Ion Ghițulescu este o „cărămidă” importantă a edificiului uman al radiodifuziunii române. Plăcuta și prietenoasa sa voce le-a fost multe decenii alături românilor iubitori de sport și nu doar lor. O minte deschisă progresului, un pionier al multor emisiuni, a avut o contribuție remarcabilă în dezvoltarea editorială a instituției.
Când ați avut primul contact cu sportul?
În 1936, tata a făcut casa unde locuiesc și acum. De-atunci sunt oborean. La capătul acestei străzi, se afla stadionul Unirii Tricolor. Acolo am avut primul contact cu fotbalul de performanță. Iar fotbalul de maidan îl jucam mai ales într-un părculeț de alături, unde doi pomi care există și acum țineau loc de poartă. Printre copiii prezenți se afla și Titus Ozon, care locuia pe o stradă perpendiculară față de a mea. Era un pic mai mare decât majoritatea dintre noi. Ne înnoda picioarele cu driblingurile lui.
Unde ați învățat?
Lui tata nu i-au plăcut școlile din jur, așa că m-a dat la una de pe strada Călărași, care se numea Sfântul Andrei, fiind de limba germană. Acolo am avut un coleg de bancă care se numea Cruțescu, al cărui unchi era arbitru de fotbal, Mircea Cruțescu. Iar tatăl lui Mircea, colonelul Cruțescu, fusese în conducerea clubului Unirea Tricolor. Și așa am ajuns să intru pe stadion când doream. Mergeam și la antrenamentele echipei, iar la meciuri, aruncam din tribună cu bani în poarta echipei adverse, pentru ca Unirea Tricolor să marcheze acolo. Era o echipă subvenționată de negustorii din Obor. Mă și împrietenisem cu jucătorii. Fapt interesant, mijlocașul Ion Boteanu își făcuse la parterul tribunei de beton a stadionului un magazin de legume și fructe.
Și liceul?
După patru clase la Sfântul Andrei, am intrat primul la Sfântul Sava. Pe-atunci liceul cuprindea opt clase. O lăsasem moale cu sportul, mai jucam doar lapte-gros. Abia în cursul superior am început să joc baschet. Și avea să îmi ajute pentru mai târziu.
Urmăreați sportul?
Sigur, dar nu bănuiam că voi face o meserie care să aibă legătură. Mai ales că după război, Unirea Tricolor a fost desființată, după ce fusese acuzată că ar fi colaborat cu legionarii, iar unii dintre jucători au făcut pușcărie. După ea a jucat pe acel stadion, Dinamo 6, despre care se zicea că era echipa pompierilor. Toate acestea m-au făcut să mă îndepărtez în acea perioadă de fotbal.
Și învățământul superior?
Tata, ca și mama, lucra în Ministerul Agriculturii. La un moment dat ajunsese directorul Direcției Proprietății, cea mai importantă din minister, el având calitate juridică de a se afla în acea funcție. Un prieten de-al lui, ajuns la un moment dat ministru adjunct, l-a sfătuit să mă dea la chimie industrială. În 1947, cu doi ani înainte de a termina liceul, tata a fost acuzat de Ana Pauker, căreia nu-i plăcuse atitudinea lui față de colectivizare, că ar fi livrat documente cu caracter secret agenților unui stat străin. Dăduse niște documente, dar nu secrete, ci publice, și nu agenților, ci unui cunoscut de-al lui, deputat țărănist. Pe-atunci tocmai era în desfășurare Procesul Maniu. Au venit la noi acasă, au făcut percheziție și l-au arestat pe tata. Pentru așa ceva, se dădea condamnare de 10 ani, ori lui tata i-au dat doar un an, dovadă că acuzațiile contra lui fuseseră fabricate. A stat însă doi. În 1949, am terminat liceul și urma să dau la facultate. Cu o lună înainte, tata fusese eliberat. M-am înscris la chimie industrială. Însă se cerea un dosar, în care, printre altele, trebuia să prezinți și cazierul tatălui. Văzând scris acolo că fusese condamnat, secretarul mi-a spus fair că pot să dau examen, dar sigur nu voi fi admis. Ceea ce s-a și întâmplat. Mă temeam de faptul că miliția mă putea lua la întrebări pe stradă și constatând că nu aveam vreo justificare că lucrez, eram socotit vagabond și mă duceau cei de-acolo undeva. Jucam însă baschet destul de bine, evoluam la o echipă numită Flacăra. Așa că am profitat să le spun celor de-acolo, că dacă mai vor să mă păstreze, să mă ajute cu un loc de muncă. Așa am ajuns colaborator la Agerpres, doar pentru un an, când urma să dau din nou examen de admitere. Pe-atunci, acolo erau la sport, Paul Ochialbi și Ilie Goga.
Și unde ați dat a doua oară?
La IEFS. De această dată însă nu am mai prezentat cazierul tatălui. Am intrat printre primii. După trei luni însă, am fost chemat la secretariat fiind atenționat că nu aveam dosarul complet. Clar, era vorba de cazierul tatălui, așa că l-am adus. După o săptămână, am fost chemat de decan, care era Leon Teodorescu. La origini, argeșean, ca și tata. Dialogul a decurs așa: „- Ce să fac eu cu tine, că trebuie să te dau afară? – Păi dați-mă, că sunt obișnuit. – Da, dar când o să se vadă că te-am dat afară după trei luni, o să fiu întrebat de ce nu te-am dat de la început, și pot avea necazuri. – Păi, ce mă sfătuiți să fac? – Să pleci tu.” Așa că m-am dus din nou la cei de la Flacăra și le-am spus o minciună, cum că cei de la facultate mă obligă să joc în echipa institutului și că dacă vor să rămân la ei, să îmi găsească un loc de muncă, pentru a mă lăsa de facultate. După o săptămână, mi-au spus să mă duc la radio, pentru că se dădea concurs la secția sport. Am dat acel concurs, eram vreo trei, și am ieșit primul. Așa am ajuns eu la radio, în 1951, aici necerându-se dosar.
Cum a fost primul contact?
Șeful secției era unul George Ionescu. El și cu fratele lui, Titi, jucaseră în naționala noastră de rugby. La început făceam știri. Comentariul săptămânal de sport nu-l putea face decât șeful secției. De fapt, redactorii și reporterii pe-atunci nici n-aveau voie la microfon, pentru asta existând crainici profesioniști, foarte buni vorbitori de limba română, șeful lor fiind profesor de dicție la institutul de teatru. După vreo trei luni, s-a considerat că puteam mai mult. Așa că mi-au dat sarcină să fac o emisiune de 20 de minute care s-a numit „Cu microfonul printre sportivi”. Era o premieră, pe-atunci începându-se totodată să se lucreze cu bandă de magnetofon. Mi s-a dat voie să prezint momentele acelei emisiuni care era înregistrată. În noiembrie însă, a trebuit să plec în armată. Pe-atunci mai jucam și rugby, la Pandurul, care era echipa secundă a lui CCA și totodată a regimentului de tancuri. M-au asigurat că după trei luni cât trebuia să fac instrucția, urma să mă aducă la ei. Am fost trimis la Bacău, numai că constatându-se că aveam bacalaureatul, am fost trimis să fac școala de ofițeri de rezervă. Au fost niște luni groaznice, pe dâmburile alea de pământ din preajma Bacăului, urcam și coboram cu pușca în mână. Am și rupt una. Iar hrana și cazarea erau ca la soldați. După trei luni au apărut în unitate unii de la CS Armata Iași. Printre ei și unul de la secția de baschet, Pronovici, care m-a întrebat dacă nu vreau să mă duc la ei. Cum să nu vreau, mai ales că scăpam de calvarul ăla. A doua zi, comandantul m-a chemat pe mine și pe un boxer, și ne-a spus că ne ceruseră cei de la Iași, întrebându-ne ce voiam să fim, ofițeri de rezervă sau sportivi, acest din urmă cuvânt pronunțându-l cu mult dispreț. La care, spre uimirea lui, i-am răspuns „sportivi”. Așa am ajuns la echipa de baschet de la Iași unde am jucat un an și opt luni, până s-au desființat toate cluburile militare sportive. Între timp se mărise de la doi la trei ani stagiul militar. În 1954, ținându-se Festivalul Mondial al Tineretului la București, cei de la radio nu m-au uitat, cerând o dispensă clubului ieșean pentru a-mi da drumul pe perioada respectivă. A fost o chestie binevenită din toate punctele de vedere. Ultima perioadă de armată am petrecut-o la Piatra Neamț, unde le-am făcut secție de baschet.
După armată ați revenit la radio.
Așa trebuia conform legii, numai că cei de-acolo mi-au spus că n-aveau posturi libere și mi-au trântit ușa în nas. Rămăsesem doar colaborator la sport. Un avocat, prieten de-al tatălui meu, m-a sfătuit să mă adresez Comisiei de Litigii, aflată în cadrul instituției. Aceasta mi-a dat dreptate, ba i-a obligat să-mi și plătească leafa pe șase luni, de când făcusem cererea să fiu reprimit. Redactorul șef a vrut să mă trimită la Constanța, însă n-am acceptat, cerând să fiu în locul de unde fusesem luat în armată, adică la sport. Finalmente a acceptat, așa că am închis și eu ochii la banii pe șase luni.
Când ați comentat prima oară?
La Jocurile Olimpice de la Helsinki, 1952, naționala noastră de fotbal a jucat cu Ungaria. A comentat de-acolo trimisul ziarului Sportul Popular, Radu Urziceanu. La un moment dat, 
acesta a spus că „ungurii joacă dur, așa cum au făcut de fiecare dată împotriva noastră”. Când s-a întors în țară, i s-a interzis să mai facă transmisii, considerându-se scandaloasă acea afirmație a lui. Pentru a comenta a fost adus de la știri un evreu, Raul Bart, care avea un debit verbal extraordinar, dar și exagera foarte mult. Plecând la Olimpiada de la Melbourne, nu s-a mai întors. Dar înaintea plecării lui se vorbea ca să mai facă și alții transmisii. Așa că am fost trimis pentru o probă la un meci de campionat, în ultima etapă din acea ediție, la 30.11.1955, Minerul Petroșani – CCA 1-1, acela fiind primul meu comentariu. Înainte, am fost la cabine să cunosc jucătorii, să aflu informații. Transmisia am făcut-o de la marginea terenului, neexistând cabine. Când am primit legătura, m-am blocat de n-am mai putut spune nimic. M-am redresat până la final, iar în redacție am fost pupat, primind felicitări.
Cum a fost cu emisiunea cu transmisiuni alternative de la meciurile etapei?
Eu o concepusem. Văzând că existau în Franța și în Italia, în 1964 i-am propus-o lui George Ionescu. La noi însă era complicat. Tehnic, nu puteam face mai mult de patru legături. Am făcut probe să transmitem măcar patru meciuri. Dar George Ionescu era fricos, temându-se că nu va ieși cum trebuie, decizând să renunțăm. Noroc cu Octavian Paler care era vicepreședintele Radioteleviziunii și cu Ioan Grigorescu care l-au tot „bombardat” s-o facă, până a cedat. Și în primăvara lui 1965, am pornit-o. Între timp, cu eforturi considerabile din partea radioului, se făcuse cabina 35, cea din care se puteau face 16 legături diferite. Din ea s-a realizat emisiunea care la început s-a numit „Sport și muzică”. Nu avea doar fotbal, se mai transmiteau și alte sporturi.
Cum i-ați ales pe comentatori?
Eu eram șeful secției. Să dau niște exemple, corespondentul nostru de la Cluj ni l-a recomandat pe Victor Tudor Popa, Grigore Ilisei era colaborator la Radio Iași, Sebastian Domozină era corespondent de la Radio Craiova. Nicolae Secoșan a apărut mai târziu, după ce noi am făcut un concurs pentru crainici, el câștigându-l. Și tot așa.
La început erați și la coordonare.
Da destul timp, dar voiam să fac și transmisii de la stadion. Pe-atunci, la secția agrară a radioului lucra Gheorghe Minoiu, căruia nu-i convenea acolo și voia să plece. M-a rugat să-l ajut. Era un oltean simpatic și l-am adus la sport. La început a făcut știri, încercase să transmită și de pe stadion, dar nu s-a descurcat. Atunci l-am luat să facă coordonare și în ultimă instanță a rămas el cu această treabă.
Dumneavoastră mergeați mai mult pe Dinamo.
Multă lume și-a făcut impresia că eram dinamovist. Primele transmisii și cele mai multe au fost cu CCA, pentru că acolo fusesem sportiv. Cu Dinamo am început să fac ceva mai multe transmisii, după ce a ajuns jucător și mai apoi antrenor la ei Lucescu. De ce? Pentru că soția lui lucra la radio, în aceeași secție cu soția mea, împrietenindu-se. Astfel s-a format un grup de prieteni cu mai multe familii, printre care și Lucescu, așa venindu-ne alături și Mircea. După ce s-a mutat la Corvinul, m-am dus adesea și la Hunedoara. Am un respect deosebit pentru el și pentru munca lui.
Știu că țineați evidența meciurilor comentate.
Păi uitați-vă la registrul de pe masa din fața dumneavoastră în care sunt trecute toate cele 1.750 de meciuri pe care le-am comentat de-a lungul timpului, ultimul la 14.09.2002, Gloria Bistrița – FC Brașov 3-1. Iar acolo unde este o despărțitură sunt trecute cele 165 de deplasări în străinătate, prima fiind în 1957, la Belgrad, la un meci al naționalei în Iugoslavia, pierdut cu 0-2, în cadrul preliminariilor CM.
Într-adevăr, impresionant de multe. Vă mai aduceți aminte de întâmplări mai aparte din timpul lor?
Am comentat meciurile lui Dinamo cu Real Madrid, din 1963. La ei juca Ferenc Puskás, care fugise din Ungaria. N-a venit la București de teamă că-l vor aresta ungurii ca să-l ia înapoi. Înaintea returului din Spania, unul de la securitate mi-a spus foarte clar: „În transmisia dumitale nu există Puskás!”. A jucat, a și marcat! Și eu spuneam „mingea la numărul 10… gol numărul 10”.
Era severă cenzura?
Exista și o autocenzură a fiecăruia. În radio, era un colonel de securitate la secția internațională. Pe mine mă știa că nu fac probleme, că m-am întors de fiecare dată. O dată, la o olimpiadă, cei de la Europa Liberă îmi propuseseră să rămân și să lucrez la ei. Și i-am spus despre acel eveniment. Cred că i-am câștigat încrederea, căci atunci când mai plecam, nu-mi spunea nimic, față de alții pe care îi instruia ce să facă, ce să zică și ce să nu zică etc. Dar înaintea unei deplasări, m-a luat deoparte și mi-a zis: „Un singur lucru am să-ți spun, nu te mai duce la bere cu Nicu Munteanu”. Nicu lucrase cu noi la radio până a emigrat în Israel și l-a adus Noel Bernard redactor la secția sport a Europei Libere. Așa că era prezent la toate manifestările sportive unde erau implicați români. Și ne întâlneam, ne pupam, iar până să înceapă meciul sau ce era, mă invita la o bere. Așadar, cineva „turnase” că am stat la bere cu el.
Ați transmis aselenizarea.
Da. Americanii au solicitat guvernului român să facem acea transmisie. Și s-a acceptat, dovadă că relațiile cu URSS se răciseră. Așa de pregătiți au fost, că ne-a trimis și nouă, și celor de la TVR, o revistă despre primul om pe lună în limba română, cu comentarii, fotografii, biografiile celor trei astronauți și pe minut cu minut întreaga desfășurare a acțiunii, ceva extraordinar. I-am avut în emisiune pe Catinca Ralea, fiica academicianului, care era șefa secției de limbă engleză de la radio și pe un fizician. Am avut aceeași imagine precum cei de la TVR, dar noi am avut în plus și comentariul în direct de la Dallas, inclusiv discuțiile cu astronauții, Catinca traducând totul.
Ascultam cu mare plăcere și matinalul pe care îl făceați dimineața.
La început s-a numit „Orele dimineții”. A fost tot ceva nou. Era ceea ce se numea emisiune complexă. Și cu înregistrări, și cu transmisii directe, și cu interviuri, și cu știri, și cu muzică.
Inițial eu făceam textele, care erau citite de crainici. Asta până când s-a hotărât să le prezentăm noi, cei care le alcătuiam. Venise un redactor-șef fost la Scânteia, dar era un om destupat la minte, Valeriu Negru. Cu el am tratat să mă lase să fac cum vreau eu. Așa că dădeam curiozități, alegeam muzica inclusiv străină, mai glumeam. Când se acutizase cultul lui Ceaușescu, aveam la ora 7 o rubrică, „Realizări în economie”. Eu nu făceam decât să spun înainte: „În spiritul înaltelor concepții ale tovarășului, noi realizări în economie”, după care înșiruiam corespondențele. Negru mi-a reproșat, amical, că în emisia mea nu e nimic despre Ceaușescu. I-am pomenit de emisiunea amintită. „Da măi, dar nu te implici” – mi-a răspuns el, spunându-mi că primise sarcină să nu mă mai lase s-o fac. Și l-a pus în locul meu pe Ștefan Naciu. După câteva săptămâni, mi-a zis că a primit tot felul de telefoane și scrisori de la ascultători care mă cereau. Și mi-a propus să o mai fac o dată pe săptămână. Am acceptat, dar tot așa, cum voiam eu. Iar după alte câteva săptămâni mi-a zis s-o fac ca înainte.
Cum ați trăit momentele din decembrie 1989?
Eram în concediu, acasă. M-a sunat un subaltern și mi-a spus să vin, că „e groasă”. M-am dus. Începuse să se tragă prin oraș. Acolo mi-a ieșit în cale un redactor-șef care m-a rugat să citesc știrea despre moartea generalului Milea. N-am vrut, pentru că abia venisem. După ce s-a organizat programul, Viorel Popescu era în emisie, iar eu vizam toate știrile și mai vorbeam din când în când. Primeam tot felul de telefoane cu diversiuni. Sortam știrile într-o cameră cu fereastră spre Virgiliu, de unde se trăgea. Trebuia să stăm sub pervazul ferestrelor, ca să nu ne nimerească vreun glonț. În biroul în care țineam de obicei ședințele, dădusem un telefon acasă. După ce am terminat, m-am ridicat și pe locul meu s-a așezat Ștefan Naciu, care nu peste mult timp avea să recepționeze un glonț în gât. Fiind două geamuri, am luat linia de ochire de la cele două găuri și dădea spre statul major al armatei, care era pe Știrbei Vodă, unde e DNA azi.
La un moment dat nu ați mai fost la sport.
După 1990, când director a fost Eugen Preda, mi-a propus să devin director al Direcției Programe, spunându-mi că are încredere în mine. Am avut câteva realizări. Cea mai importantă a fost specializarea posturilor. Până atunci, erau denumite programul 1, 2 și 3. I-am explicat lui Preda că în lume fiecare program este specializat și ar trebui să facem și noi așa. A acceptat ideea, și așa Programul 1 a devenit de actualități, 2 cultural, iar 3 pentru tineret, asta prin 1991. De asemenea, am obligat fiecare director de programe să ne dea schema orară, și aveam grijă să nu fie emisiuni asemănătoare la aceleași ore. Dar am rămas întotdeauna aproape de secția sport.
Nu v-a tentat să faceți televiziune?
Să mă angajez acolo nu. Dar am transmis pentru TVR. E diferență mare. În timp ce la radio trebuie să oferi imaginea competiției, la tv e suficient să comentezi. Culmea, am fost mai mereu chemat când era suspendat Țopescu. Mi-amintesc de un moment amuzant de la Cupa Davis, România – Marea Britanie, la dublu, eu auzind tot ce se vorbea în teren. La un moment dat, Ilie Năstase l-a înjurat pe un englez. Ăla s-a enervat, s-a dus la arbitru să-i spună, și începuse un mic scandal. Țiriac, care era pe fundul terenului, a venit agale spre locul discuțiilor și l-a întrebat pe tenismenul englez ce s-a întâmplat. „M-a înjurat, m-a băgat în mama” – a primit răspunsul. „Și tu ești obligat să te duci?” – a replicat Țiriac, detensionând atmosfera.
Ați mai povestit dumneavoastră despre un meci de tenis de masă, căruia i se făcea din redacție ambientul.
A fost un campionat european la Budapesta, în 1948, unde Angelica Rozeanu a noastră era mare favorită. Nefiind nimeni trimis de la radio la fața locului, au adus în studio o masă de ping pong și în timp ce unul vorbea, doi jucau pentru a induce ideea că se transmitea chiar din sala de concurs. Cei care au avut această idee năstrușnică, Tudor Vornicu, Sebastian Bonifaciu și Emanuel Valeriu, au fost cu toții dați afară în ziua următoare.
Când v-ați pensionat?
În 1994. Am mai rămas puțin consilier al directorului general, răspunzând în același timp și de direcția de programe. Era pensie cu cumul de leafă. Iar în 2005 a venit o altă directoare care mi-a spus că nu avea nevoie de consilier, încheind atunci toate socotelile cu radioul.
Băiatul dumneavoastră, Bogdan Ghițulescu, este actor. A cochetat și el cu radioul?
Nu. El voia să se facă fie sportiv, fie inginer. Dar mama lui și cu o prietenă din radio, Domnica Țundrea, au insistat să dea la teatru. A dat de vreo câteva ori, până a intrat. În 1990, pe când era încă student, i-a ajutat pe reporterii tv străini să umble prin București. Iar cei de la TVR l-au remarcat și i-au solicitat să colaboreze, iar după câteva luni l-au angajat. De-atunci a rămas acolo. Eu nu am avut vreo contribuție.
Ați avut vreodată probleme cu suporterii?
Doar în sens admirativ. La Cluj, de exemplu, când mă duceam spre cabina de transmisie, cei din tribună mă aplaudau.
Înainte de a încheia mai doriți să spuneți ceva?
Mă simt obligat față de părinții mei care au construit această casă, de faptul că locuiesc de 83 de ani în ea, fiind una dintre cele două de pe stradă făcute în stil florentin, arhitect fiind marele Constantin Joja. Într-o perioadă când planșele se făceau în majoritate din lemn, el le-a realizat din beton-armat. Mai am și o obsesie, recunosc, ca acest cartier să-și recapete numele de Regele Ferdinand, cum a fost înainte de a veni comuniștii.
Ați avut vreo deviză?
Fără radio, aș fi fost un ilustru necunoscut.
CV ION GHIŢULESCU
– născut pe 27 august 1930 (Bucureşti)
– a participat la 7 ediţii ale Jocurilor Olimpice (1960, 1964, 1972, 1980, 1984, 1992, 1996) şi la 3 Campionate Mondiale de fotbal (1966, 1990, 1994)
– 1951: angajat ca reporter al secţiei sport a Radiodifuziunii Române
– 1960: numit şeful Secţiei sport al radioului
– 1990: numit director al Direcţiei Programe a Radiodifuziunii Române, dar şi membru în Consiliul de Administraţie, până în 1996
– 1996: pensionat pentru limită de vârstă, dar a continuat să lucreze în cadrul Radio România
– 1996: numit consilier pe probleme de programe la Cabinetului Preşedintelui-Director General al Societăţii Române de Radiodifuziune
Statisticianul fotbalului 