Înainte să începi șirul întrebărilor, țin să îți spun că mă bucură prezența într-o revistă de sport prin intermediul acestui interviu.
E plăcerea mea. Să începem cu locurile copilăriei tale.
În Otopeni. Acolo am locuit cu familia, acolo am făcut școala, acolo am fost pentru prima oară angajată, până m-am lansat în muzică. E drept, că la un moment dat, pe când aveam 13 ani, ne-am mutat în București, dar după un timp am revenit la Otopeni. Copilăria a fost una frumoasă, fără griji. Am și un frate mai mic cu 14 ani, pe care îl cheamă Răzvan. Îmi dorisem atâta să nu fiu singură la părinți și în cele din urmă Dumnezeu mi-a ascultat ruga.
Ai făcut sport?
Am făcut parte dintr-o familie care consuma sport. Adesea ne uitam la televizor la meciuri de tenis, de fotbal, de handbal, în mod deosebit când erau confruntări internaționale. Dar și interne. Sunt stelistă, ca întreaga mea familie, de altfel, chiar dacă mama practicase în tinerețe ciclismul la Dinamo. În primii patru ani de școală am făcut gimnastică. Apoi am trecut și pe sporturi de echipă, volei, baschet și handbal. Însă doar în cadrul școlii, fără a fi legitimată la vreun club sportiv. Aveam meciuri încinse între clase, eu eram la „B” și mai întotdeauna ieșeam câștigători. Dar atunci, orele de sport erau respectate, nu ceea ce se întâmplă astăzi, din nefericire. Ba chiar mi-amintesc că în fiecare dimineață făceam cu toată clasa acele mișcări de înviorare. Exista o anumită disciplină în tot.
Pe ce posturi erai mai bună la aceste sporturi?
Păi la volei trăgătoare, iar la handbal pivot.
La gimnastică te-a îndemnat cineva?
Mama. Și mi-a prins foarte bine ulterior, dezvoltându-mi astfel acest talent nativ al ritmului, al mișcării scenice. Erau o bucurie acele ore.
Ce sporturi îți place să urmărești?
Gimnastica în toate formele ei, patinajul artistic. Tenisul de câmp unde n-am cuvinte pentru a lăuda realizările noastre din ultimii ani. Agreez și sporturile de echipă, dar într-o măsură mai mică decât acelea unde primează grația și eleganța. Eu consider că și sportul este o artă minunată. Ca și în lumea artistică, fără talent nativ, fără acel har cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, nu se poate.
Ce sportivi ți-au plăcut în mod deosebit?
Nadia Comăneci, mai ales că suntem și aceeași generație, fiind mai mare ca mine cu aproape două luni. Mi-a marcat copilăria prin realizările sale de la JO 1976 de la Montreal. Apoi, Ilie Năstase, cum spuneam, în casa mea ne uitam adesea la tenis și am văzut toate grozăviile pe care le-a făcut pe când domina lumea în acest sport. Gimnastul Dan Grecu, cum reușea să facă să îl asculte acele inele. Iar din lumea fotbalului, Helmut Duckadam, Ilie Balaci, Gheorghe Hagi. Și lista ar continua cu mulți alții.
Simți că îți sensibilizează sportul sentimentele patriotice?
Categoric. Și când se cântă imnul României. Sunt senzații pe care nu le poți exprima în cuvinte. E o emoție specială pe care am resimțit-o personal, când am fost la diverse concursuri internaționale în care mi-am reprezentat țara.
Ai fost vreodată pe stadion sau în vreo sală de sport?
În Sala Floreasca am fost de nenumărate ori, mai ales la meciuri de baschet. Pe stadion am fost o dată, înfricoșându-mă un pic vuietul tribunelor.
Mi-amintesc că înainte de 90 erau spectacole pe stadioane, între artiști, fotbaliști…
Bine că mi-ai amintit. Așa e, se jucau meciuri între o echipă a artiștilor, din care făceau parte printre alții Horia Moculescu, Marius Țeicu, Alexandru Arșinel, și o echipă din foști fotbaliști de anvergură, printre care și amintiții de mai înainte, Duckadam și Balaci. Iar după meci, începea spectacolul propriu-zis, prezentat de inegalabilul Cristian Țopescu. Mai era pe parcurs și o paradă de modă realizată de Zina Dumitrescu. Stadioanele erau pline, lumea în delir. Am fost prezentă la asemenea gen de spectacole, o idee extraordinară a acelor vremuri.
Ai fost impresionată vreodată în mod deosebit de ceva legat de sport?
Accidentele din sport mă înfioară.
Ar trebui să fie sportul o prioritate națională?
Eu cred că tot ceea ce ar putea ridica România ar trebui să fie o prioritate. Așadar și sportul. Ar trebui mai multă atenție din partea autorităților și pe parte sportivă, și artistică, și în alte asemenea instrumente de incluziune socială. Avem tineri talentați în șah, matematică, fizică, chimie, ca să nu mai pomenesc de domeniul computerelor. Pentru că, slavă Domnului, națiunea noastră este bogată în resurse umane de soi, totul este ca acestea să fie cultivate, promovate. Doar astfel România poate merge mai departe și se poate identifica drept nație. Dar eu am convingerea că bunul Dumnezeu o să facă minuni cu noi.
Când ai început să faci muzică? Cine te-a sprijinit?
Mama a fost prima care și-a dat seama că am înclinație spre muzică. De altfel, pe ea o moștenesc cu vocea. Ea m-a dus la Școala Populară de Artă. Înainte de aceasta însă, după ce am terminat liceul, am fost angajată la AMC (Aparate de Măsură și Control) Otopeni. Acolo am avut un colectiv minunat. Pe vremea aceea, ca orice întreprindere, avea o brigadă artistică ce trebuia să participe la Cântarea României. Așa ceva stimula tinerii și totodată erau depistați cei care puteau deveni cântăreți. Primii pași i-am făcut cu acea brigadă, unde m-am simțit foarte bine și de care mi-e foarte dor. Am pregătit un spectacol cu câteva melodii și ne-am prezentat la un concurs ținut în sectorul 1. Dumnezeu îți scoate în cale oamenii care îți schimbă destinul. Pentru mine unul dintre ei a fost regretata Mihaela Runceanu care s-a aflat în acel juriu. După ce m-a văzut, m-a abordat în culise și a insistat să vin la Școala Populară de Artă. Am ascultat-o. Chiar dacă nu mi-a fost ușor, căci trebuia să vin tocmai din Otopeni până la Piața Lahovari, mai aveam și serviciul de la AMCO, simțeam o împlinire extraordinară. Eram într-o clasă formidabilă, iar Mihaela era un om deosebit. Corepetitor la clasa ei era compozitorul Ionel Tudor, despre care, la fel, am numai cuvinte frumoase. Eram colegă, printre alții, cu Silvia Dumitrescu și Nicola. Acolo am făcut timp de 3 ani școală în toată regula, teoria muzicii, istoria muzicii etc. Cu Mihaela făceam doar vocalize și repertoriu.
Tot ea te-a și lansat?
Ea a fost primul om care m-a ochit în aceste spectacole pentru amatori. Din când în când, maestrul George Grigoriu mai venea pe la ea pe la clasă, ca să vadă ce elevi au mai apărut. Pentru că în afara faptului că a fost un prolific compozitor, a mai fost și un permanent descoperitor de talente. Și într-una din zilele în care și-a făcut apariția acolo, după ce ne-a ascultat, a ales câțiva dintre elevii pe care urma să-i pregătească, printre care m-am aflat și eu. De altfel, sunt nenumărați cei pe care i-a lansat în muzică. Atunci a urmat, practic, o altă etapă a pregătirii mele. Școala cu el a fost deosebită, însemnând multă muncă specifică. Până în 1983, când m-am lansat la Mamaia, am muncit trei ani. Ca să mă raportez la sport, era ca antrenamentul unui sportiv, care trebuia să se pregătească zi de zi. Așa și vocea trebuie întreținută prin vocalize, prin cântat. Pentru o neprofesionistă ca mine pe-atunci erau lucruri noi și aveam temeri că s-ar putea să nu-mi iasă. Însă un profesor bun, așa cum era maestrul Grigoriu, știa să te facă să treci peste asemenea neliniști și să ajungi acolo unde trebuie.
Stăteai bine cu memoria?
Bineînțeles. Păi gândește-te că în 1983, la Festivalul de la Mamaia, debutantă fiind, am cântat șase piese diferite, două la interpretare și patru la creație, toate în primă audiție. Aici intervine seriozitatea, profesionalismul și mai ales dăruirea.
Dar cu tracul în fața publicului?
Și acum îl mai am, dar este constructiv. Mi l-am învins prin faptul că am fost mai puternică decât credeam. La mine teama și emoțiile țin până intru pe scenă. După aceea mă transpun. Am parcă o comandă în mine care mă împinge să dau tot ce am mai bun în fața publicului care mă privește.
Publicul, pe care adesea voi artiștii îl lăudați și spuneți că este minunat, poate fi și foarte pretențios.
Știu. Dar dacă eu sunt convinsă că îmi fac bine treaba și totodată o fac cu drag pentru oameni, cei din jur receptează bine energia pozitivă transmisă de mine. Reușesc să le ating sufletul.
Ai avut vreun muzician în familie?
Nu, doar iubitori de muzică.
Te visai de mică cântăreață? Ai fi vrut să faci și altceva?
De mică am avut acest contur artistic. Încă de la grădiniță am început să cânt la toate serbările. Mă visam să apar pe scenă, fie într-o piesă de teatru, fie că voi cânta. Îmi plăcea să îmbrac rochiile elegante ale mamei, cântam cu ea, mai ales acele melodii italiene din anii 60-70. Și mai toată lumea care m-auzea, îi zicea mamei: „Măi Ortansa, asta mică are voce”. Ceea ce a încurajat-o să mă îndrume pe această cale. Aveam și magnetofon, iar când am mai crescut, organizam cu rândul acasă, grupul nostru de prieteni, așanumitele ceaiuri. Așadar, pot spune că de mică am crescut cu muzică.
Ai fost mereu percepută ca o fată, femeie frumoasă?
Da, așa mi s-a spus.
Și ți-a ajutat?
E acea vorbă care spune că „mă iubește imaginea”. Așa a fost și în cazul meu, și cu cea TV și cu cea a fotografiei. Și da, m-a ajutat. Iar când am primit complimente m-am simțit extraordinar. Și mă simt în continuare (râde). Pentru toate acestea îi mulțumesc bunului Dumnezeu, dar și mamei mele, căreia îi semăn bine. Poate voi rosti un șablon, dar am constatat din experiența proprie că frumusețea vine în primul rând din interior. Poți avea cele mai frumoase trăsături, degeaba, dacă interiorul îți este urât.
Ai avut vreun model?
Le-am admirat întotdeauna pe Mirabela Dauer, Corina Chiriac și Marina Voica. Când m-am lansat, într-adevăr, ele erau modelele mele.
Când ai simțit că te-ai consacrat?
În 1983, când am avut marea șansă de a se fi redeschis Festivalul de la Mamaia, după ce fusese întrerupt 7 ani. Pe-atunci fiind o singură televiziune, era foarte urmărit la nivel național, de aceea reprezenta o importantă rampă de lansare. Și ce bătălie era pentru obținerea biletelor la Teatrul de vară din Mamaia! Atunci am avut privilegiul și bucuria să urc pe scenă alături de mari nume ale muzicii românești și totodată să fiu acompaniată de marele Sile Dinicu, dirijorul Orchestrei de Estradă a Radioteleviziunii Române. Am avut privilegiul să prind niște profesioniști pe care astăzi nu prea îi mai găsești. Atunci am obținut trofeul festivalului, cu o piesă foarte frumoasă a lui George Grigoriu, „Marea mea iubire marea”. Și apropo de Mamaia, vreau să-l amintesc și pe omul de muzică Octavian Ursulescu, care în multe rânduri a fost prezentatorul festivalului. Când ne mai vedem, mereu îmi amintește, „noi doi, cei care am debutat la Festivalul de la Mamaia, 1983”, pentru că și el a prezentat prima oară atunci.
După Mamaia 1983 au început să ți se deschidă multe uși?
Exact. Am început să fiu invitată la tv și pe alte scene. La acele autografe muzicale de la TVR, Aurora Andronache a fost cea care m-a invitat, un foarte talentat realizator tv, un profesionist complet. Așadar, TVR mi-a fost o altă importantă rampă de lansare. Și la radio am avut multe colaborări, dacă îți mai amintești era dimineața, de la 9 la 10, melodia preferată.
Ai fost desemnată și vocea anului…
Da, în 1994, premiu primit din partea Uniunii Compozitorilor.
Mi se pare o mare performanță, având în vedere ce concurență tare aveai. Aș compara acest premiu cu „Cel mai bun fotbalist român al anului”, ca să fac o paralelă cu sportul.
Se acorda anual. Mi-amintesc că am apărut atunci într-o fotografie având acea distincție, alături de Dan Spătaru și compozitorul Anton Șuteu, Dumnezeu să-i odihnească. Și acum când o privesc, retrăiesc acele momente.
Majoritatea melodiilor tale au versuri de dragoste. Știu că nu le scrii tu, dar ai o sensibilitate pentru așa ceva?
Așa este, pentru că sunt un om sentimental, iar compozitorii simțeau acest lucru. Am lucrat cu majoritatea compozitorilor de-atunci. De ce tot insist să îi consider mari profesioniști? Pentru că în afara pieselor deosebite pe care le creeau, le și compuneau exact pe vocea și pe specificul interpretului.
Ce genuri muzicale îți place să asculți dincolo de ceea ce cânți tu?
Mai toate. Și pop, și rock, și jazz, opereta. Îți destăinui că mi-ar fi plăcut mult să fac muzical. Numai că acest gen nu prea a prins la noi.
Vreo întâmplare mai deosebită pe scenă, în turnee?
La scurt timp după ce debutasem, am mers alături de Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, la Chișinău. Am susținut un spectacol la Teatrul verde, în aer liber, care are 6.000 de locuri, toate erau ocupate. Acel spectacol televizându-se avea nevoie de un sunet pentru car, așa că pentru acompaniamentul muzical s-a folosit banda de magnetofon. Mi-a venit rândul, am intrat pe scenă, dar muzica nu pornea. Avusesem ghinionul ca băiatul de la sunet, din neatenție, să pună banda pe lângă capul de citire. Dar eu nu știam asta. Am vorbit puțin auditoriului, dar nu puteam s-o întind prea mult, căci eu venisem acolo să cânt. În culise era forfotă, lumea neștiind ce se întâmpla. Ce mă fac? Intrasem în panică. Mi-a venit însă ideea salvatoare, de a cânta o romanță, a capella. După un timp, dirijorul de la Tănase, Dan Ardelean, a venit și m-a preluat cu pianul. Nu-ți pot descrie ce reacție extraordinară am sădit în rândul spectatorilor. Jumătate din acea scenă a fost umplută cu flori. Toți cei din grupul nostru, domnul Arșinel, doamna Stela, Nicu Constantin, Anda Călugăreanu și ceilalți m-au felicitat, m-au pupat.
Și una mai hazlie?
La Barul Melody, care de asemenea a fost o școală extraordinară pentru mine, am cântat aproape cinci ani. Într-o seară mi-am uitat acasă pantofii de scenă. Când am constatat că nu-i am, n-am mai vrut să intru. Balerinele erau toate înalte, cu picioare lungi, cum să mă potrivesc eu cu ele, care am 1,60 m? N-am avut ce face, și am intrat pe scenă cu o pereche de pantofi ai unei balerine, care însă îmi jucau în picioare. De aceea, eu care dansez, țopăi, mă mișc permanent, am fost nevoită să stau de parcă aveam picioarele lipite de podea. Băieții din orchestră știau situația și râdeau pe înfundate. Văzându-i, m-au făcut și pe mine să râd, cu greu putând duce piesa la final. Neputând să stau în acea stare, m-am devoalat și am recunoscut că aveam pantofii mai mari, transferând astfel starea de veselie și dincolo de scenă.
Nu aveai și frustrări înainte de 89?
Erau unele, precum chestiile legate de cenzură, că nu aveam voie să ne îmbrăcăm cum vrem, să ne mișcăm pe scenă. Dar eram tânără, îmi plăcea mult ceea ce făceam, așa că treceam ușor peste acele neajunsuri. Știam să văd partea plină a paharului. Totodată aveam multă speranță în suflet, că lucrurile se vor schimba într-o zi. Dar să-ți mai spun ceva, doar la TVR aveam acele rigidități. Pe celelalte scene ne puteam manifesta așa cum simțeam noi.
Din punct de vedere financiar, câștigai bine în acei ani?
Destul de bine. Ca să arăt mai bine cum se prezenta situația, luam în câteva zile cam cât lua un inginer-șef cu experiență într-o lună. Eu primeam bani doar de pe urma spectacolelor sau a emisiunilor la care participam. Nu aveam un salariu fix, fiind liber profesionist. La Barul Melody am avut un contract de colaborare, la fel și când plecam în vreun turneu. Să nu uităm însă că banii pe-atunci aveau o altă valoare.
Ce ai mai făcut în ultima vreme?
Acel proiect împreună cu Paul Surugiu-Fuego și Stela Enache. Suntem trei generații diferite, dar cu toții lansați de George Grigoriu și totodată făcând echipă bună și dincolo de scenă. Paul m-a invitat acum doi ani să fac parte din acest proiect care se numește „Gramofonul cu amintiri”. În primă fază am colaborat cu teatrul „Alexandru Davilla” din Pitești, unde am fost primiți cu multă căldură sufletească. Timp de doi ani, acest spectacol s-a jucat acolo cu casa închisă, acum în octombrie l-am avut pe ultimul. În paralel, am făcut cu el și turnee prin țară, unde de asemenea, am avut săli pline, într-o perioadă în care nu mai aduni atât de ușor oamenii. Au fost situații când am revenit în anumite orașe, unde lumea ne-a mai cerut. Important este că acest spectacol a adus la rampă muzica ușoară românească, care și acum are frumusețe, căldură, emoție. De aceea publicul larg o agreează. Un spectacol complet și complex de peste două ore. Totodată recent am avut bucuria de a lansa albumul „Stele Perechi”, care are 18 piese ale unor mari compozitori. Un best of cu melodii compuse din 1983 încoace. Am vrut ca „Stele perechi”, superba compoziţie a lui Ionel Tudor, pe versurile soţiei lui, Andreea Andrei, să dea numele albumului, pentru că ne-a adus mare succes şi încă mai e cerută de public în concerte.
Pasiuni?
Am o casă dincolo de București, unde am o grădină și multe altele de care mă ocup. Mă duc adesea acolo, pentru că mă deconectează foarte mult. Îmi mai place să urmăresc un film bun, să ascult o muzică bună, să citesc o carte bună…
Gătești?
Oho.
Sunt persoane care au mâncat chestii gătite de tine care încă mai sunt în viață?
Și încă cum, sunt chiar înfloritori. Am o mare satisfacție când mi se spune: „Marina, când mai faci tu varza aia bună? Sau ciorba aia?” Eu gătesc tradițional, nu sunt pe „fonfleuri”. Asta pentru că la noi în casă așa s-a mâncat. Acum să nu crezi că mă înșurubez în bucătărie. Mai trag chiulul, mă mai duc pe la mama…
Cum te înțelegi cu computerul?
Nu sunt o refractară, dar nici o împătimită.
Statisticianul fotbalului 