jazz-ul, și rock-ul alternativ, totul până la heavy metal. Ce trece dincolo de heavy nu vreau să aud. Eu am fost educat în spiritul flower power și hippie.

De ce totuși te-ai îndreptat spre folk?

Când eram la Cristal, mai cântam la studenți și piese folk de-ale lui Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Vali Sterian și băgam și piese de-ale mele. Când a trecut Adrian Păunescu pe la Galați să asculte Cristal pentru emisiunea lui, a întrebat: „Dar solistul ăsta nu știe folk?”. Eu am zis „ba da”, iar Puiu Crețu a zis „ba nu”. Știa Puiu de ce nega. După ce am cântat o piesă, Păunescu mi-a zis: „Senzațional. Ai o singură șansă. Ori mâine, la 7.30, ești la autocar să pleci cu noi, ori rămâi țârcovnic de educație fizică la Galați”. Atunci am ales acest drum.

Ai fost în Cenaclu până la sfârșit?

Nu. În 1984, cu un an înainte de sfârșitul lui, am plecat. Scosesem deja piesele mele, voiam altceva. A scris atunci oribil despre mine, m-a acuzat de tot felul de chestii. Odată cu mine a plecat și Hrușcă, care la rându-i avea piesele lui. Păunescu crezuse că eu l-am luat și pe el, căci Ștefan nu avusese curajul să-i spună că voia să părăsească „Flacăra”. După, ne-am gândit să facem tandem și ne-am trezit că umplem stadioane în doi. Doar trebuia să fie scrise numele noastre pe un petec de hârtie și lumea dădea năvală.

Care a fost cea mai bună perioadă a ta?

Cea din anii 80, când nu puteam să cobor din mașină, că toată lumea mă cunoștea. Mi se pare extraordinar că și astăzi lumea mă știe, chiar dacă după 90 folkul a început să decadă.

Primele semne ale celebrității te-au șocat?

Nu le-am sesizat. Culmea! Compusesem „Aruncarea în valuri”, apărusem și la TV, dar nu știam de ce se uită lumea la mine pe stradă.

Ai cântat și dincolo de granițe?

Da. Printre altele, am cântat în niște țări imposibile. În URSS, în Cuba, în RDG și chiar în Berlinul de Vest la festivalul de folk și rock „Rote Lider”, în China, în Coreea de Nord.

Întâmplări mai deosebite în aceste turnee?

În China am avut ambiție și am cântat o melodie în limba chineză. Iar în 1988, la Festivalul de muzică pop de la Soci, în URSS, pentru piesa „Lumina”, interpretată împreună cu Ștefan, atât în românește, cât și în rusește, am primit premiul special al presei, care era un samovar. Mi-a fost înmânat de Liudmila Gurcenko, marea actriță care jucase în „Gară pentru doi”. Când a înmânat marele premiu, s-a împiedicat și a căzut dizgrațios pe scenă, de i s-a dus meșa și s-au împrăștiat premiile pe jos. Se transmitea în direct la TV. A ieșit însă excepțional din acel moment delicat. S-a ridicat, s-a aranjat, apoi s-a dus calmă la microfon și a început să cânte refrenul piesei care luase marele premiu. Lumea s-a ridicat în picioare și a început să o aplaude. După ce s-a încheiat concursul, am văzut-o încovoiată pe un scaun, arăta de parcă îmbătrânise instant cu vreo 10 ani!

Ce a însemnat pentru tine conferirea Ordinului Meritul Cultural în Gradul de Cavaler?

Premiul a fost propus de Ion Iliescu, dar a fost întârziată acordarea lui, astfel încât în momentul când mi-a fost înmânat, nu mai era el președinte, primindu-l de la un secretar de stat. Oricum, însă, m-a onorat foarte mult.

A adus și vreun alt avantaj în afară de glorie?

M-a sunat la o zi după, Elena Cârstea, și ea fiind printre cei decorați, și mi-a zis: „Vale, hai să îți spun de ce beneficiem de pe urma acestei distincții. Dar înainte te rog să te așezi pe un scaun. Putem să mergem gratuit cu metroul. Iar când vom fi îngropați, în timpul coborârii sicriului în mormânt, trompeta va intona semnalul «Marșul funebru», iar garda va executa trei salve cu cartușe de manevră”…

Am înțeles că nu mai poți dormi noaptea.

Da. Mă culc la 5 dimineața și mă trezesc pe la 11 sau chiar mai devreme. Mi se întâmplă de vreo 13 ani, de când a murit Gabi, fosta mea soție. După 27 de ani de căsnicie, fără să fie bolnavă vreodată, s-a dus atât de stupid! Se uita la televizor, a adormit, după care aparatul a făcut scurtcircuit, arzând mocnit și degajând un fum toxic care i-a fost fatal. Mi-a fost foarte greu, trăind un șoc. Mă culcam cu luminile aprinse. N-am vrut să mă duc la psiholog, că poate era o rezolvare. Noroc că timpul le șterge pe toate.

Ai vreo legătură cu fost mare om de litere Pamfil Șeicaru?

Intuiam întrebarea ta. Niciuna. Aș fi vrut, pentru că știu ce personalitate a fost.

 

CV

Prenume, nume: Vasile Șeicaru

Născut: 10.07.1951 (Oancea,Galați)

Absolvent al IEFS

Profesor de sport în comuna Oancea și la ȘG 22 din Galați

A cântat la grupul Cristal

Membru al Cenaclului Flacăra între 1978-1984

A câștigat numeroase premii (la festivale studențești, marele premiu al Cenaclului Flacăra, cel pentru creație, la RRA și TVR, premiul special al presei la Festivalul de muzică pop de la Soci)

A realizat 11 albume

Printre cele mai cunoscute piese: Aruncarea în valuri, La adio, Antiprimăvara, Actorul, Îmbrățișarea mării, Viața-i viață banu-i ban, Din prea mult sau prea puțin, Domnule maior etc

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s