Despre actorul Doru Ana se poate spune că este mai interesant decât multiplele sale personaje pe care le interpretează cu atâta talent. În cele de față am putut cuprinde doar câteva din cele povestite de acesta. În plus, este chiar un împătimit al sportului, omul ideal pentru acest gen de interviuri pe care le realizez de ceva vreme.
În ce parte a Bucureștiului ați copilărit?
Grivița, undeva între Podul Grant și Basarab. Giuleștiul fiind la doi pași, s-a născut în mine ideea de rapidism, dragostea pentru alb-vișiniu. După actorie, sportul este a doua mea pasiune. Și spun asta deoarece, până la 48 de ani, când m-a lovit un infarct, am făcut sport peste măsură, inclusiv cu copiii pe care i-am avut la UNATC, cu care jucam adesea fotbal. Generația mea a avut bucuria de a face mișcare, prinzând sportul de masă, esențial într-o societate. Când eram elev, vedeam în fiecare recreație stând cocoțați pe gardul școlii mele căutători de talente din diverse ramuri sportive, fie de la cluburi, fie de la școli sportive. Când noi jucam fotbal sau alergam, ei ne remarcau calitățile, și în funcție de acestea veneau apoi să ne propună să ne legitimăm.
Unde ați învățat?
La Liceul 32, acum se numește Nicolae Iorga, de pe bd. 1 Mai. Am avut patru ani de liceu minunați, într-o perioadă bună a României. Iar școala generală, la 171, prin preajmă, lângă cimitirul Sfânta Vineri. Toată copilăria mea a fost superbă.
Ce sporturi ați făcut?
Fotbalul, la Rapid, care a fost constanta existenței mele în sport. Dar am făcut și handbal, și volei, și rugby, fiind pasionat după sporturile de echipă. Am fost un an și pe la judo, dar și pe la atletism un pic, tenis de câmp nu mai spun. De multe ori le făceam în paralel, mai toată ziua fiind pe terenul de sport. Și acum mă mir când aveam timp să le fac.
Chiar și durul rugby?
Da, cu celebra antrenoare, Mariana Lucescu. Însă am făcut doar două zile. În prima zi, mi s-a explicat că trebuia să prind mingea și să fug cu ea, fiind mai subțirel jucam extremă. Și chiar a doua zi aveam meci, pe Parcul Copilului. S-a nimerit ca la echipa adversă să fie unul imens, care a început să mă alerge, să mă amenințe și să mă înjure, „dacă te prind, te sparg” și alte chestii de-astea. Așa frică am prins, că atunci când am primit mingea, am fugit cu ea sub braț de am ieșit din stadion, pe stradă și m-am oprit tocmai pe la Arcul de Triumf, de se uita lumea care mergea spre Herăstrău după mine, ca la un nebun. Antrenoarea și coechipierii strigau să mă întorc, dar prinsesem așa o viteză, că nu mă putea opri nici Jonah Lomu. Și nu mi-a mai trebuit rugby.
Spuneți-mi despre cariera fotbalistică.
Eram rapidist de mic. Am fost printre cei care ne-am întors pe jos de la Ploiești, în 1967, după ce Rapid a câștigat primul titlu. Prin 1965 m-am legitimat la clubul giuleștean și am evoluat la nivel de juniori, până prin 1971, când am ajuns la Steaua. Am fost coechipier, printre alții, cu Nae Manea. Am jucat fundaș dreapta sau inter dreapta. Mi-amintesc de un meci la Târgu Mureș, cu ASA, la care juca și Bölöni. I-am bătut, după ce ne-au condus ei, ceea ce i-a enervat teribil pe suporterii lor prezenți în tribune. Ne-au înjurat tot meciul, iar după au vrut să ne bată, așa că am fugit de ei până la tren, unde am urcat în echipamentele de joc, pentru că nu mai apucasem să ajungem la vestiare ca să ne schimbăm. Iar băieții de la ASA, fair-play, ne-au trimis mai apoi într-un sac tot ce lăsasem în vestiar.
Cum de ați ajuns tocmai la Steaua?
S-a făcut un schimb, doi juniori de-acolo au venit la Rapid, iar doi de la noi s-au dus la ei, unul fiind eu. Dar nu am fost transferați, ci doar detașați temporar. Am stat vreo două luni, având un conflict. Antrenor îmi era fostul mare portar Ion Voinescu. Toți anii cât fusesem la Rapid, acolo în țigănie nu mă înjurase nimeni vreodată de mamă. Iar aici, în mai puțin de o săptămână, Voinescu m-a întors pe toate părțile. La un moment dat n-am mai rezistat și l-am rugat să nu mă mai înjure de mamă. „Ce bă, ai venit tu din țigănie și oi fi vreun domn, să nu te înjur” – mi-a răspuns. L-am mai rugat o dată, dar tot n-a încetat. Așa că mi-am luat echipamentul și am plecat. Cu toate că îl mai aveam antrenor și pe Zavoda II, care mă simpatiza mult și îmi zicea că o să facă din mine al doilea Lajos Sătmăreanu. Având în cap ideea de a deveni actor, m-am uitat într-o zi în oglindă și vedeam că picioarele le aveam foarte dezvoltate, nu la fel însă și partea de la mijloc în sus. M-apucase teama că sunt diform și n-o să fiu primit la examene la IATC. Și-atunci, în ultimul an de liceu, m-am dus la kaiac. Antrenor mi-era Stavru Teodorov. Și m-am descurcat atât de bine, că am ajuns repede în preajma lotului național. Însă m-am oprit, pentru că nu voiam să fac carieră. Dar și acolo am făcut belele. Într-o zi mă antrenam cu kaiacul de patru. Pe lac, în sens opus, a trecut o ambarcațiune de fete, toate frumoase, semidezbrăcate. Am întors cu toții capul după ele și fără să ne dăm seama, am intrat cu botul bărcii în marginea de beton a lacului, rupând-o. Ce ne-au mai înjurat cei de la club, ne-au cerut să aducem bani de-acasă ca s-o reparăm.
Ați fost singur la părinți?
Nu. Mai am un frate cu 10 ani mai tânăr, Florin, pe care de asemenea l-am îndrumat să joace fotbal. A fost la Sportul Studențesc, unde l-a avut antrenor pe Traian Ionescu, iar printre colegii de generație pe Lucian Burchel. Era un mijlocaș bun, dar nu avea capacitatea de efort pentru 90 de minute, așa că s-a lăsat.
Și acum când Rapid nu mai e?
Sper să revină. Cred că dacă în 2023 ajung în Liga I, la 100 de ani de la înființare, va fi nebunia de pe lume. Eu n-am fost dintre cei care l-au înjurat pe Copos, despre care consider că a făcut numai bine Rapidului. Iar după ce a plecat el, s-a ales praful. Colaborând la un moment dat cu regizorul Corneliu Porumboiu, care evident e pasionat de fotbal, mi-a spus că după ce plecase Copos, taică-său a vrut să preia Rapidul. Însă când a văzut că lui Copos îi făcuseră unii din galerie coșciug, a renunțat. În afară de Rapid, am mai ținut și cu FC Argeș, pentru că aveam multe rude în Pitești. Iar acum îmi place Viitorul lui Hagi.
V-ați tachinat cu colegi actori în legătură cu simpatiile fotbalistice?
Mai tot timpul, dar decent. La Bulandra aveam o vajnică echipă de steliști, cu regretatul Claudiu Stănescu, apoi Șerban Celea, Dan Aștilean. Rapidiști eram doar eu cu regretatul Pittiș și vreo câțiva mașiniști. Generația mai tânără era ori cu Steaua, ori cu Dinamo. Când pierdea Rapidul ne săreau ei în cap, când bătea, le săream noi.
Ce stil vă place?
Eu am prins așezarea 1-4-2-4, când Brazilia a câștigat titlul mondial din 1970. Îmi plăcea acel stil creativ, când fotbalul era și artă, nu doar tactică. Banul a stricat astăzi acea poezie a fotbalului. De aceea, privesc cu plăcere fotbalul feminin, pentru că fetele nu au atâta forță, așa încât mai păstrează acel romantism odinioară. Așa cum îmi plac și meciurile din Cupa Africii pe Națiuni, din motive apropiate. Nu pot spune că îmi displace cel actual. Ceea ce reușesc Messi și Cristiano Ronaldo este uluitor. Ambii sunt „extratereștri”.
Remarc că „ardeți” pentru sport. Sunteți ideal pentru genul acesta de interviuri pe care le fac de atâția ani.
Nu glumesc când vă voi spune următoarele. Am 65 de ani, le-am cam făcut pe toate în viață. Dacă ar veni cineva și m-ar asigura că voi mai trăi încă mulți ani, primul gând care mi-ar veni nu s-ar rezuma de a mai face avere, mi-ajunge cât am, nici de mai juca nu știu ce roluri, am jucat destule, nici de a mai avea nu știu ce femei, că am tot avut. Nimic din toate astea. Ar fi să mai pot vedea multe turnee finale de Campionate Mondiale sau Europene de fotbal, ori Jocuri Olimpice, fie de vară, fie de iarnă. Pentru mine, aceste competiții sunt adevărate sărbători de care abia aștept să mă bucur. O să râdeți. Când sunt acasă și am treabă, scriind sau citind ceva, îmi place să am televizorul pe un Chiajna – Voluntari, de exemplu, chiar dacă nu urmăresc cele ce se întâmplă în teren. Mă pasionează și în același timp mă și relaxează.
Ați fost martor ocular la evenimente sportive mai deosebite?
Mi-amintesc de niște finale de cupă ale Rapidului, cu Jiul în 1972 și cu Universitatea Craiova în 1975.
Pe stadioane vă mai duceți?
Mi-ar fi plăcut, dar meseria asta a mea îmi mănâncă foarte mult timp, așa că mă mulțumesc cu ce mai văd pe la Tv. Pe de altă parte, n-am niciun drag să merg ca să aud tot felul de 
derbedei înjurând care mai de care mai colorat sau să văd cum se bat între ei sau cu jandarmii. Nu o să-i înțeleg niciodată pe acei suporteri care prin propriile manifestări incalificabile de pe stadioane fac rău grupărilor cu care zic că țin.
De ce credeți că suferă sportul românesc?
De la lipsa de implicare totală a statului care distruge fibra acestei națiunii. Asta pe lângă alte două chestii catastrofice pentru sport: că nu se mai face sport în școală și totodată au fost omorâte școlile și liceele cu profil sportiv; și ce spuneam mai înainte, dispariția sportului de masă. Obligatoriu, sportul ar trebui să fie o prioritate națională. Țările avansate nu iau deloc în derâdere această ramură a activității umane, știind că acolo e baza. Și mai e ceva. Le spun și copiilor ăstora, la cursuri. Faptul că am făcut sport, m-a ajutat în educația personală. Am învățat să lucrez în echipă, să fiu generos, să știu ce înseamnă să fiu solidar. Deci dincolo de dezvoltarea fizică, sportul are și o componentă educațională importantă.
Când v-ați decis să o luați pe calea actoriei?
Din copilărie. Am avut vecine de curte niște femei bătrâne, care m-au învățat texte din Caragiale pe dinafară. A vibrat atunci în mine coarda sensibilă pentru așa ceva. Tot ele m-au dus prima oară la teatru, la Bulandra, la piesa „Cum vă place”, în regia lui Liviu Ciulei. Apoi, în școala generală mă băgam să joc în spectacole diverse roluri, neexistând serbare la care să nu spun poezii. În liceu am început cu teatrul de amatori. Am luat niște premii de interpretare care m-au convins că trebuie să merg mai departe. M-au văzut și niște oameni importanți din lumea artistică, precum Sorana Coroamă-Stanca, Iosif Naghiu, care m-au sfătuit să fac teatru. Cum am terminat liceul, în 1973, am dat. Ar fi trebuit să fiu coleg printre alții cu Adrian Pintea, Marcel Iureș, Șerban Ionescu. Au fost 15 locuri disponibile, eu situându-mă pe locul… 16. Am plecat în armată de-aia lungă, de aproape doi ani. Am fost lăsat la vatră exact în ziua când se dădea admitere. Așa că un an am lucrat la Biblioteca Academiei și am dat din nou anul următor, în 1976, când erau numai două locuri pentru neincorporabili, luptându-se pentru ele vreo 400 de candidați. Inițial nu am vrut să mă înscriu, gândindu-mă că n-aveam vreo șansă. Însă foarte bunul meu prieten, Paul, m-a îndemnat să încerc. „E ca la loz în plic, dacă nu joci, nu câștigi” – mi-a spus el, stând chiar pe capul meu ca să mă înscriu. Așa că am dat și am intrat.
V-au marcat în vreun fel acele examene?
S-au ținut acolo unde e Teatrul Bulandra. Trebuia să depășesc două etape. În 1973, după ce am trecut-o pe prima, știind că afară erau vreo doi-trei prieteni care veniseră cu mine să mă încurajeze, am ieșit la un geam să le arăt că o trecusem. Mare mi-a fost surpriza să constat că în stradă era toată clasa mea de la liceu, inclusiv profesoare, care au reacționat ca la marcarea unui gol la fotbal de se mirau toți cine sunt eu de am atâția suporteri. În 1976, știind că erau doar două locuri, senzația de responsabilizare a fost mult mai mare, având emoții imense. Pregătisem să recit „Balada lui Pintea Viteazul”. Și mă antrenasem ca la ultimul vers, să cad într-o parte și în același timp să-mi apară o lacrimă, ca să le iau maul celor din comisie. Noi băieții veneam la costum și de obicei înainte să începem, ni se spunea să scoatem haina, ca să vadă dacă nu avem vreo deformație. Mie însă, nu mi s-a spus, și nu mi-am permis nici să-i întreb, nici să o scot eu. Așa că am început să recit cu ea pe mine. La final am căzut cum îmi propusesem, dar mi-a venit și haina în cap, de mi-a acoperit toată fața. Disperat, cu un ultim efort, am dat șlițul de la haină la o parte, ca să mi se vadă lacrima, că doar muncisem atâta pentru ea.
Olga Tudorache, la a cărei clasă ați fost, era severă?
Așa părea, că și noi ne așteptam la primul curs să intre într-o mână cu bazooka, iar în alta cu cravașa. Dar n-a fost așa. A fost o minunăție de om. Ne-a spus că este mama noastră pentru patru ani, așa că tot ce ne durea, tot de ce aveam nevoie, ei să-i spunem. Adesea venea de-acasă încărcată cu sandwich-uri, plăcințele făcute pentru noi, știind că stăteam de dimineața până seara la facultate. Am fost prima ei promoție, din care au mai făcut parte printre alții Florin Călinescu, Rodica Negrea, Adriana Șchiopu, Marian Lepădatu. Asistenți ne-au fost Florin Zamfirescu, Mircea Diaconu, Dan Nuțu.
Ați participat ca student la piese de teatru?
Sigur. Chiar am o poveste mai aparte, pentru că debutul meu în teatru s-a petrecut pe 4 martie 1977, la Bulandra, când a fost cutremurul! Era premiera piesei „Răceala”. Urma să coborâm la scenă din cabine, timp în care Florin Călinescu povestea: „Azi noapte am visat că îmi căzuseră toți dinții din gură, fără să simt vreo durere. I-am povestit azi și profei de dicție, care mi-a spus că așa visase și ea în 1940 când a fost cutremur…”. Exact în momentul în care Florin a rostit cuvântul „cutremur”, a început să se zguduie teatrul. La care tot el a strigat că e cutremur, dar nouă nu ne venea a crede, gândindu-ne că era tot vreo glumă de-a lui. Dacă Teatrul Bulandra ar fi căzut atunci, ar fi dispărut un sfert din cultura română. Veniseră foarte mulți actori, scriitori, poeți, critici etc. Peste tot țipete, îmbrânceli, haos. Erau prezenți și cei din grupul coral Song care participau la piesă. La un moment dat, privirea mi s-a oprit pe o fată de la ei care căzuse pe scări, fiind călcată în picioare de cei din spate. Mi s-a făcut milă, așa că m-am aruncat peste ea ca s-o protejez, mai ales că începuseră să crape pereții și să cadă moloz peste noi. Și i-am zis: „tăticule, aici murim amândoi”. Nu știu ce s-a declanșat în capul ei, că din starea aia amorfă s-a ridicat brusc în picioare, m-a luat de mână și ne-am trezit ajunși la statuia lui Kogălniceanu.
Unde ați avut repartiție și pe la ce teatre ați activat?
Repartiția a fost la Brăila, însă aveam negația în buzunar. Terminasem șef de promoție și voiam să rămân la Bulandra, unde jucasem în mai multe spectacole. Numai că, în 1980, Suzana Gîdea a dispus ca Bucureștiul să devină oraș închis pentru orice facultate. Așa că am făcut o șmecherie, m-am dus la Teatrul Ion Vasilescu, care pe-atunci aparținea de județul Ilfov, dar avea sediul în București. Doi ani așa a fost. Numai că Ceaușescu, după ce s-a dus la Ruse, a vrut să transforme și partea de la noi, Giurgiu, în ceva asemănător, așa că atunci a creeat județele Giurgiu și Călărași, cu modificările de rigoare. Ion Vasilescu avea trei secții, dramă, estradă și populară, care au fost împărțite la Giurgiu, Ialomița, respectiv Călărași. Așa am ajuns la Giurgiu, unde am stat încă doi ani, făcând tot felul de demersuri de a veni la Bulandra. N-am vrut să mai rămân la Giurgiu, simțind că eșuez, chiar dacă în același timp colaboram la radio, unde prezentam emisiunea Meridian Club, mai apăream și în piese la TV, mai spuneam și poezii. Și s-a ivit posibilitatea să merg la Brașov, unde aveam colegi de facultate. Am lăsat tot și m-am dus. Cei trei ani acolo, 1984-1987, mi-au prins foarte bine. Atât de bine, că mă și însurasem, primisem o casă superbă și voiam să rămân. Dar, într-o dimineață de luni din 1987, am primit un telefon de la Ion Besoiu, director la Bulandra: „Hai că are nevoie Bulandra de tine…” – mi-a zis printre altele. Am acceptat, am dat concurs, l-am luat și am activat la Bulandra până în 2003. În 2002 am făcut infarct.
Atunci ați venit la UNATC.
Da. Victor Rebengiuc era rector, Gelu Colceag decan, și m-au sfătuit să vin la UNATC, fiindcă era mai adecvat pentru un om cu problemele mele de sănătate. Activam deja din 1990, însă ca profesor asociat. Inițial mi-a fost teamă, pentru că atunci tocmai era o grevă a foamei a unor studenți care cereau îndepărtarea lui Dem Rădulescu și a Olgăi Tudorache. Rebengiuc însă m-a convins și m-am transferat. Florin Zamfirescu, cu care mă înțelesesem excelent cât am fost student, nu avea asistent și m-a luat pe mine, în opt ani învățând pedagogie de la el. Și am avut una din cele mai bune promoții, care îi cuprindea printre alții pe Medeea Marinescu, Tudor Chirilă, Ovidiu Niculescu, Gabriel Coveșeanu, Andrei Aradits, Ionuț Ciocea, Ioan Bătinaș, Costel Cașcaval. Dacă prin alte părți predai cam același lucru, aici e un pic altfel, trebuie să te adaptezi la promoția pe care o ai. Azi simt o mare plăcere când mă aflu pe scenă cu foștii mei studenți și când văd că sunt apreciați. Căci a rămas să colaborez în continuare cu Bulandra, dar și cu alte teatre. La pensie însă o să ies de-aici, între timp, după ce mi-am dat toate examenele, devenind profesor universitar.
Când credeți că v-ați lansat?
Destul de târziu. În primul rând am vrut să fiu util, să îmi fac treaba acolo unde eram pus. Apoi, nefiind băiatul sau ruda cuiva din lumea artistică, am încercat să mă fac cunoscut, convenindu-mi foarte mult ca în distribuțiile unde aveam roluri să fie actori mari, pentru că așa se ajungea să se știe și de mine. Multă vreme n-am negociat banii, cât îmi dădeau atâta luam. Asta a fost o greșeală, pentru că îi învățasem așa. În teatru, Gelu Colceag m-a distribuit prima oară într-un rol principal, la Bulandra, în piesa „Tacâmuri de pui” de Spiró. Și am dat lovitura cu acel rol. Tot el a pus imediat în scenă „Tango” de Mrożek, unde, tot așa am ieșit bine. Din momentul acela, lumea s-a uitat altfel la mine, dar aveam deja 40 de ani. Până atunci eram un actor cu roluri secundare care însă ridica bine mingea la plasă, că tot suntem la sport, pentru cei cu roluri mari. În film, până în 1990 am jucat roluri mai mari sau mai mici. Apoi a fost catastrofa că aproape un deceniu nu s-au mai făcut filme, exact când eram în plină putere creatoare. Ce jucai la 38 de ani n-o mai puteai face la 50. În 2000, a venit Cristi Puiu, de la care am învățat multe, cu „Marfa și banii”, moment din care mi s-a schimbat complet conceptul de actor de film. Am devenit un fel de porte-bonheur pentru regizorii tineri. Care cum debuta, îl iau pe Doru. Și mai toate aceste filme mergeau la Cannes. Eu acolo am ajuns doar ca turist, într-o vacanță, dar pe ecran eram aproape anual. Apoi au fost serialele Tv care m-au ajutat să intru mai ușor în casele oamenilor.
Cu „Umbre” cum a fost?
A fost un mare eveniment pentru mine, dar a trebuit să trec multe… preliminarii. Au fost mulți chemați, dar au tot fost eliminați pe parcurs. La fiecare probă, mai învățam o scenă. La 
ultima i-am întrebat dacă au scris sezonul 2, că deja pe primul îl știam… Erau nedeciși, dacă să-l interpretez pe „Căpitanu’” sau „nea Puiu”. Și se hotărâseră să-l joc pe cel din urmă, cu toate că pentru el nu dădusem vreo probă! Dimineață, însă, când a fost să semnez contractul, mi-au spus că voi fi „Căpitanu’”. A fost o experiență, căci cu HBO se lucrează altfel.
Lumea de pe stradă a început să se uite altfel la dumneavoastră.
Acesta este efectul Tv. Păi eram la o filmare în Maramureș, lângă o școală. Toți elevii își lipiseră ochii de geamurile claselor și se uitau la noi. Într-o pauză de filmare, profesorii le-au dat drumul să vină la noi. Un puștiulică mi-a zis că vrea să facem o poză împreună. „Bine măi, hai să facem o poză, dar tu știi cum mă cheamă pe mine?” – l-am întrebat eu. „Sigur că da, Pariu cu viața” – mi-a răspuns el senin.
Cum ar înclina balanța rolurile negative / roluri pozitive?
Clar spre alea negative. Păi cu fața asta a mea… Primele mele cinci roluri consecutive ca actor profesionist, teatru, film, tv, au fost de șofer de basculantă. La un moment dat le-am zis: „dar puneți-mă și pe mine măcar pe o Volgă, pe o Dacie, de ce numai pe basculante? Măcar dați-mi carnet, să mă aleg cu ceva”, căci culmea, n-aveam nici carnet! Într-unul din aceste roluri am filmat pe un șantier de la Canal. Și conduceam o basculantă de mare tonaj, cu roți de-alea de 3 m diametrul. Trebuia să mă duc spre Andrei Blaier și echipa de filmare, în timp ce erau cu cadrul pe mine, și la un moment dat să frânez. E adevărat, mergeam încet, dar era un volan imens, aproape cât deschiderea ambelor mele mâini, n-aveam nici carnet așa cum spuneam, iar titularul basculantei îmi spusese: „Domnul actor, vezi că n-are frâne. Trebuie să smulgi două fire de sub volan, că altfel nu se oprește”. Iar eu trebuia să am un chip vesel, căci veneam acasă după o zi de muncă și m-aștepta soția, interpretată de Olga Delia Mateescu.
Povestită acum, este de râs, dar atunci…
Atunci ca atunci. Dar în „Viraj periculos” aș fi putut s-o mierlesc. Acolo eram șofer de ARO. Era o urmărire pe niște noroaie și la un moment dat ARO exploda. Regizor era Sergiu Nicolaescu, care mi-a zis să opresc mașina, să sar din ea, apoi să mă ghemuiesc pentru a mă feri de explozie. Auzind acestea, operatorul Nicolae Girardi mi-a spus: „Puștiule, nu te lua după nebunul ăsta, că mașina e plină de trinitrotoluen și n-ai cum să te adăpostești de explozie la distanța aia mică. Du-te și spune-i să filmeze din două părți, în așa fel încât să nu fii acolo când explodează”. Mi-era cam jenă, că eram tânăr. Mi-am făcut curaj și i-am spus ce mă sfătuise nea Nicu. „Ce bă puștiule, ți-e frică?” – mi-a răspuns el superior. „Păi la vârsta ta ar trebui să fii primul care să vrea să facă așa ceva.” Și a început să-mi spună ce minuni ale cascadoriei făcuse el. Văzând că o țin pe-a mea, m-a asigurat că nu vom mai colabora și așa a fost, neavându-mă de-atunci la inimă. A filmat însă așa cum gândise Girardi. Mașina era pe un dâmb, iar noi cu toții în vale, la o distanță considerabilă. Când a filmat explozia, au sărit bucăți zdravene de fontă din motorul ARO-ului până înspre noi, cei cu aparatul fiind nevoiți să se adăpostească, pentru a nu fi răniți. Vă dați seama ce pățeam dacă rămâneam acolo, așa cum îmi spusese el? Nea Nicu Girardi, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a salvat viața. Imediat, m-am întors spre Sergiu și m-am uitat la el cu subînțeles. S-a uitat și el la mine, după care ignorant a început să țipe: „Cât dracu ați băgat bă în mașina aia, de a explodat așa?”
Cât de greu este să joci un personaj negativ?
Voi explica așa cum o fac și cu studenții mei din anul I. În fiecare din noi există muguri cu toate caracterele umane. Problema e dacă oferim mediul ca ei să se dezvolte. Există niște concepte. De pildă personajul „Căpitanu’” are câteva caracteristici: fost securist, devenit interlop, crud, n-are mamă, n-are tată, uns cu toate alifiile, fără morală etc. Și atunci încep să mă gândesc cam cum aș fi eu dacă aș avea asemenea caracteristici. Și găsesc niște elemente pe care, obligat de text, le discut apoi cu regizorul. Teatrul și filmul sunt o altă realitate. Seamănă cu ce e în viață dar nu în totalitate, căci altfel ar fi banal. Noi trebuie să luăm elemente din viață cărora să le dăm o formă artistică, estetică. Așa că eu ies din mine și încerc să mă întruchipez. Există actori care s-au îndrăgostit atât de mult de un personaj, încât nu au mai interpretat altul. Eu, în urmă cu ani, l-am jucat pe Stalin, citind un raft de cărți despre el. Atât de tare îmi intrase în gând, încât ajunsesem să îi copiez din gesturi și în viața de zi cu zi. Eu cred că rolurile negative sunt mult mai frumoase, mai încărcate și mai spumoase decât cele pozitive și dacă ai șansa să le faci trebuie să profiți.
Ați declarat că cel mai frumos dar pe care vi l-a dat Dumnezeu a fost un bun prieten, care din nefericire azi nu mai este printre noi.
Paul Dincă. Au fost 50 de ani de prietenie. Am fost de nedespărțit de la grădiniță, la 3 ani și jumătate, până acum 10 ani, când s-a prăpădit. Am petrecut mult timp împreună. Ne sfătuiam, ne încurajam, ne-am mai și contrat. Citeam cărți și apoi dezbăteam subiectul lor, dezvoltându-ne împreună modul de a gândi, de a exista. Era un alter ego al meu și reciproc. Cât a trăit n-a lipsit la nicio premieră de-a mea. Când am făcut infarctul, a venit imediat, cu toate că era departe. Aveam și o telepatie. Odată ne-am dus ambii la o petrecere. Eu nu m-am simțit prea bine și am plecat mai devreme. Era 2 noaptea și în drum spre casă, m-a oprit o gașcă de țigani. Să-mi ia banii. El acolo, la un moment dat, din senin, s-a ridicat și le-a zis celor din jur „se întâmplă ceva nasol cu Doru”. Și a apărut cu încă vreo câțiva când eram într-o situație delicată. Moartea lui pentru mine a fost ceva groaznic. A survenit de la un cancer galopant la pancreas. Un an nu m-am putut obișnui, cum ajungeam acasă, primul gând era să-l sun să discutăm.
Impresionant.
Mai am o poveste legată de el, mai de zona crepusculară. La un an după ce a murit, a fost o zi în care mă enervase cineva tare. Urma să vin la cursuri și ca să nu-mi vărs nervii pe bieții studenți, am intrat la un BCR. Începuse chestia cu prima casă, așa că m-am luat din senin de un băiat de-acolo, reproșându-i unele neajunsuri pe această temă. Eu nu mai avusesem proprietăți. Bietul om, când am tras puțin aer în piept, a intervenit și mi-a zis cu blândețe că încearcă găsirea unei soluții. A făcut o simulare cu banii de care dispuneam și mi-a zis că se poate. Urma să-mi găsesc un apartament în limita banilor cu care puteam fi împrumutat și apoi să-l anunț. Paul e înmormântat la Piața Sudului. Cum atunci ar fi fost ziua lui de naștere, m-am dus la mormântul lui. Și acolo, rezemat de cruce, am început să… vorbesc cu el: „Băi Paulică, ce fac, mă apuc la 55 de ani să mă bag în datorii, să cumpăr casa asta? E bine, e rău ce fac? Dă-mi un semn, mișcă o cruce, stinge o candelă”. Nu s-a întâmplat nimic. M-am dus, am văzut casa, am luat numărul de telefon scris acolo și am sunat. Mi-a răspuns un agent imobiliar, m-am prezentat, i-am spus că vreau acel apartament, întrebându-l dacă mai era valabilă oferta. Mi-a zis că se interesează, fiind o doamnă cea care voia să-l vândă, și mă va informa. M-a sunat după cinci minute, mi-a zis că oferta e valabilă, dar și că respectiva doamnă mă cunoaște. L-am întrebat, de unde, și mi-a răspuns: „De la domnul Paul”. Deci nu de la Bulandra sau din vreun film. I-am cerut numărul ei și am sunat-o. Și mi-a răspuns: „Păi nu mai ții minte, când a murit tata, ai venit cu Paul la mine cu o jerbă ”. Aflând că vreau să cumpăr casa mi-a lăsat multe alte chestii adiacente, ba chiar s-a oferit să se ocupe și de acte. Asta era pe 8 octombrie, pe 30 eram deja mutat în casă. Acela a fost „răspunsul” lui Paul, așa că poate să mi se dea pe gratis și un castel, nu voi lăsa vreodată acea casă.
Bănuiesc că ați avut parte de multe peripeții la filmări.
Nenumărate. Mi-amintesc la „Burebista”, când cei de la producție au încurcat niște lucruri și nu a mai apărut figurația. Era o filmare grea, într-o vale, trebuiau să coboare și dacii, și romanii, să înceapă o bătălie. Văzând că nu apăreau, regizorul Gheorghe Vitanidis a făcut o criză de isterie. Și în urletele alea a spus că nu mai dă un ban figurației. După ce s-a oprit, s-a dus la el, îmbrăcat în soldat roman, un țigan mic de toate stăteau șleampăt pe el, urât, crăcănat, plin de păr pe picioare, și i-a spus: „Maestre, da de ce să nu dai banii, că noi romanii a venit. N-a venit dacii”. A răsunat toată valea aia de râs.
Aveți copii?
Am o fată de 38 de ani, a terminat dreptul. Am mai avut una, când eram la Brașov, dar a călcat-o mașina când a avut 7 ani. Ca și la moartea lui Paul, a fost un moment îngrozitor pentru mine.
Cu acest nume al dumneavoastră s-a întâmplat să se creadă că sunteți femeie?
De multe ori. Acum doi ani m-a sunat una: „Bună ziua, vă rog cu doamna Doru Ana”. M-am făcut că nu înțeleg. Ea insista. „Vă rog cu doamna profesor universitar Doru Ana, am telefonul de la domnul Zamfirescu”. Când a văzut că tot o luam la întrebări, mi-a zis înțepată: „dar ce, sunteți soțul și nu vreți s-o lăsați la telefon?”
Doru este un diminutiv?
Nu, chiar e numele din acte. Mama a avut așa un dor să aibă copil, încât s-a transformat în numele meu. Cum pe nașul meu în chema Gheorghe, mi s-a adăugat și acesta. De la ultimul mariaj, mi-am mai luat și numele ei, Drăghia, că hotărâsem să avem numele reunite. Acum îmi pare rău că nu le-am adăugat și pe cele ale celorlalte două predecesoare ale ei…
Statisticianul fotbalului 