Interviu cu Marius Țeicu. OMUL-ȘLAGĂR ÎNDRĂGOSTIT LA PRIMA VEDERE

Marius Țeicu este un nume mare al muzicii românești, cu numeroasele sale compozițiile lansând o mulțime de artiști și încântând generații întregi de compatrioți. Pe lângă bogata sa viață muzicală și-a găsit un loc și sportul de care se bucură și îl urmărește constant.

– Lumea v-a perceput ca pe un timișorean, cu toate că sunteți născut la Reșița.

– Nu e greșit, pentru că de la vârsta de 2 ani m-am mutat cu întreaga familie de la Reșița la Timișoara. Tocmai veniseră rușii prin zonă. Așa că pe malurile Begăi am început cu grădinița, apoi școala și liceul de muzică. Îmi aduc aminte cu drag de orașul copilăriei mele, Timișoara, pe care l-am și cântat în melodia „Strada mare”.

– De când vă ocupați cu muzica efectiv?

– De la 4 ani. Chiar dacă aveau alte meserii, ambii mei părinți cântau în corul Filarmonicii din Timișoara, pe-atunci unul semiprofesionist, unde oamenii veneau mai mult de plăcere. Mama era desenatoare tehnică, iar tata inginer. Așa că de la 4 ani mă duceam în fiecare final de săptămână la concertele Filarmonicii de sâmbătă seara și cele de duminică de la matineu. Pe măsură ce creșteam aveam partituri în brațe. Apoi, la școala de muzică am făcut pian, iar la liceul de muzică, oboi.

– Cu sportul ați cochetat în copilărie?

– Sportul meu preferat era… filatelia. Adunând timbre din toată țară, am învățat geografie sportivă. Sport propriu-zis, jucam fotbal, ori în curtea școlii, ori unde apucam, rupându-mi toată încălțămintea, având parte de un spectacol inedit când mă întorceam acasă. Însă studiul muzical îmi lăsa prea puțin timp liber pentru alte activități. La liceul de muzică, aveam școală și dimineața, și după-amiaza. Pe lângă cele normale care se predau la toate liceele, mai aveam opt materii muzicale. De aceea am și făcut 12 ani. Pe vremea aceea doar noi și liceele sportive aveam atât, căci restul făceau 11 clase. Chiar și în vacanțe trebuia să studiez.

– Dar baschet, căci erați înalt?

– Am fost îndrumat în clasa a 8-a și spre acest sport. Aruncam mingea însă mult peste panou și tot trebuia să mă duc după ea pe stradă. Așa că după puțină vreme am renunțat.

– Altele?

– Fugeam destul de bine. Am constatat asta când mă alergau ăia mai mari ca să mă bată. La un moment dat fugeam atât de tare că parcă pluteam, nici nu mai simțeam că atingeam pământul. Dar nu mi-am materializat aceste aptitudini, neparticipând la vreun concurs atletic.

– Ați fost tot timpul perceput ca un tip înalt?

– Nu chiar. În vacanța de vară dinainte de a 9-a am început să cresc repede, iar la finele anului școlar ajunsesem cel mai înalt din clasă. Și începusem să mă uit urât la cei care mă bătuseră înainte. Iar ăștia îmi explicau că nu fuseseră ei…

– Ce sporturi vă plac?

– În primul rând fotbalul. Apoi handbalul. Tenisul. Și alte sporturi, unde românii au performanțe. Urmăream cândva și hocheiul pe gheață, unde țineam cu Cehoslovacia, eu fiind pe un sfert ceh. Mă mai uit cu plăcere la box, K1 și alte sporturi de contact. Deci doar mă uit, că eu nu am nevoie și nici nu caut asemenea… contacte.

– La fotbal aveți vreo echipă favorită?

– În primul rând echipa națională, și cea mare dar și cea sub 21 de ani, care iată că se descurcă foarte bine. Pe-aia de club nu vreau s-o spun, căci abia mi-am pus cauciucuri noi la mașină și nu vreau să rămân prematur fără ele, nici să-mi fie vopsit parbrizul, nici să-mi fie zgâriată tabla… Cât am fost la Timișoara, am fost cu Știința care mai târziu devenise „Poli”. Acolo abia așteptam să merg cu tata la meci, căci în afară că îmi plăcea spectacolul sportiv, lua și semințe. Acasă nu le puteam degusta, căci ne certa mama că facem mizerie.

– Ce sporturi agreați mai puțin?

– Nu am răbdare să mă uit la polo, la înot. Iar tenisul de masă nu-mi place pentru că nu văd mingea aia mică.

– Ca microbist v-ați tachinat cu colegi care țineau cu alte echipe?

– Nu. S-a întâmplat ca eu cu prietenii și amicii mei să ținem cam cu aceeași echipă. Iar în rarele cazuri când dădeam de unii care țineau cu alta, evitam discuțiile contradictorii. Dar nu-ți spun nici cine sunt unii, nici ceilalți, pentru că o să afli cu ce echipă țineau ei și atunci mă deconspir.

– Ați fost sau sunteți un consumator de sport?

– Da și acum mă uit pe net să văd ce s-a mai întâmplat prin sport. Înainte, până să apară netul, mă uitam pe teletextul de la TV.

– Mergeți pe stadioane?

– Pe când eram student mai mergeam. Mai târziu am rărit-o, pentru că strigam și îmi pierdeam vocea, făceam disfonie și n-aveam nevoie de așa ceva. Mi-amintesc de o întâmplare mai veselă. Am mers la unul din celebrele cuplaje de pe fostul „23 August”. Aveam ulcer și îmi luasem la mine două sandvișuri ca să nu mă supere stomacul pentru că tocmai se deschisese nișa și un ceai de sunătoare pe care îl pusesem într-o sticlă de whisky. Venisem cu socrul și cumnatul meu, care nu știu cum s-au strecurat prin lumea aia multă, iar eu tot dând bună-ziua celor din jur care mă cunoșteau m-am pierdut de ei, așa că m-am așezat în altă parte, printre străini. Nu era o problemă pentru mine. Și în timp ce mă uitam, mai mâncam din sandviș, mai beam din sticlă. Când aproape am terminat sticla, unul de lângă mine care mă tot fixase până atunci, îmi zice: „domnul Marius, am pierdut tot meciul ăsta tot uitându-mă la dumneavoastră, așteptând să văd când vă cade capul, pentru că mai aveți puțin și terminați whisky-ul”. I-am explicat că e ceai de sunătoare, zadarnic însă, omul nu mă credea. Tipul era mai mic ca mine, așa că după ce am scos dopul la sticlă, i-am luat capul și l-am pus să miroasă. Când a simțit că într-adevăr nu era whisky nu-i venea să creadă. Mi s-ar fi dus zvonul că beau o sticlă de whisky pe meci și mai sunt și rezistent.

– Ați fost martor ocular la vreun eveniment sportiv deosebit?

– Nu, dar am văzut tot ce se putea la TV. Pe vremea când eram student și juca naționala noastră masculină de handbal, care era o forță a lumii, ne strângeam înghesuiți o mulțime de colegi într-o sală la un televizor mic, alb-negru, așa cum era pe vremea aia. Unii stăteam pe jos. Alții, mai boieri, din anul 5, stăteau la mese, alții pe mese pe scaune, alții pe mese în picioare, iar cei mai din spate pe două mese supraetajate. Aproape că formasem un amfiteatru. La fel făceam și la alte transmisii sportive, mai ales meciuri de fotbal. Pe-atunci, mai toți eram rapidiști.

– Ce părere aveți despre decăderea sportului din România?

– Îmi pare tare rău, mai ales când mi-amintesc ce performanțe aveam cândva într-o mulțime de sporturi. E dureros pentru că avem o țară cu multe talente, nu doar sportive ci și artistice, așa ca să fac o paralelă. Nu știu exact care a fost cauza. Poate lipsa de preocupare pentru depistarea acestor talente de care vorbeam. Însă după declinul acela venit imediat după revoluție, acum parcă simt un mic crescendo în anumite sporturi.

– S-a împlinit ceea ce ați visat să deveniți?

– Doream să fiu dirijor. Dar pentru că nu exista la liceu clasă de dirijat, am făcut pian la început, apoi am trecut pe oboi cu care am venit și la conservator. La examen am fost trei pe loc. Iar după ce am intrat a trebuit să țin ștacheta sus, să iau note mari ca să prind bursă, căci o puteam pierde dacă nu păstram ritmul. În București locuiam la cămin. Într-al doilea an m-am transferat la pedagogie, unde știam că în anul III puteam da concurs pentru dirijat, unde am ocupat unul din cele trei locuri. Astfel că anii III-V i-am făcut la dirijat ca specialitate, atât orchestră, cât și cor. Urma deci să devin dirijor, numai că în anul III intrasem într-o trupă tare, cu Petre Magdin, cu Marcel Dragomir și cu alții, care inițial s-a numit Dixie 67, iar apoi a devenit Modern Grup. Acolo cântam la pian și am avut primele încercări de compoziție, molipsindu-mă cu virusul muzicii. În 1968, când am terminat Conservatorul, ar fi trebuit să merg la Giurgiu, dar Petre Geambașu m-a ajutat să dau un concurs prin care am ajuns profesor corepetitor la clasa reputatei Florica Orăscu, de la Școala Populară de Artă. Iar acolo am avut niște elevi fantastici, Angela Similea, Aura Urziceanu, Dida Drăgan, Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu, Mirabela Dauer, Adrian Romcescu etc.

– Totuși ați putea călca pe urmele lui Celibidache.

– Aș putea călca, dacă mi le arată cineva. Dar știi, după un timp aceste urme se șterg.

– Fiind apropiați ca vârstă de elevii pomeniți, reușeați să vă impuneți?

– Da, în primul rând prin cunoștințele muzicale. Niciunul dintre ei nu făcuse vreo școală de muzică, în afara lui Romcescu care era la liceul de muzică. De pildă eu l-am convins pe Mihai Constantinescu să învețe să cânte la chitară, ca să-și facă singur armoniile. Pentru ei am început să compun primele piese.

– Ce genuri muzicale vă plac?

– Sigur că-mi place muzica ușoară, că pe-asta o practic. Îmi place cea de musical. Dacă era să mă mai nasc o dată, aș fi făcut facultatea de musical, pentru că acolo e muzică îmbinată cu teatru. De altfel, se poate remarca apetența mea pentru așa ceva în câteva dintre compozițiile mele care se găsesc pe Youtube. De-aceea am și compus 11, din care patru pentru copii. Evident mi-e aproape muzica simfonică, fiind prima dragoste. Nu-mi displace muzica populară, cea autentică. Mai agreez jazz-ul, rock-ul.

– Cum v-ați lansat?

– A apărut Titus Munteanu pentru a lua la TV ceva prospătură de la Școala Populară de Artă. M-a văzut, a ascultat piese de-ale mele și m-a invitat la Televiziune. Ajuns acolo, m-a văzut Alexandru Bocăneț care a remarcat că am talent pentru showuri și m-a oprit. Am început să compun piese pentru toți interpreții în vogă de-atunci. Și iată că în ani am strâns vreo 500, iar din astea mi-am scris și mie 40, că nu-mi plăcea să mă bag în față.

– Eu prima oară v-am văzut la TV, la începutul anilor 70, într-un clip cu piesa „Frumoasele duminici” pe care ați interpretat-o împreună cu Olimpia Panciu.

– Da, a fost printre primele mele apariții, la care am făcut o mulțime de filmări.

– Au circulat și glume pe marginea acestei piese. Subit, mama îmi zice într-o zi că ați fost arestat. La întrebarea mea mirată „de ce?”, mi-a răspuns „pentru că a compus «Frumoasele duminici»”. Asta apropo de faptul că în acea perioadă Ceaușescu, care voia să se realizeze „cincinalul în patru ani și jumătate”, pentru o perioadă a obligat oamenii să vină la servici și duminicile.

– Eu știu alta, relatată de un apropiat, că tot așa, la o intreprindere au fost chemați oamenii duminica la servici ca să dea zăpada. Și ca să muncească mai cu spor, li s-au pus în preajmă megafoane ca să asculte muzică. La acordurile de la „Frumoasele duminici”, au început să arunce cu bulgări în megafoane până n-au mai funcționat. De asemenea apăruse o caricatură a lui Matty, cu un tip și o tipă în costume de baie stând relaxați pe o plajă, iar lângă ei un megafon din care ieșeau niște note muzicale, lângă ele scriind „Frumoasele duminici”, iar el în loc de cap avea o minge de fotbal.

– Ați întâmpinat piedici în impunerea pe piața muzicală de la compozitorii mai în vârstă sau din alte părți?

– Nu. Am fost imediat adoptat de cei de la TVR și am intrat direct în filmări, în treabă, așa că n-am avut probleme. Iar un compozitor de anvergură precum George Grigoriu, pe lângă faptul că mă aprecia, mi-a scris cuvântul înainte la prima mea culegere de melodii alese. Alții, precum Laurențiu Profeta, mă încurajau. Niciodată nu am simțit că voia cineva să mă dea la o parte. Iar în 1974, deci la patru ani după ce am debutat, am fost primit în Uniunea Compozitorilor.

– Care a fost primul premiu pe care l-ați primit?

– La Festivalul de la Mamaia, în 1973, cu „Chemarea dragostei”, în interpretarea lui Adrian Romcescu, pe-atunci elev în clasa a XI-a. Apropo de premii, recent eu împreună cu Sanda Țăranu, Stela Enache și Lucia Popescu-Moraru, într-un spectacol la Teatrul Elisabeta dedicat Zilei Internaționale a Persoanelor Vârstnice și seniorilor bucureșteni, am fost premiați ca personalități ale vieții cultural-artistice.

– Felicitări! Cu Școala Populară de Artă ce s-a întâmplat?

– În 1974 mi-am dat demisia, pentru că am plecat pentru șase luni pe un vapor să cânt cu Ion Cristinoiu, Mihai Dumbravă și Ion Prisada. Atunci am văzut cam toată lumea, America Centrală, America de Sud, Africa, Europa, tot ce era Mare Mediterană. În 1973, la București, fusese organizat special un concurs în care au venit vreo 200 de cântăreți și trupe din toate țările socialiste. Promotorii croazierei ne-au ales pe noi dintre toți. Eu am cântat atunci și cu vocea și la instrumente, adică clape și blockflöte. Îl aveam pe Prisada care era un saxofonist demențial și un flautist virtuoz. Și ceilalți doi la fel, nemaipomeniți. Tineri-tineri, zâmbeam frumos, că toți apărusem la TV și știam ce avem de făcut. Așa că i-am cucerit. Era un vas de croazieră americano-vest-german, mare, de 24.000 de tone. Avea totul lucrat în lemn, cu camere, cu lifturi, cu magazine. Lux. Când l-am văzut prima oară am rămas interziși. Astăzi se numește Alte Europa și cred că a ajuns hotel pe undeva, fiind înlocuit de vreo 30 de ani cu altul nou.

– Ați spus mai înainte că sunteți pe un sfert ceh.

– Ca toți bănățenii care ne respectăm, am mai multe origini: un sfert ceh, un sfert neamț și jumătate român. Pe mama a chemat-o ca fată Langhart, tatăl ei era german din Elveția, iar mama româncă. Iar bunicul patern, în perioada primului război mondial, a cunoscut-o pe bunica la Praga și a adus-o în România. Am niște veri în Cehia, unul dintre ei fiind șef la turnul de zbor de la aeroportul din Praga. Ultima oară m-am văzut cu el tocmai în 1980.

– N-ați fost tentat să rămâneți în străinătate?

– Îți dai seama, cu asemenea origini trebuia doar să mă prezint cu actele doveditoare la autorități și o rezolvam cu cetățenia. Dar de ce să rămân, când eram atât de așteptat în România. Prin porturile prin care ajungeam primeam tot felul de scrisori din țară cu texte de genul: „Vino bă mai repede în țară că avem filmări”. Eram tânăr, îmi plăcea și mie să apar la TV, eram deja lansat. Ori să mă duc afară s-o iau de la început, să tot fiu întrebat dacă știu să fac aia sau aialaltă, că nu vorbesc limba cum trebuie… Așa că nu mi-a trebuit.

– Ați avut probleme cu cenzura?

– La titlul unei melodii interpretate de Sergiu Zagardan, inițial era „Unicul rai e pământul” și a trebuit să-l fac „Singurul rai e pământul” căci „unicul” te-ar fi putut duce cu gândul la Nicu. Iar la altul, „Himere”, interpretat de Dida Drăgan, m-au întrebat „Ce-i aia Himere tovarășe?”. Și atunci Sașa Georgescu mi-a făcut un alt text cu titlul „Planete”. Mi se mai reproșa că am părul lung, îmi mai puneam agrafe și din acest motiv nu mă filmau vreodată din spate.

– Ați fost aproape și de „Steaua fără nume”.

– La început i-am fost pianist, apărând la TV în fiecare vineri. Iar când se dădeau probe pentru ea erau cam 1.200 de oameni pe străzile adiacente Radio-Difuziunii, cu miliție călare în preajmă dar și miliție înăuntru la noi în radio. Nu-ți spun că veneau acolo tot felul de oameni. Unii care ne zgâriau timpanele și îi trimiteam imediat la plimbare, iar ei se supărau că nu le ascultam tot repertoriul. Într-o zi a venit unul și ne-a zis, bâlbâindu-se: „Haideți, reeepede-reeepede, că mă prinde-mă priiinde. Am plecat-plecat de la nervoși-nervoși. Ascultați-ascultați-mă reeepede!” Altădată a venit unul de la pușcărie. Aș putea scrie o carte cu ce am întâlnit acolo. Mai apoi, înaintea lui Octavian Ursulescu, vreo trei ani eu am fost prezentatorul emisiunii. Acolo am văzut-o pe Loredana Groza, avea 16 ani, mi-a plăcut mult cum cânta. I-am zis să vină la selecția pentru Festivalul de la Mamaia din 1986. A trecut-o, apoi a intrat la concurs și a luat Marele Premiu, cu melodia mea „Mă întreb ce să fac”.

– Constat că aveți foarte mult umor.

– Așa e, întotdeauna am fost o fire veselă. Însă de vreo patru ani… Glumesc acum cu tine și apoi revin la tristețea legată de dispariția de-acum doi ani a fetei mele Patricia. Viața m-a mângâiat adesea, n-am ce zice, dar și când m-a lovit… În 2015 a descoperit că are o formă rară de leucemie. Muncea mult, de dimineața până seara. Și pe acest fond de suprasolicitare a avut imunitatea scăzută, ceea ce i-a declanșat boala. Toți avem în corp retrovirus care la unul la un milion provoacă fie leucemie, fie paralizie. La ea a fost prima variantă.

– La asemenea tragedii orice cuvinte sunt de prisos. Mi-amintesc de o melodie a dumneavoastră cu „băiat sau fată”…

– Da, aceea am compus-o când urma să se nască Patricia.

– Ați fost inspirat în multe compoziții din viața de zi cu zi.

– Ca stare, pentru că nu compuneam și versurile. La o singură melodie am realizat și textul, compusă când s-a născut nepotul meu, Andrei. La „M-am îndrăgostit la prima vedere”, text de Ovidiu Dumitru, chiar asta mi s-a întâmplat când am văzut-o prima oară pe soția mea, Rodica. Ea locuia în apartamentul nostru de-acum. Vizavi avea apartament Ion Cristinoiu, la care am venit în vizită. La un moment dat a apărut și Rodica, s-a așezat pe un fotoliu și am rămas uitându-ne unul la altul câteva minute. Când ne-am dezmeticit, nu mai era nimeni în cameră. Așadar dragoste la prima vedere chiar există. M-am mutat apoi la Cristinoiu în gazdă, însă după o lună mi-a zis soacră-mea că nu mai trebuie să plătesc chiria, pentru că își dădea seama cum stăteau lucrurile, așa că la scurt timp m-am căsătorit cu Rodica și în loc de o lună stau aici de vreo 44 de ani.

– Cum ați resimțit schimbarea de după decembrie 1989?

– La început a fost un șoc, pentru că nu mai apăream deloc nici la TV, nici la radio. Se dădea numai muzică străină sau genuri care fuseseră vitregite în perioada de dinainte. Însă încet-încet lucrurile s-au stabilizat.

 

 

 

Despre Marius Țeicu

– Născut: 09.05.1945 (Reșița).

– A absolvit Liceul de muzică din Timișoara (în 1963) și Conservatorul (în 1968).

– Compozitor (membru al Uniunii Compozitorilor din 1974), profesor, pianist, orchestrator și solist vocal.

– A compus peste 500 de piese pentru artiști de anvergură dar și 11 musicaluri.

– A făcut parte din trupa Dixie 67 devenită Modern Group.

– A câștigat numeroase premii.

– Din 1974 este căsătorit cu Rodica. Au avut împreună o fiică, Patricia. Au doi nepoți, Andrei și Casandra.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s