Ce paradox, un om care nu se dă în vânt după sportul-rege a compus cel mai reușit imn al echipei noastre naționale de fotbal, care totodată a devenit una dintre piesele sale de referință! Autorul lui este apreciatul muzician Mihai Pocorschi, care însă a fost și a rămas un mare iubitor al sportului, mai ales cel acvatic în care are un trecut, chiar și un prezent. Totodată, în dialogul ce urmează, cititorii își vor putea da seama că profunzimea din muzica sa nu este întâmplătoare, ea putând fi remarcată și în felul în care artistul trăiește și gândește.
– Unde ai copilărit?
– În orașul natal București. Înainte de 5 ani, amintirile mele vagi mă duc pe o stradă din apropierea Parcului Libertății. Apoi, ne-am mutat undeva pe lângă Podul Basarab. Primii ani de școală i-am făcut la Școala generală nr. 3, pe lângă Piața Victoriei, iar liceul la celebrul „Gheorghe Lazăr”.
– Sportul a ocupat un loc important în copilăria ta?
– De la 6 ani am început să înot, făcând performanță până pe la vreo 10-11 ani. După care am trecut la polo, la ȘS nr.1. Chiar ajunsesem să fiu selecționat pentru reprezentativele de juniori ale României. Mă descurcam bine. Aveam și antrenor bun. Polo este un sport de echipă ascuns, spre deosebire de tenis care este unul singuratic. Adică habar nu are lumea ce se petrece sub apă. Acum au apărut camerele subacvatice și se mai intuiește câte ceva, dar înainte nici vorbă. De asemenea este un sport care îți clădește un interior masculin puternic. Adică, înveți să încasezi, să și dai, ceea ce pentru un bărbat niciodată nu strică. Pe mai toți colegii mei de generație i-am regăsit ceva mai târziu în echipa națională. Tot legat de polo îmi mai amintesc că verile, poloiștii și le petreceau la Ștrandul Tineretului. Eu îmi vizam carnetul de sportiv la începutul sezonului ca să pot să mă duc, atunci, vara, la plajă, așa că nu mă mai vedea nimeni pe la antrenamente. Antrenorul meu de-atunci, Ștefan Kroner, m-a dibuit într-o zi la plajă, a venit la mine și mi-a spus „marș în bazin, că avem meci”. M-am dus, chiar dacă eram cam neantrenat. De obicei, pe distanțe mici eram imbatabil. Așa că un prim duel pentru minge l-am adjudecat spectaculos. Numai că după vreo două minute, mă înecam pe-acolo ca să pot ajunge la mal.
– Ai mai practicat și alte sporturi?
– Baschetul în liceu, la „Lazăr” se juca serios. De asemenea, tenis de masă, un sport extrem de popular, cam ca semințele la un meci. Și tenis de câmp, fără realizări deosebite, însă eram temerar și fugeam după fiecare minge, ceea ce la final putea conta decisiv. Fotbalul nu a fost printre pasiunile mele, am jucat în armată de vreo două-trei ori, că acolo nu prea puteai comenta. Dacă erai întrebat „vrei să joci fotbal” și tu spuneai „nu”, ți se spunea apoi, „Aaa da? Deci vrei să joci”. Am început una dintre acele partide în niște izmene albe, care la final deveniseră verzi, de la gazon.
– Pe ce post jucai?
– Ei, pe ce post…(n.n. râde). Uite mi-amintesc că am mai jucat și pe când eram în Cenaclul Flacăra. Eram foarte ambițios și de multe ori intervențiile mele erau ceva mai agresive. La un meci a participat și un tip pe care nu-l cunoșteam. Eu fiind mai colțos, așa ca un chihuahua, îl tot talonam, împingeam, șicanam, discret ziceam eu. Ca să aflu mai târziu că era un mare fotbalist al momentului, din nefericire n-am reținut cum îl chema, căci am o foarte proastă memorie a numelor și nici n-am fost prea atașat de acest sport. Dar oricum, omul a fost fair-play, pentru că ar fi putut să mă pună de sute de ori în cap. Îți mai pot spune că în ultimii doi ani de liceu mi s-a propus să trec la șase antrenamente pe săptămână și să merg la IEFS, însă nu m-a interesat.
– Ziceai că nu ai o memorie bună a numelor. Interesant pentru un om care reține atâtea versuri, note muzicale…
– Asta s-ar putea să derive de la filozofia mea de a mă interesa mai mult prezentul și viitorul, decât trecutul. Trebuie să fii în activitate și să te lupți, pentru că viața nu-i ușoară și locul nu ți-l păstrează nimeni, nicăieri, chiar dacă ai fost cândva cineva într-un anumit domeniu. Asta nu este o garanție.
– Revenind, se poate spune că sportul a jucat un rol important în viața ta?
– Și acum fac sport. Am un program zilnic foarte organizat, în care sunt incluse și antrenamente de înot unde fac 30-40 de bazine. Acum sunt mult mai antrenat ca în povestea de mai înainte cu plaja. Mai fac o gimnastică tibetană interesantă, echilibrarea energiilor și ordonarea musculaturii pe corp. Este valabilă vorba mens sana in corpore sano. De asemenea chiar mă mândresc că i-am învățat și pe băieții mei cam toate sporturile la care m-am priceput eu.
– Ce sporturi îți place să le privești pentru deconectare?
– Tenisul de câmp, mai mult la turneele mari, dar nu constant. Fotbalul, când evoluează echipa noastră națională, dar în ultima vreme joacă așa de prost, că nu-mi vine să mă mai uit.
– Dar la fotbal ai vreo echipă preferată?
– Nu, nici acum, nici în trecut.
– Dar ai vreun campionat sau vreun stil preferat?
– Nu. Însă m-a impresionat la Euro de anul trecut, că după eliminarea Italiei din „sferturi”, marele lor portar, Buffon, la întoarcerea acasă, atunci când a coborât din avion, plângea. Ce-i lipsește unui asemenea ditamai bărbatul, care are glorie, bani, anvergură, ca totuși să plângă? Asta înseamnă că s-a implicat până într-acolo de și-a dat sufletul pe teren, ceea ce este remarcabil, motiv pentru care își câștigă respectul și interesul celor din jur. Eu cred că în orice domeniu dacă nu ai o ambiție nemăsurată, o dorință de a demonstra și de a munci, exagerez puțin, până la sânge nu ajungi să atingi vreodată marea performanță.
– Ce părere ai de faptul că pierdem teren mai peste tot și în sport?
– Oriunde este vorba de management și resurse. Auzim des că nu sunt bani. Păi cum nu sunt bani? Înseamnă că cineva i-a băgat în buzunar. Mulți au râs de Daciadă și de Cântarea României. Cântarea României a produs o mulțime dintre marii artiști de astăzi, iar Daciada o mulțime dintre marii sportivi. Nu poți face performanță dacă nu ai casting de sportivi. Și ca să faci acest casting, nu mai vine sportivul la tine, ci trebuie să-l aduci tu. Cu Daciada găseai sportivi prin toate zonele țării. Și s-a dovedit, că românii au pricepere și talent, căci din 100 de sportivi descoperiți, măcar 5 deveneau campioni. Iar pe-atunci eram printre primele 10 din lume la Jocurile Olimpice. Ar mai fi și mâncătoria asta balcanică și vin aici cu exemplul Belu-Bitang, când toți s-au năpustit asupra lor. Nu știu în amănunt metodele lor de lucru. Dar vin și întreb, pe vremea lor puțea gimnastica noastră de medalii? Da. Și acum de ce lucrurile s-au schimbat în rău? Vreau să mai pomenesc și de bazele sportive, un subiect foarte sensibil. Dacă s-ar chibzui aceste fonduri europene, cred că s-ar rezolva în mare parte și problema infrastructurii sportului.
– Zi-mi povestea imnului tricolorilor pe care l-ai compus în 1990, înaintea turneului final al CM din Italia.
– În 1990, pe când era Cornel Dinu secretar de stat la Ministerul Tineretului și Sportului, cunoscutul producător TV, Titus Munteanu, care mă știa, mi-a spus că are nevoie de un cântec pentru naționala de fotbal. M-am gândit cum ar trebui să fie, am ajuns acasă, l-am compus. Apoi, în studioul TV, aveam nevoie de un cor. Însă nu i-am putut avea pe fotbaliști alături, așa că am apelat la pompieri și la oamenii din garda televiziunii. Eu eram cu ai mei de la Formula 5 și în acest aranjament ne-am pus pe cântat și pe imprimat (că nu aveam ca acum studio în propria casă, într-unul din dormitoare, și care să sune mai bine decât toate celelalte șase studiouri mari pe care le-am ridicat până acum). Li s-a mai spus și altora să compună imnuri, parcă și celor de la Iris, fără însă să știm unii de alții. Într-o seară, pe la un 21.30, când deja îmi culcasem copiii, am auzit soneria la ușa casei. Era Dinu cu Dan Atănăsoaie, un fotograf al artiștilor cu care eram toți prieteni, Afanas îi spuneam, el știind unde locuiesc. I-am primit în casă, era și Doina de față. Atunci mi-a spus că melodia mea a fost cea aleasă. M-am dus la TV, m-am întâlnit cu Titus Munteanu și cu Anghel Mora, Dumnezeu să-i odihnească pe ambii, cel din urmă fiind regizorul și scenaristul filmului Kilometrul 36, primul căruia eu i-am compus coloana sonoră. Și am făcut clipul. Fotbaliștii au apărut și ei, doar la filmare, unde au stat foarte puțin. După doi-trei ani, eram cu niște prieteni muzicieni, la o masă în Vox Maris, și tocmai când vorbeam cu Joey De Alvare despre prezența muzicii românești la nivel internațional, au apărut niște italieni care, pe limba lor, m-au rugat să facă o poză cu mine. I-am întrebat de unde mă cunosc, răspunzându-mi că de la campionatul mondial de fotbal, căci se dăduse la greu melodia pe Mediaset. Atunci preluasem și din popularitatea sportului și a evenimentului. N-a fost cel mai bun cântec al meu, dar poate cel mai cunoscut.
– Cât timp ți-a luat ca să-l compui?
– Imediat. Compozițiile, în general, nu durează mult. Producția lor mănâncă timp. La mine dacă o compoziție nu curge, astfel încât să se lege muzica cu textul și cu alte elemente, renunț. Cred că noi, compozitorii, de fapt toți creatorii de pe pământ, nu suntem decât niște interfețe, ca un pahar gol în care, din când în când, cineva toarnă câte ceva atunci când vrea. Și să-ți mai spun ceva. Puțină lume știe de ce există șapte note muzicale. Pentru că există șapte chakre (primele șapte, sunt mai multe dar asta-i o altă poveste). Și fiecare notă muzicală prin frecvență rezonează cu una dintre chakre. Cunoștințele mele de matematică și fizică mă îndeamnă să cred că fiecare notă prin frecvența ei corespunde unei cifre, iar noi rezonăm cu acele frecvențe la nivel de chakre. Toate religiile au incantațiile pe muzică, deci „intrarea” în legătură cu divinitatea are ca suport muzica. M-am întrebat cum de fiind atât de diferiți, ne place aproape tuturor o bucată muzicală (o simfonie de Bethoven sau un hit Beatles)? Eu cred că există un cod binar, cu notă-pauză, notă-pauză, pus într-o anumită ordine care deschide uși în suflet.
– Numele de Pocorschi are rezonanțe slave.
– Așa e. Primul Pocorschi care a venit în România a fost bunicul din partea tatălui, care era viță de nobil polonez stabilit în Ucraina. Boier mare, avea sate întregi. În timpul revoluției din octombrie, fiind ofițer alb, a fugit în România, ca să nu-l omoare bolșevicii. Până în 1944 a fost urmărit ca presupus agent „roșu”, iar după 1944, ca fost ofițer alb! Își luase nevastă o lipoveancă, a întemeiat o familie cu care apoi a umblat prin toată țara pentru a se ascunde. A fost nevoit să aibă mai multe meserii pe care și le îndeplinea atât de bine, de îl dădeau la ziar. Și cum apărea, îi luau ăștia urma, și tot așa. Tata a avut și el probleme, fiind trecut în rezervă din armată pe motive de „dosar”. După ce i s-a făcut această nedreptate, a urmat cinci facultăți. Un om foarte ambițios, acum e general în rezervă. Probabil că eu, datorită muzicii, am ajuns cel mai cunoscut dintre toți Pocorschi, dar e clar că și tatăl, și bunicul meu au avut ce spune și arăta.
– Știi ceva poloneză?
– Nu. Rup ceva rusește, nu extraordinar, însă înțeleg destul de bine.
– Cum ai ajuns muzician?
– Tata, care mă dusese și la înot, m-a dat la Casa Centrală a Armatei pentru un curs de chitară. N-am avut prea mare noroc, căci profesorul meu s-a îmbolnăvit după șase luni. Dar alea șase luni au fost suficiente pentru ca muzica să devină destinul meu. Pe la 10-11 ani am compus primele melodii. Până la 15 ani făceam parte dintr-un grup alături de niște studenți și chiar compuneam pentru ei.
– Nu te-a atras să urmezi Conservatorul?
– Nu, pentru că eu cred că de multe ori Conservatorul sufocă niște talente. Copilul, care de multe ori este îndrumat de părinți să o ia pe acest drum, ajunge să urască muzica pentru că trebuie să studieze, în loc să se „joace”. Fii-miu Vladimir studia câte cinci-șase ore pe zi. Nu știu dacă urmând studii muzicale ar fi făcut la fel. Sigur asta cred eu fără a știrbi în vreun fel meritele celor care studiază muzica și au rezultate remarcabile. Mi-au plăcut în schimb științele exacte. Asta s-a datorat unui profesor fabulos de la „Lazăr” care se numea Paul Alger, datorită căruia toți cei din clasă am intrat la facultăți tehnice fără să avem nevoie de meditații. Ne-a explicat că matematica este ca un gard. Și doar atunci când sari astfel încât să vezi dincolo de el începe să îți placă.
– În afara rock-ului îți plac și alte genuri muzicale?
– De pildă, am compus o uvertură pentru spectacolul semifinalei și finalei de la Eurovision, unde este un melanj între multe stiluri, clasic, percuție, rock, dubstead, dance etc. Deci, eu cred că muzica nu este pe genuri, este fie bună, fie proastă.
– Ai înființat și chiar ai dat numele trupei Holograf.
– M-a inspirat cursul de holografie de la facultate, ceva foarte nou pe-atunci. Holografia este o tehnică de reproducere a unei imagini din mai multe fascicule de lumină. Teoria mea era că din cinci oameni diferiți, cum eram noi, putea să iasă o muzică interesantă, cinci oameni care compun o imagine muzicală a lumii cu un holograf. Mi-au spus unii că este un nume prea lung, că nu poate fi scandat. Iată că s-a dovedit că poate fi scandat foarte bine. La fel s-a întâmplat și cu VH2. Revenind, eram un grup de studenți, cu Edi Petroșel mă știam din „Lazăr”, era cu doi ani mai mic. Grupul în general este o chimie. Poți cânta și singur, însă aici fiecare membru aduce talentul, karma, destinul, norocul lui. Am muncit foarte mult, stăteam la subsol în sala de repetiții și nu ieșeam, nu plecam acasă. Ne luam cu noi, pâine, parizer și rămâneam să repetăm cu orele. Munceam până la epuizare, pentru ca muzica noastră să fie mai deosebită. Pasiunea era mare. Cu toate acestea, Edi avea bursă republicană, iar media generală a notelor celor din grup era undeva aproape de 9. O hepatită m-a făcut să mă despart de grup. Mă îmbolnăvisem într-un turneu făcut în URSS. Mi-am revenit greu. Ei voiau să cânte, eu voiam să compun ca autor singular, n-a fost nimic altceva decât o conjunctură. În schimb, după Holograf, am creat o artistă, pe cea care avea să-mi devină soție, Doina Matei, care după cinci piese a ajuns o solistă suficient de cunoscută, apoi în 1990 am înființat Formula 5, iar în 1998 VH2, alături de Gabi Cotabiță, care de asemenea a avut succes și din nefericire, accidentul lui a oprit acest proiect.
– Apropo de soție, cum v-ați cunoscut?
– Ea era în grupul Song care avea repetiții la „Grigore Preoteasa”, iar într-o sală alăturată repetam și noi, cei de la Holograf. Și când ieșeau ele în pauză, ieșeam și noi la „agățat”. Cum rockerii au avut mai mereu trecere, m-am procopsit cu ea. Pe timpul ăla (ca și acum de altfel) ziceam că l-am prins pe Dumnezeu de picior (n.n. râde). Și, iată am ajuns la 36 de ani de când suntem împreună.
– Longevitate familiară mai rară în lumea artistică. Înțelegerea reciprocă a stat la baza ei?
– Sigur. Ne-am înțeles foarte bine. Noi suntem buni prieteni cu Ivan și Georgiana Pațaichin, care și ei sunt împreună de foarte mult timp. O dată, eram împreună la Vox Maris. De partea cealaltă a piscinei era un prieten de-al nostru, care a început să strige către Ivan: „Băi Pațaichin, tu și Pocorschi sunteți cei mai proști din piscina asta, că stați cu aceleași femei de zeci de ani”. La scurt timp a fost părăsit de nevasta cu care era atunci, și-a luat apoi alta, și tot așa.
– Aveți și doi copii.
– Da, doi băieți, Mihai și Vladimir.
– Deci pe primul îl cheamă ca pe tine.
– Exact. Iar el, dintr-o lipsă de imaginație ieșită din comun, și-a botezat copilul, adică pe nepotul meu, tot Mihai. Ca să nu spun că pe tatăl meu l-a chemat… tot Mihai. Noră-mea chiar a făcut o glumă bună pe tema asta; de ăl bătrân a zis că a fost mp1, de mine că sunt mp2, de bărba-su că e mp3, iar ăsta micul e mp4.
– Ambii muzicieni.
– În afara educației noastre muzicale, ambii au crescut la studio. Eu am avut primul studio de publicitate totală din România, Aquafresh în trei culori fiind primul meu produs. Mihai a cochetat cu muzica. Nu l-a tentat vreun instrument, ci vocea, căci a constatat că la un concert vocaliștii aveau mai multă trecere la fete decât chitariștii. A lucrat la Antenă, la ProTV, a lucrat ca senior FX designer (în film) în Germania, în Olanda, este pe genericul unui film al lui Scorsese despre Rolling Stones, „Shine a Light”, iar acum e un IT-ist de succes. A absolvit și managementul afacerilor. Vladimir este un muzician complet, dar a absolvit și regia de teatru și film. Cred că cel mai important atu al lui pe scenă este că trăiește și respiră ceea ce face. Acum participă la Eurovision, iar eu până la calificarea în semifinale n-am știut că avea piesă. I s-a umplut netul cu acuze că taică-său a făcut și a dres și că de-aia a ajuns acolo. E groaznică drama unui copil foarte talentat cum este el ca să fie tot timpul acuzat că e ajutat de mine în carieră. Trebuie să muncească de trei ori mai mult ca să poată demonstra ceea ce poate el cu adevărat.
– Ești implicat la actuala ediție internă pentru Eurovision.
– Sunt producătorul muzical al concursului și răspund de tot ceea ce se întâmplă acolo, generice de introducere, uvertură etc. De-a lungul timpului am fost în vreo cinci-șase jurii de Eurovision, și intern, și internațional. Înainte se primeau niște melodii care erau ascultate. Anul acesta, a fost ideea foarte bună de a se cânta pe viu în preselecții. Astfel, juriul a putut alege pe cine cântă mai bine pe viu, cântatul live fiind o caracteristică a concursului. Am lucrat cu toți cei care sunt în semifinale, pe unii îi știam, pe alții nu. Agreez să lucrez cu tinerii, nu cred în prăpastia dintre generații. Este un an bun, cu copii talentați, voci bune, piese pe măsură. E cel mai important eveniment artistic international la care putem accesa. Se pare că lucrurile s-au rezolvat și nu vom mai avea surpriza neplăcută de anul trecut, să ni se refuze participarea.
– Profit că ai fost în juriu, pe plan internațional, să te întreb dacă ai sesizat aceste votări mai degrabă politice decât muzicale.
– Sigur. E un concurs unde se votează geopolitic din păcate. Să-ți povestesc ceva din interiorul juriului. La unul din concursuri, la juriul de public, având mulți votanți în Spania și în Italia, piesa noastră a fost pe primul loc în ambele. Ca să contrabalanseze, juriile muzicale ne-au situat pe locurile 25! Așa că de cele mai multe ori destinul nu ține de prestația de pe scenă. Există și ani mai buni, când o piesă este foarte bună și conjunctura geopolitică favorabilă, așa cum au fost Let Me Try, Tornero sau Playing With Fire.
– Ai profesat ca inginer electronist?
– Da. Am absolvit facultatea de electronică și telecomunicații. Mai întâi am avut repartiție la o intreprindere din Râmnicu Sărat. Directorul de-acolo mi-a zis că dacă îmi găsesc unde să plec, îmi dă drumul. Așa că am stat numai vreo lună jumate. Mai ales că atunci m-am și însurat. Am ajuns apoi la Institutul de meteorologie și hidrologie, unde am lucrat vreo șapte ani. Era însă prea solicitant să mă ocup și de muzică, să vin și la servici așa că am renunțat. Cred că aș fi fost un inginer bun, dacă destinul meu nu ar fi fost legat de muzică.
CV
Prenume: Mihai
Nume: Pocorschi
Născut: 10 septembrie 1955, la București
Căsătorit: cu Doina Pocorschi (fostă Matei)
Tată a doi băieți, Mihai și Vladimir
Absolvent al facultății de Electronică și telecomunicații din cadrul Institutului Politehnic București
Formații: Holograf (1978-1986), Mihai Pocorschi & Formula 5 (1990-1994), VH2 (2002-2014). A cântat o perioadă în duet cu soția sa.
În anii 70 a câștigat un premiu la „Primăvara baladelor”
Autor a numeroase piese de succes, cea mai cunoscută fiind „Imnul Tricolorilor” din 1990
Statisticianul fotbalului 