EUGEN PETRESCU, TIPICARUL MANIERAT DIN LUMEA PRESEI

Pe 16 mai s-au împlinit 15 ani de la trecerea în neființă a lui EUGEN PETRESCU, cel alături de care am participat la fondare a două entități importante la vremea lor: mai întâi, în 1990, Comisia de Istorie și Statistică de pe lângă Federația Română de Fotbal, iar un an mai târziu, săptămânalul „Fotbal Plus”. Luat de altele, până azi nu l-am mai evocat sau am făcut-o foarte puțin, cu toate că a fost un om la care am ținut, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea celor de la „Fotbal Plus”, pe care nu i-am considerat colegi de redacție, ci membri ai aceleiași familii. Eugen n-a făcut excepție, chiar dacă era mult mai în vârstă ca mine, având aproape 24 de ani mai mulți.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Prima oară ne-am întâlnit prin primăvara anului 1990, în vechiul sediu al FRF, din strada Vasile Conta, în clădirea actualului MTS, acolo unde era și locul meu de muncă de-atunci, redacția Gazetei Sporturilor. De fapt, chiar respectivul cotidian a contribuit la acea întâlnire. Dan Cristea, pe-atunci referent la departamentul internațional al FRF, a dat un anunț prin intermediul ziarului, în care îi invita pe cei pasionați de statistica și istoria fotbalului să se întâlnească într-o anumită zi, anumită oră, la sediul FRF. Atunci, în afara lui Dan, a mea și a lui Eugen, au mai fost prezenți Cristi Lazăr, Ion Cârstea, Romeo Ionescu, Raul Alexandrescu, Vlad Ionescu, Pandele Țăranu. Cei mai mulți între timp au dispărut dintre noi. Dar atunci toți aceștia am pus bazele Comisiei de Istorie și Statistică de lângă FRF (mai apoi a FRF), care printre altele aveam să realizăm toate anuarele fotbalului românesc de după 90 (respectiva publicație nu mai apăruse tocmai din 1974). Asta până a venit Burleanu și s-a ales praful, așa cum s-a întâmplat în mare cam cu tot fotbalul românesc. Cum afirmam mai înainte, atunci l-am cunoscut pe Eugen Petrescu, remarcându-i stilul didactic de exprimare, cu multă gestică, folosind mai ales degetul arătător al mâinii drepte, un glas gros asemănător cu cel al marelui cântăreț al anilor 50-60, Luigi Ionescu, cu o statură înaltă, de fapt cam totul era prelung la el, și membrele, și corpul, și fața. La fel și părul, care combinat cu mustăcioara subțire îl înfățișa mai degrabă a dirijor, decât a inginer chimist, aceasta fiind meseria sa de bază. Nu bănuiam pe-atunci că nu peste mult timp, aveam să devenim colegi de redacție, petrecând alături de el și ceilalți implicați la „Fotbal Plus” poate cele mai frumoase momente din cariera mea jurnalistică.

Așadar, profesia sa de bază era cea de inginer chimist. Lucrase pe rând la Rafinăria Ploiești, la Policolor, la Consiliul de Stat al Planificării și la Întreprinderea de mase plastice, la unele având chiar funcții de conducere. Nu era ziarist propiu-zis, dar avea o mare pasiune pentru sport, fotbal în special, dar și pentru presa sportivă. Avea colecții la zi la toate cotidianele centrale care apăruseră în România socialistă și mai apoi. Bun cunoscător al fenomenului și având o cultură sportivă (și nu doar) deosebită, avea să aibă colaborări episodice cu fosta revistă „Fotbal” și cu cotidianul „Sportul” („Gazeta Sporturilor” de azi). Inspirat, Cristi Lazăr, cel care a avut ideea săptămânalului „Fotbal Plus”, l-a cooptat și pe Eugen, care și-a adus un important aport. În organigrama lansării primului număr, în august 1991, el cu Alexandru Epuran, Paul Zaharia și cu mine eram redactori, Radu Timofte, redactor-șef, amintitul Cristi Lazăr, secretar general, Eduard Țone și Niculae Cristea, colaboratori, ulterior alăturându-se și ceilalți.

O fotografie din august 1991, cu cei care am fondat săptămânalul Fotbal plus, de la stânga la dreapta: Eugen Petrescu, Paul Zaharia, Alexandru Epuran, Valentin Albulescu, Răzvan Toma, Radu Timofte, Gheorghe „Cristi” Lazăr, Radu Cosașu.

Văzâdu-mă aproape zi de zi cu el, aveam să ne cunoaștem foarte bine. Pe numele lui întreg din acte Eugen-Marius Petrescu-Prodan, născut la 09.08.1940, era bucureștean sadea, din zona străzii Poterași, nu departe de intersecția dintre bulevardele Mărășești și Dimitrie Cantemir. L-am vizitat în mai multe rânduri la el acasă, unde avea veritabile biblioteci, în afara colecțiilor menționate deținând numeroase cărți, albume de fotbal intern și internațional, atlase, enciclopedii, insigne, fanioane etc. Pentru mine era o încântare să văd toate acestea. În schimb, soția sa, doamna Marta, mi se plângea tot timpul când mă vedea: „mi-a umplut toată casa cu ziarele și cărțile lui”. La care eu încercam s-o liniștesc, spunându-i: „doamnă, nu vă supărați așa pe el; mai bine ați spune mulțumesc că are asemenea pasiuni decente și că nu e bețiv, afemeiat sau alte astfel de deprinderi”. Cei doi au avut și o fiică, Aura, o fată foarte delicată, care avea să plece în SUA de unde însă ținea constant legătura cu ei.

Cum afirmam, era un bun cunoscător al fenomenului, ceea ce l-a ajutat să realizeze numeroase materiale intersante care îmbinau fotbalul cu alte domenii, precum geografia, istoria, literatura etc. Foarte tipicar, dorea să corecteze multele inadvertențe informaționale prezente în fotbalul românesc care din neștiință sau ignoranță s-au transmis peste generații. Pentru cei capabili de a înțelege, a reușit acest lucru. Pentru ignoranți, nu puțini la număr, nu. Dar el era un om cult prin excelență. Avea o extraordinară memorie. Era o plăcere atunci când mai plecam împreună de la redacție și parcurgeam o mare parte din drum pe jos, îmi spunea aproape istoria fiecărei clădiri întâlnită pe parcurs. Pot spune că am aflat multe lucruri interesante de la el. L-am îndemnat adesea să participe la concursurile TV de cunoștințe, că sigur le lua banii, dar era foarte timid. O dovadă a polivalenței sale a fost faptul că a colaborat și la reviste cu caracter economic.

Dincolo de a fi tipicar, era om cult și erudit dar și foarte manierat, având un vocabular elegant, folosind adesea expresii elevate. Niciodată nu l-am auzit înjurând sau folosind cuvinte porcoase. Avea niște ticuri verbale care cu acea voce a sa de care am pomenit mai înainte, sunau într-un fel de ne distrau pe cei din preajma sa. „Dragul meu”, accentuând tare „e”-ul; sau atunci când răspundea la telefon, în loc de „alo” rostea un „ălu” foarte scurt. De asemenea, savura ca nimeni altul o țigară, de multe ori după ce trăgea cu nesaț din ea, închidea ochii, lăsîndu-și capul pe spate și suflând încet fumul în sus. Și dacă ar fi încercat, nu s-ar fi putut lăsa de fumat și nici nu mi l-aș fi închipuit nefumător.

Ca orice om, avea și el cusururi, însă acestea erau foarte mici, în comparație cu calitățile sale. De pildă, avea o fobie în a fi prins cu vreo greșeală, iar din această cauză nega din prima orice învinuire i se aducea, chiar dacă acel reproș era îndreptățit. Probabil că acest obicei provenea și de la niște inechități suferite în tinerețe. După dispariția sa am aflat că provenea dintr-o familie de boieri, motiv pentru care el și ai săi au avut de suferit din partea canaliilor comuniste. Printre altele, îi confiscaseră familiei sale niște imobile, și după mari intervenții primise dreptul de a locui într-una, fără însă a avea dreptul de proprietate. De aceea, crescând într-un asemenea context, în care omul era permanent timorat de fioroasele autorități de-atunci, i s-a inoculat o teamă permanentă, de care n-a reușit să scape.

Mi-a părut rău când am plecat de la F+ și m-am despărțit de el și de poveștile lui, dar am păstrat legătura, invitându-l inclusiv la reuniunile pe care am început să le facem cei care am alcătuit redacția Fotbal Plus pe la diferitele terase, la care venea cu mare plăcere. Din nefericire, de pe la finalul anului 2008, sănătatea sa a început să se tot șubrezească, până i-a venit inevitabilul sfârșit, pe 16.05.2009. Dumnezeu să-l odihnească și sunt convins că de-acolo de Sus vede că noi, foștii lui colegi de redacție, de fapt a doua sa familie, nu l-am uitat și ne este dor de el.

În această imagine, Eugen (primul din stânga) a fost prezent la una dintre întâlnirile membrilor fostei redacții,de care pomenesc în text.

Interviurile lui Răzvan Toma. Performera Oneștiului din muzică

Carmen Rădulescu cu vocea-i aparte a apărut când muzica noastră avea mare nevoie de ea. Un timbru ceva mai gros, dar spectaculos, care a dat viață unor cântece pe măsură de melodioase care pe tinerii de-atunci și nu doar ne încărcau cu optimism, făcând ca viața să ne arate mai frumoasă, într-o perioadă în care regimul ceaușist încerca exact opusul. Acea voce a rămas neschimbată, încântându-ne și azi la fel auzurile. Trebuie doar găsită.

A făcut același liceu cu Nadia Comănesci

Carmen, voi începe direct. Ai făcut sport în copilărie?

Având niște probleme după ce m-am născut, pe care nu mai vreau să le abordez, abia după vârsta de 2 ani și jumătate am putut merge. Atunci părinții au considerat că aș fi aptă să fac și sport. Pe la 3 ani și jumătate mi-am dorit mult să patinez pe gheață. După ce mi-a luat patine, tata m-a dus la patinoar și m-a lăsat să mă descurc singură. Mai cădeam, mă mai redresam, mă ridicam, dar în cele din urmă am învățat. Mai apoi am vrut role. Cred că îți mai amintești, erau acelea cu patru roți, puse două cu două. Cu experiența de pe gheață mi-a fost mai ușor să mă acomodez cu acestea. Peste doi ani am învățat să merg pe bicicletă, însă una personală am avut abia după ce am terminat clasa a 4-a, când am primit-o cadou de la ai mei. Fusese ceva motivațional. Apoi a apărut și trotineta.

Dar la școală?

Ce liceu crezi că am terminat? Cel sportiv de la mine, din Onești, care astăzi se cheamă „Nadia Comăneci”. Așa că am făcut sport din plin, nu însă de performanță.

Interesant! Dar te duseseși acolo ca să faci o carieră sportivă?

Nicidecum. Dar nu-mi plăceau matematica și fizica. La treapta I, intrasem la cel de matematică-fizică, dar după primul trimestru i-am zis mamei că nu vreau să ajung să mănânc matematică pe pâine. Eu eram boemă, visătoare, fire artistică. Nu aveam nicio legătură cu materiile astea. Așa că am mai dat niște diferențe, iar din trimestrul 2 am fost acceptată la cel sportiv.

Dar faptul că erai din orașul Nadiei Comăneci, că i-ai pomenit numele…

Era o mândrie. Mai ales că eram la același liceu. Când am ajuns eu, ea era în clasa a XII-a. Dar n-am văzut-o niciodată acolo. Era tot timpul plecată fie la antrenamente, fie în diverse turnee. Dar eram vecine de bloc, stătea cam la 100 m de al meu. Așa că o vedeam aproape în fiecare dimineață. O urmăream pe geam cum pleca având acea codiță la păr, având un ditamai rucsacul în spate, unde avea echipamentul. Am iubit-o pentru tot ce făcuse ea, cum dusese renumele României în lume pentru totdeauna. Este exact ca atunci când spui Maradona, că tot ne-a părăsit recent, automat în conștiința întregii lumi înseamnă Argentina și fotbal la cel mai înalt nivel, iar când spui Nadia înseamnă România și gimnastică la cel mai înalt nivel.

Ca să fac o paralelă între fiice de seamă ale Oneștiului, și tu, din punctul de vedere al muzicii, ai fost o deschizătoare de drumuri…

Mulțumesc! Da, am această mândrie, care nu vreau să fie percepută ca o laudă. După mine au apărut, ca să le amintesc într-o ordine cronologică, Loredana Groza, Cristina Spătar, Alexandra Ungureanu, cu toate, cum frumos spuneai, fiice de seamă ale Oneștiului.

Revenind, n-ai fost vreodată legitimată la un club sportiv?

Nu și o să-ți explic și de ce. Celebrii Béla și Márta Károly, apropo care au activat ca profesori de sport la liceul meu, până să se dedice gimnasticii, înființaseră în Onești o școală de balet. Pe când aveam aproape 4 ani, mama m-a dus acolo, nu să mă facă balerină, ci pentru a mi se dezvolta armonios musculatura. Eram foarte încântată, fiind fascinată de balet, de toate piruetele și de tot ce învățam acolo. Însă, la un moment dat, Márta i-a zis mamei că din cauza unui defect, rămas de la gipsul purtat în acea perioadă dificilă de după naștere despre care ți-am zis mai înainte, nu o să pot face vreodată sport de performanță. Am auzit discuția și am fost foarte dezamăgită. Dar m-a împăcat mama, explicându-mi că pot face o mulțime de alte lucruri în viață.

Dar îți place să urmărești sport?

Mă uit chiar cu mare plăcere la patinaj artistic, la tenis de câmp cu atât mai mult că o avem pe Simona Halep pe care o ador.

Prin performanțele ei atrage publicul spre tenis, așa cum o făceau odinioară Țiriac și mai ales Năstase.

Năstase îmi plăcea prin faptul că la el tenisul era o joacă și așteptai tot timpul să destindă atmosfera cu ceva dincolo de regulile stricte ale sportului în sine. Era un showman, făcea spectacol. Revenind la sporturile la care mă uit cu plăcere, aș mai aminti ciclismul, handbalul mai ales cel feminin. Pe vremea lui Cassius Clay îmi plăcea și boxul. Și să nu uit de tenisul de masă, care îmi place la nebunie, l-am și jucat, eram chiar bună.

Fotbalul?

Nu, și o să-ți și argumentez. Aveam vreo 13-14 ani, iar tata era acaparat complet de un meci la tv. Atât de tare s-a enervat, că era să facă infarct. I-a dat un pumn, l-a spart, chiar dacă era un televizor nou, a tras o înjurătură, după care a zis: „dar ce, am ajuns eu să mor din cauza fotbalului?”. Mie mi-a venit să plâng văzându-l în acea stare și i-am zis că dacă se mai uită la vreun meci, îi sparg și eu televizorul. Mi-a promis că pe viitor va privi mult mai deconectat.

Ai participat vreodată la acele spectacole pe stadioane, pe care voi artiștii le făceați în comun cu fotbaliștii?

Da. Mi-amintesc că odată, prin sudul României, cred că la Craiova, s-a întâmplat ca echipa gazdă să piardă. Imediat după meci, noi am intrat pe rând pe gazon să cântăm. Lumea începuse însă să plece deja după ultimul fluier al arbitrului și continua să o facă. Când a venit rândul regretatului Dan Spătaru, care a fost ultimul din program, în tribune mai era un singur spectator. Am aflat că respectivul nu venise pentru meci, ci special pentru Dan Spătaru…

Multe concursuri juvenile de muzică, dar peste toate „Steaua fără nume”

Ai visat de mică să devii cântăreață?

De la 4-5 ani, eram deja cu pieptănul și cu oglinda mamei în mână, îmbrăcată cu rochii de-ale ei pe care le prindeam cu ace de siguranță, încălțată de asemenea cu pantofii ei cu toc și mă vedeam ca fiind pe scenă. Ba chiar la 4 ani și ceva am avut primul meu spectacol, cântând la mandolină, la Casa de Cultură din Onești. Învățasem acolo acel instrument, cu un profesor rus, Boris Nazarevici. Atunci, s-a organizat un spectacol cu cei mai mult sau mai puțin inițiați. Eu eram îndrăgostită lulea de un băiat tocmai din clasa a XII-a, Iannis Karadonis îl chema, avea origini grecești și era frumos-frumos. De dragul lui învățasem să cântăm împreună un menuet. Închipuie-ți cum arătam pe scenă amândoi, el spre 1,90 m, iar eu abia depășeam un metru… Domnul Nazarevici i-a spus mamei că am o ureche muzicală foarte bună, sfătuind-o să fructifice această calitate. Eu aș fi vrut să mă fac actriță, însă mama l-a ascultat pe Nazarevici, insistând s-o iau pe calea muzicală, așa că în clasa a 3-a am început pianul, iar mai apoi chitara. Toate acestea aveau să-mi ajute pentru mai târziu, în carieră.

Cum au fost primii pași spre a deveni cântăreață profesionistă?

În tinerețea mea existau tot felul de concursuri de muzică inter-județene. De exemplu, la Brăila era „Lotca de aur”, la Onești era „Retorta de cristal”, la Hunedoara „Luceferi de metal”, la Constanța „Steaua litoralului”, la Focșani „Să cânte tinerețea” ș.a. La acestea se adunau copii din toate zonele țării și cântau, fie muzică ușoară, fie populară. Pe unele le-am câștigat, la altele am luat premiul 2 sau 3. La Brăila, în juriu veniseră cei care realizau cunoscuta emisiune tv „Steaua fără nume”, Sorin Grigorescu și Simona Patraulea. Eu peste tot mă duceam cu mama, chiar și când aveam 20 de ani. Ea era și impresarul, și jandarmul meu. La un moment dat, Grigorescu aflând că sunt cu mama, m-a întrebat așa, mai dur: „Unde-i mă-ta?”. Foarte șifonată că a făcut-o pe mama… „mă-ta”, i-am arătat scurt direcția unde se afla și s-a dus să-i vorbească. În fine, concursul a continuat, iar la sfârșit a venit mama la mine spunându-mi: „O să cânți la Steaua fără nume”.

Cam aveai treabă, constat.

Stau și acum să mă întreb cum de reușeam să fac pe-atunci atât de multe. Căci în perioada 1979-1982, în paralel cu liceul, am urmat cursurile Şcolii Populare de Artă din Iaşi, la clasa lui Titel Popovici. Voiam să împletesc muzica cu teatrul. Așa că două sâmbete pe lună, căci pe-atunci nu erau libere, mă învoiam de la ore, ca să ajung la Iași.

Revenind la „Steaua fără nume”, ai trăit o bucurie mare cred, dar și o presiune la fel de mare.

Evident. Am trecut de primele două etape în 1979 și 1980. Din nefericire, concursul a fost întrerupt pentru o perioadă în 1981, iar etapa a III-a, finala, nu a mai avut loc.

Dar și așa a fost o deschidere pentru tine.

Da, începusem să apar la acea emisiune „Album duminical”, al cărui realizator, marele și regretatul Tudor Vornicu, era născut în aceeași zi cu mine, apreciindu-mă mult. Totodată am fost solicitată de mai mulți compozitori să le interpretez creațiile muzicale, Laurențiu Profeta, Ion Cristinoiu. Și azi regret că nu am putut să cânt melodii ale tuturor compozitorilor importanți. De exemplu, nu am nicio piesă de-a lui Marius Țeicu sau de-a lui Horia Moculescu. Apoi l-am cunoscut pe Șerban Georgescu, redactor la radio la secția muzică ușoară. Compozițiile sale mi-au dat un mare avânt. Iar radioul devenise mai tare ca televiziunea, când cea din urmă rămăsese cu doar două ore de emisie.

„Fii Carmen Rădulescu, nu altcineva”

Atunci ai simțit că te-ai consacrat?

Acest lucru l-am simțit atunci când am început să fiu invitată să particip la diferite concerte, turnee prin țară și străinătate, alături de cântăreți dar și actori excepționali. Și ce spectacole! Constatând că devenisem un pion important în asemenea spectacole, mi-am dat seama că se întâmplase ceva frumos cu mine. Mai vreau să adaug ceva aici. Cu toate că erau nume mari de artiști, așa cum spuneam, erau cu toții de o modestie și de un bun simț ieșite din comun. Ca să nu mai spun ce colegi minunați erau, cum te încurajau când treceai prin momente mai grele și cum se bucurau pentru succesele tale, la fel cum o făceam și eu pentru ei și o fac și în prezent. Azi însă nu mai vezi așa ceva și o să-ți dau un exemplu în acest sens. Acum trei ani am avut șase bisuri la un spectacol la Sibiu. Ceilalți colegi care priviseră spectacolul din culise, când am ieșit de pe scenă mi-au spus cu reproș: „Mai aveai de gând să stai mult? Dar ce, te-ai lansat acum?”.

Cum ai făcut față popularității?

Firesc, n-am avut niciodată fițe. Ceea ce s-a datorat bunei creșteri din partea părinților mei, dar și în urma unor sfaturi primite de la artiști. La un concurs, luasem premiul I. Mirabela Dauer, care fusese în juriu, m-a luat deoparte și mi-a spus direct, așa cum e ea: „Auzi fato, tu o să ajungi mare. Dar dacă aud că ai uitat de unde ai plecat, eu vin și te bat. Să rămâi om, indiferent cât de sus urci!”.

Ce genuri muzicale ți-au plăcut în mod deosebit, evident, în afara muzicii ușoare?

Am crescut cu muzică populară, mai ales datorită tatălui meu. La unul dintre acele concursuri de care îți spuneam, am primit premiu un pickup. Așa că asculta mai tot timpul discuri cu muzică populară. Folk-ul mi-a mai plăcut, mai ales că știam să cânt la chitară.

Ai avut vreun model?

Da, pe Angela Similea, dar și pe Mirabela. Începusem să mișc mâinile, să-mi mișc chiar tot corpul ca Angela, să am privirea ei, să încerc să-mi fac vocea ca a ei sau ca a Mirabelei. După un concurs – le pomenesc așa de des pentru că au contribuit foarte mult la creșterea mea artistică – maestrul Ion Cristinoiu m-a abordat și mi-a spus: „Dacă vrei să ajungi unde ți-ai propus, fii Carmen Rădulescu, nu altcineva”. Și atunci m-am potolit. Idolii mi-au rămas în suflet, dar pe scenă eram eu.

De pe plan internațional ce-ți plăcea?

Abba și Bee Gees.

Trei întâmplări pe scenă de filme de comedie

Vreo întâmplare mai deosebită de pe scenă?

Așa, imediat îmi vin trei în minte. Prima. După vârsta de 20 de ani, m-am angajat la Ansamblul Doina al Armatei. Trebuia să dăm un spectacol pentru o unitate militară. După desfășurător, eu urmam după Natalia Guberna și Viorel Rus, închizând spectacolul. Așa că, relaxată, mi-am pus un bigudiu în față la păr ca să îmi fac un moț, fumam o țigară și așteptam să mi se spună când termina Viorel, ca să trag rochia pe mine și să intru pe scenă. Dar, în mod neașteptat, am auzit strigătul: „Carmen, intră acum, că la Viorel a intervenit ceva!”. Am stins țigarea, m-am îmbrăcat și am intrat, uitând de bigudiu. Cânt prima strofă, dar lumea râdea și își dădea ghionturi. Ăia din culise strigau la mine, dar eram prea concentrată în interpretare ca să-i aud. Dar la un moment dat am auzit o bubuitură din culise și cineva mi-a strigat: „Bigudiul nebuno!”. Atunci m-am oprit, mi-am dat bigudiul jos, negativul continuând să meargă. Lumea a început să mă aplaude. Am făcut o reverență, mi-am învins timiditatea și le-am explicat ce se întâmplase, încheind cu „am vrut să fiu mai frumoasă pentru dumneavoastră”. Au urmat ropote de aplauze.

Bună! A doua?

La sala radio se înregistra video un spectacol pentru Ceaușescu, realizatoare fiind Florentina Satmari. Era cu lume în sală, prezentatori pe scenă și evident un program bine stabilit, la minut. Eu cântam „Muzica te cheamă”. Veneau niște versuri la un moment dat, „haide vino să fim doi / să intrăm în dans și noi”, după care urmau să intre pe scenă patru perechi de dansatori. Două dansau în dreapta mea, celelalte două se duceau în stânga. La repetiție fusese pe scenă doar un microfon, de-ăla fără fir, pe care îl luai din stativ, iar apoi te mișcai și cântai cu el în mână. Toate bune și frumoase. În momentul filmării însă, a mai apărut pe scenă încă un stativ cu microfon, de această dată cu fir lung. Ăsta era pentru prezentator. Vine și momentul meu. Intru pe scenă, iau însă microfonul cu fir lung, încep să cânt, rostesc acele versuri și apar dansatorii. Perechile din dreapta mea au fost OK, însă cele care trebuiau să mă ocolească pentru a se duce în stânga s-au împiedicat de fir și au căzut pe jos, iar mie mi-a zburat microfonul din mână și s-a dus în față, unde scena avea niște ornamente cu flori și beculețe. Se prinsese exact între două beculețe de-alea. Eu continuam să cânt dar cu privirea în jos, căutând microfonul. La un moment dat, m-am aplecat, am prins firul microfonului în mâini și m-am dus după el până la beculețe, unde se prinsese. Când am vrut să-l scot de-acolo, m-am curentat. Lumea din sală era pe jos de râs. Florentina a oprit filmarea și mi-a spus că luasem microfonul greșit. Evident, a trebuit să reluăm, chiar dacă eram transpirată și speriată.

Excelentă! Și a treia?

Cântam la o terasă în Eforie Nord melodia „Nu știu”. Două fete care tot dansau pe acolo, au început să o facă în pas de French Cancan, pe ritmul cântecului. Ce mi-a venit, că m-am alăturat și eu lor. Nu știu cum am făcut, de două ori cu dreptul în sus, de două ori cu stângul în sus, că mi-a zburat pantoful exact în friptura unuia de la o masă. I se vărsase și paharul cu vin, iar tocul pantofului chiar i se înfipsese în friptura din farfurie. Omul însă nu s-a supărat, a doua zi venind cu un inel de aur pe care mi l-a pus în deget, de am crezut că vrea să mă ia de nevastă. Era un turc, explicându-mi că acel cadou se datora faptului că îi plăcuse foarte mult faza.

Și n-ai mai scăpat și zilele următoare pantoful?

E bună! Dar nici chiar așa.

Gânduri de actorie, gânduri de bine

Când ți-ai luat… zborul din Onești?

În 1982, când m-am dus la Fantasio, în Constanța, iar peste un an am venit în București.

După 90 ai cam dispărut din prim-plan. Ai fost cumva marginalizată?

Nu. Mă căsătorisem, iar soțul mi-a impus să stau acasă ca să-mi cresc copilul. Abia după ce am divorțat, am revenit pe scenă, mai exact în 2000, când am simțit că trăiesc din nou. Sunt însă lucruri de care nu vreau să îmi mai aduc aminte. E drept însă că mulți dintre cei care am activat înainte de 1989 în muzică am cam fost apoi marginalizați. Iar acest lucru doare. Vedem că sunt lăudați și ridicați în slăvi diverși artiști abia după ce mor. De ce nu li se oferă prețuirea pe care o merită cât sunt încă în viață? Din nefericire, la noi nu există, ca în alte țări, un respect permanent pentru artiștii din trecut. E o nemulțumire pe care mi-o manifest în permanență.

Nu numai la artiști e valabil. Așa se întâmplă când non-valorile dictează. Dar să nu ne întristăm. Ce hobby-uri ai?

Pescuitul, fiind utilată cu tot ce trebuie. Din cauza pandemiei însă, doar o singură dată am fost la un lac în 2020. Apoi, gătitul și pictatul. Cu cel din urmă, încă mă inițiez.

Dincolo de a-mi răspunde mie la aceste întrebări, ce faci în prezent?

Sunt studentă în anul 1 la actorie, la Ovidiu, Constanța. Acel vis nerealizat din tinerețe vreau să-l materializez acum. Nu am mari pretenții, o fac pur și simplu pentru sufletul meu. Iar dacă trecem cu bine de pandemia asta, sper să revin și pe scenă.

Un gând de final pentru 2021, interviul tău fiind primul în revista din noul an?

Să fie toată lumea sănătoasă, să se bucure de sport, de muzică și de toate celelalte lucruri cu adevărat frumoase ale vieții.

Interviu luat pentru Revista 100%Sport, în decembrie 2020

Interviurile lui Răzvan Toma. Actorul Costel Cașcaval. După un scenariu dur al vieții

Costel Cașcaval, Cosmin cum îi spun apropiații, a avut o copilărie dickensiană, apoi o tinerețe desprinsă parcă din filme polițiste, pentru ca, la maturitate să-și găsească liniștea pe scenă sau în fața camerelor. După ce îi afli această „pregătire” care i-a fost asigurată de un dur scenariu al primei părți a vieții sale, îl admiri și mai mult pentru ceea ce a realizat, pentru felul în care reușește să intre atât de bine în personajele pe care le interpretează cu talent și profesionalism.

---

De obicei încep aceste interviuri cu o întrebare despre copilărie. În cazul tău însă, am o ezitare știind nu îți va trezi amintiri plăcute.

Pot vorbi mai liniștit acum despre acele întâmplări, căci nu mai am încrâncenarea de-acum 30 de ani. Mama a murit într-un accident de mașină pe când aveam 1 an, iar peste 5 ani, de supărare, s-a dus și tata, astfel încât eu și sora mea mai mare cu patru ani am rămas orfani. Pe 23 februarie a fost ziua mea de naștere, pe 24 februarie, de Dragobete, a murit tata, iar peste câteva zile am fost azvârliți la orfelinatul din Târgu Ocna. Un loc cu tot ce era mai nerușinat și mai urât privitor la sănătatea psihică a unui copil. Mai toți au dat vina pe sistemul comunist pentru cele pățite acolo. Clar, Ceaușescu nu putea da un ordin de genul „făceți-le rău copiilor ăia”. A fost vorba de răutate umană pură. Era atunci o întrecere ca să ajungi supraveghetor la acel orfelinat, fiind un loc sigur, în care se găseau alimente, haine, care erau luate fără jenă de la copii.

Dar chiar nu a putut nimeni din familie să vă oprească?

A fost o ceartă între familii. Până la moartea tatei, nu-i văzusem vreodată pe cei din familia mamei, nefăcând parte din viața noastră. Atunci când ai mei s-au căsătorit, cei din partea ei nu au fost de-acord. Aceștia erau bine poziționați social. Fratele ei cel mare, căruia îi spuneau „Bădia”, era ditamai profesorul universitar de istorie și științe sociale la Cluj. O soră de la Galați era directoare la mase plastice iar bărba-su era directorul UJECOM pe acel județ. Un frate de la Bacău era ofițer, șef de cadre politice în armată, căsătorit cu președinta UJECOM pe județul Bacău.

Cum, oameni cu asemenea situații nu au putut avea grijă de doi sărmani copii?

Peste ani, mi-a deschis ochii ginerele acestui unchi zis „Bădia”. Deoarece proveneau dintr-o zonă burgheză înainte de 1944, și-au creeat propriul dosar în care dădea foarte bine să îți lași nepoții la orfelinat, în grija PCR, arătând astfel încredere față de sistem. Iar „Bădia” chiar își luase rol de tutore al nostru. Însă doar pe hârtie, căci în realitate nu s-a achitat de îndatoririle pe care le avea. Păi verii mei și-au dat seama târziu că atunci când ajungeam la ei, în vacanțe, nu mă lua nimeni de la orfelinat, ci ajungeam singur, cu bilet de voie, cu toate că aveam o vârstă foarte fragedă. Hârtia asta din starea de urgență covid mi-a readus amintiri urâte. Cum trebuia să prezentăm biletul de voie la milițieni, căci noi, orfanii, eram ușor detectabili, fiind tunși zero și îmbrăcați modest. Și dacă aveau ei chef să facă abuzuri, o făceau. Urcam în autobuzul de Bacău și doar din scrisorile primite de la sora mea, care între timp fusese mutată la orfelinatul de fete din Bacău, știam care era traseul până la casa bunicilor materni.

Bine măcar că te primeau în vacanțe…

Să nu crezi că mă invitau ei acolo. De cum ajungeam, bunică-mea, Cleopatra, mă tot beștelea prin curte și nu mă scotea din „semeni cu taică-tu ăla”. Iar acolo crezi că stăteam să îmi consum vacanța ca un copil normal? Nici vorbă. Mă puneau zilnic la muncă. De pildă tăiam vara lemne, chiar dacă aveam doar 9 ani. Și tăiam zdravăn, căci se aduceau câte patru căruțe pline pentru iarnă. Se întâmpla să mai vină în același timp și nepoți ai celorlalți copii, de pildă vărul de la Cluj, de aceeași vârstă cu mine. Într-o zi, a luat și el o toporișcă în mână să taie un lemn, de i s-a dus până în fundul curții. „Ai grijă mamaie că te lovești” – a sărit Cleopatra grijulie către el. Dar de mine cine avea grijă să nu mă lovesc? Cât de mic eram, sesizam asemenea discriminare. Niciodată nu mi-au dat măcar un pulover, măcar o hăinuță care nu le trebuiau celorlalți nepoți. Din cauza asta am și făcut meningită la 12 ani, ultimul grad, intrând în comă, fiind la un pas să mor.

Dar bunicii dinspre tată?

Aveau pământ zdravăn la Luncani, localitate la 13 km de Bacău, o zonă superbă de care am rămas pentru totdeauna îndrăgostit. Ar fi vrut să ne ia, pentru că ne iubeau. Erau însă mai modești din punct de vedere social, bunicul, moș Ion Cașcaval, avea doar 7 clase, așa că nu au avut vreun cuvânt de spus în fața rudelor mamei, profesori, ofițeri etc.

Ai suferit corecții fizice?

Nu, spre deosebire de mulți alți colegi care erau bătuți crunt. Asta pentru că respectam toate regulile de haită, ierarhiile. Dacă, de exemplu, mi se spunea să curăț tot parchetul, o făceam. Așa m-am putut integra. Ca să rezist, am izbutit să mă izolez în mine, gândindu-mă că era doar o trecere. Și citeam foarte-foarte mult, fiind fascinat de biblioteca orfelinatului.

Când ai părăsit orfelinatul?

La 18 ani. M-am trezit într-o zi cu un copilaș în dormitorul în care stăteam. Acesta mi-a zis că îl pusese directorul să mă întrebe cât mai stau, căci nu mai făceam parte din colectiv. Voia să scape de mine cât mai repede, pentru că începusem să-i pun tot mai multe întrebări incomode, legate de furtul de alimente, de haine etc. Peste ani le-am transmis să mulțumească cerului și pământului că nu m-a prins revoluția română acolo.

Azi mai există acel orfelinat?

Nu. Am trecut pe-acolo, este părăsit, uitat, ca un blestem. Ceea ce este foarte bine. Eu l-aș fi dinamitat, ca să nu mai rămână vreo urmă.

Înseamnă că armata a fost pentru tine floare la ureche.

A fost ca o tabără, chiar dacă am ajuns printre scursuri. M-am nimerit într-o perioadă în care era înrolată toată scursura societății, fiind nevoie de oameni la munci agricole. Așa am fost trimis la UM 01334 de la Beiuș, unde totodată era regim de batalion disciplinar pentru ofițeri, așadar se adăuga și scursura ofițerimii române. Totuși acești golani erau la locul lor, nu te șicana nimeni. Mai târziu am ajuns la Călărași, de unde mi-amintesc de o scenă pe care Tarkovski sau Pintilie ar fi fost invidioși. Eram pe câmp, răsfirați toți soldații, morți de sete, iar ofițerul care ne avea în grijă își bătea joc de noi, nevrând să ne dea apă. La un semn, ne-am înțeles cu toții din priviri și, de unde eram fiecare, ne-am îndreptat în același timp cu toții către el. Nu-ți spun ce priviri aveam. Ăla făcuse spume la gură de cât țipase și ne amenințase, dar s-a oprit speriat când s-a văzut înconjurat din toate părțile la doar o răsuflare distanță. „Dacă nu ne dai apă, aici îți facem groapa” – i-au spus printre dinți unii dintre noi. A fost ultima dată când ăla a mai îndrăznit să-și bată joc de noi.

Ofițerul respectiv era cu adevărat o scursură.

Și-a primit pedeapsa din plin. Dar tot în armată, pot spune că am fost doctor de suflete. Le scriam scrisorile de dragoste soldaților către iubitele lor și chiar îi consiliam ca să nu aibă gânduri suicidale. Pe treaba asta fumam numai Dunhill, Kent etc. Știam totul despre iubitele lor, pentru a avea cât mai multe elemente ajutătoare în a compune acele scrisori. Am ajuns însă să mă îndrăgostesc de iubita unui camarad, din tot ceea ce îmi povestise el despre ea, dar şi din scrisorile trimise de ea. Când aceasta a venit în vizită la iubitul ei, recucerită de scrisorile mele, el m-a invitat s-o cunosc, dar l-am refuzat. Atunci m-am oprit, pentru că intuiam că se putea lăsa cu alte consecinţe.

Când ai avut prima oară de-a face cu sportul?

La un concurs de orientare turistică pe licee în Bacău. Aveam 11 ani. Se pun un număr de arbitrii situați în diverse locuri ale traseelor, pe la care toate echipele paricipante trebuie să treacă, iar aceștia le pontează. Școala mea, nr. 1, m-a desemnat să fiu un asemenea arbitru, locul meu fiind o vâlcea pe râul Trotuș. Au trecut pe rând școlile 2, 3 și 4, bifându-le pe fiecare. A mea, nr.1, nimic. Am tot așteptat. Nu-mi transmitea nimeni că s-ar fi terminat concursul. Trecuse mult timp, dar eu, disciplinat, nu m-am mișcat de-acolo. La un moment dat, însă, am luat-o agale spre stadionul orășenesc, aflat undeva la poale de munte, care era punctul de finiș al concursului. Acolo, lume multă, copii, părinți, cadre didactice. Pe gazon, un podium, pe al cărui prim loc tocmai se urca reprezentantul școlii mele. M-am dus la comisie și mirat le-am spus că cei de la școala nr.1 nu trecuseră în punctul unde fusesem eu. Asta le-a adus descalificarea. Enervat, profesorul de sport al școlii m-a luat deoparte, și în fața celorlalți colegi m-a făcut „trădător”, „jigodie împuțită” și alte asemenea epitete…

Un trișor te făcea pe tine „trădător”! Dar sport în mod organizat nu ai făcut?

Am rămas pe viață cu un mare regret. Într-o zi au venit în orfelinat profesori de sport ca să caute copii pentru diverse discipline. Eu tocmai în acea zi eram plecat, din cauza unor certuri cu un coleg. Au ales oameni pentru box, judo, atletism și haltere. Eu eram înnebunit după judo, pentru care aveam și aptitudini. Pentru cei din orfelinat, sportul era cea mai bună salvare. Unul de-ăsta scos din acel mediu ostil, canaliza toată încrâncenarea, tensiunea și frustrările în sport. Dacă aș fi cunoscut atunci pe cineva din sistemul sportiv, aș fi luat-o pe acea cale, aș fi fugit și cerșit să ajung la liceul de sport. Dar cine să mă îndrume și să mă sprijine?

Ai avut vreun coleg, prieten din copilărie care să fi ajuns nume important în sport?

Atunci când au venit acei profesori la orfelinat, au ales un prieten de-al meu, Mihăiță Nițulescu, care avea aptitudini la box. Îl luase Relu Auraș să-l pregătească la CS Onești. Îi bătea și pe Vaștag, și pe Leu. A fost însă prost sfătuit atunci când a primit oferte să se transfere la Steaua sau Dinamo. Refuzând, nu s-a putut dezvolta cum trebuie pe mai departe.

Ce sporturi îți mai plac?

Înotul. Știam tot despre Michael Phelps și Ian Thorpe. Îi studiam cum duc mâna, picioarele. Apoi mă uit cu drag la tot ce înseamnă atletism. Mi-am dat seama că va deveni sculă Gabi Szabo pe când era doar o speranță. Remarcasem cum alerga pe vârfuri. Șahul. Am făcut pariu cu un locotenent în armată, dacă-l bat, să-mi dea liber. Când a văzut că pierde, a stricat așezarea. Din memorie am refăcut-o exact și i-am arătat obrazul. Și handbalul îmi mai place.

Dar fotbalul?

Și fotbalul. Am jucat și mă pricepeam destul de bine. Îmi plăcea să las impresia că sunt fraier, că nu prea știu. Așa îmi adormeam adversarul și apoi atacam decisiv. Mi-amintesc ce entuziasm a fost în tot orfelinatul la acea finală de la Sevilla din 1986, Steaua – FC Barcelona.

Ai vreo echipă favorită?

De obicei echipa care joacă mai frumos. Când eram puști țineam cu Universitatea Craiova. Mi-amintesc că un prieten mi-a făcut acum câțiva ani rost de o invitație la lojă, la un Steaua – Dinamo. Eram neutru, nu țineam cu nimeni, pur și simplu voiam să mă bucur de spectacolul sportiv. Și la un moment dat, a marcat Dinamo un gol foarte frumos. M-am ridicat în picioare, cu mâinile în sus, bucurându-mă sincer pentru acea reușită. Când m-am întors, am constatat că eram singurul care se exteriorizase, ceilalți din lojă uitându-se încruntați spre mine. Atunci, prietenul meu mi-a șoptit discret: „am uitat să-ți spun, dar aici sunt numai steliști”…

Ai rămas impresionat de ceva deosebit din lumea sportului?

De Cassius Clay, prin trupul său perfect și arta sa de a boxa, cu acel joc de picioare, de ziceai că dansa, nemaiîntâlnit de la el încoace. M-a mai impresionat înotătoarea Diana Mocanu, prin tinerețea performanței și toată munca sa de a ajunge acolo sus, încât să ia două medalii de aur olimpice. Cu atât mai mult că știam că nu avea cele mai bune condiții de pregătire și cu toate astea le-a învins pe americance, australience sau franțuzoiace care au niște bazine de te duci direct pe Jupiter de pe ele.

Este important sportul într-o societate?

Uite acum, cu pandemia asta, ni s-au pus o mulțime de restricții. N-am zis nimic până la sport. Nu-mi luați sportul! Nu le spuneți tinerilor să nu facă sport, imbecililor care dați aceste decizii, că el ne ține sănătoși și la corp, dar și la cap! Cu asta cred că am spus totul despre cât de important mi se pare mie sportul.

Cum ai luat-o pe calea actoriei?

Inițial am vrut să mă fac marinar, așa că într-a 9-a și a 10-a am învățat tot ce era legat de istoricul vaselor și navigației. Apoi, am vrut să dau la ASE, motiv pentru care „respiram” geografia și economia politică. Dar văzusem un spectacol în oraș dat de o brigadă artistică din zonă. Aveam 16 ani. M-am interesat de conducătorul ei, aflând că era un inginer de la mina de sare din Târgu Ocna. L-am găsit acolo, spunându-i că mi-a plăcut spectacolul și totodată întrebându-l ce trebuie să fac ca să devin actor. Mirat de apariția mea, mi-a răspuns că e necesară o facultate specifică, numită IATC, la București. M-ar fi ajutat mai mult să-mi fi spus de o școală populară de artă. Așa că într-o seară de 1 mai, m-am urcat în trenul de București ca să mă duc la IATC. Am ajuns dis de dimineața în Capitală, habar nu aveam unde era. Nu-mi luasem nimic de mâncare la mine și nici nu aveam bani. De la gară am ajuns la o clădire pe care o văzusem la tv, Academia Militară. Abia atunci începuse să mă cuprindă teama, văzându-mă singur. Am dormit pe o bancă în Parcul Eroilor, țin minte și azi locul. Neavând bani să folosesc transportul comun, am luat-o tot pe jos, întrebând din când în când lumea unde e IATC. Aveam să ajung în Dorobanți, căci unii dintre cei întrebați au confundat IATC Ion Luca Caragiale cu Liceul Caragiale. După ce am mai bâjbâit, cineva mi-a zis de strada Matei Voievod și în cele din urmă am ajuns. Reamintesc, toate acele drumuri le-am făcut doar cu picioarele. Tremuram tot, nu mai aveam voce. Iar acolo nu am găsit pe nimeni care să-mi dea detalii, căci era duminică. Am rămas însă cu bucuria găsirii edificiului și cu amintirea plăcuței în care îi scrie numele. Aveam să aflu mai târziu, dintr-o broșură, „Admiterea la facultate”, detalii expuse de marea Olga Tudorache despre ceea ce trebuia să fac.

Și ai reușit să faci vreo pregătire specială?

Păi m-am luat după ce spunea doamna Olga. Să citesc foarte mult, am luat cu asalt biblioteca orășenească, urmând ziua și cartea. Ceea ce m-a ajutat foarte mult. Era mai problematic că nu eram frumos, cum mai precizase dânsa în broșură. Îmi demonstrasem mie și altora, că am aptitudini să o iau pe un asemenea drum, punând în scenă piese și spectacole în locuri nu tocmai propice pentru așa ceva. Mai întâi la mine la orfelinat și mai târziu în armată, la acea UM de care ți-am povestit, unde era o tradiție să se facă spectacolul de revelion, pentru soldați și ofițeri, la Casa Armatei din oraș. Așa am învățat să montez, să improvizez, primind aprecieri din partea auditoriului.

Cum a fost cu examenul de admitere?

Când eram încă soldat, un ofițer m-a ajutat să fiu audient la cursurile IATC, așa că mă familiarizasem cât de cât cu locul. Ar fi trebuit să dau în 1990. Eram deja angajat al Teatrului Tănase, unde făceam cam de toate. Dar atât de tare m-au tulburat evenimentele cu minerii, încât nu m-am mai putut concentra. Trecusem și un concurs la Teatrul Național, la un spectacol al lui Andrei Șerban luat din SUA. Dar din cauza a ceea ce făcuseră minerii, americanii l-au retras. Singura chestie bună a fost atunci că l-am cunoscut pe Dan Puric, care văzându-mă la acele probe m-a invitat în trupa lui de pantomimă. Mai târziu am reușit să fac singur un spectacol de pantomimă la Hotel Bulevard.

Și ai dat anul următor?

Nu, pentru că mă îndrăgostisem și am plecat cu respectiva la mare, ca s-o ajut să treacă peste un moment greu. Acolo însă nu mi-a mai păsat de teatru și film, așa că nu m-am întors. Dar până în decembrie, marea mea iubire se dusese în bălării odată cu banii. Așa că din ianuarie 1992, mi-am zis că mă voi ocupa numai de pregătire, izolându-mă complet. Cu toată izolarea, era și atunci cât pe-aci să nu dau. Mai întâi că întâlnisem o altă… dragoste care avea niște probleme și mă rugase să o salvez ca să nu fie exmatriculată. Iar mai apoi, pentru că intrasem într-un mare conflict cu un grup de bișnițari.

Ai fost ideal pentru rolul „Nicu” din „Umbre”, căci văd că le-ai trăit pe toate.

Stai să vezi întâmplarea cu bișnițarii, de zici că a fost rol de film. Strânsesem niște bani și am vrut să-i schimb în dolari. Lângă fostul sediul al PNL de pe Magheru, roiau permanent bișnițari. M-am dus, am făcut schimbul, dar m-au făcut. Mai târziu, la o terasă, când m-am căutat de bani, am văzut că aveam hârtii decupate de ziar! Nu-ți spun ce era în sufletul meu, căci ăia erau toți banii strânși spre a avea o liniște sufletească în cazul în care ar fi apărut ceva neprevăzut, putând astfel să-mi văd liniștit de pregătirea pentru admitere. Mai era și fata aceea care avea nevoie de mine. Așa că la acel moment mai trăiam doar ca să mă răzbun pe ăia.

Nu te supăra, dar ai fost și inconștient.

Evident. A doua zi, cu rușine, m-am plâns colegilor din formația muzicală de la hotel. Auzind, toboșarul a venit la mine cu o bancnotă falsă de 100 de dolari cu care fusese și el țepuit. Mi-a venit ideea să o iau cu mine și s-o bag printre acele hârtii de ziare. De ce? Dacă rămâneau doar acele ziare, nu se sesiza nimeni. La bani falși, însă, poliția e obligată să intre pe fir. Așa că am mers la Secția 1 și am făcut plângere, adăugând și suta falsă de dolari. Am dat declarație. Cei de-acolo m-au încurajat și mi-au spus că dacă îi mai văd pe bișnițari, să-i sun că vor interveni imediat. De a doua zi m-am dus să-i filez, din locul unde o pățisem eu. Am văzut cum acționau, cum îi jefuiau pe alții, i-am urmărit unde lăsau banii furați, cine îi lua etc, undeva pe lângă Athénée Palace. Știam tot-tot despre ei. I-am sunat pe cei de la secția 1, le-am spus unde sunt. „Venim acum” – mi s-a răspuns de la celălalt capăt al firului. Am așteptat 3-4 ore, am mai sunat, primeam același mesaj, dar nu venea nimeni. Așa că m-am dus la secție și am făcut scandal. A coborât comandantul, făcându-se că nu știa ce s-a întâmplat și le-a zis subalternilor să-mi dea amendă. „Dau mii de amenzi, dar prindeți-i pe jefuitorii ăia și nu mă luați cu vrăjeli de-astea. Eu vă dau bandiții pe tavă și voi vă bateți joc de mine? Nu mă opresc, fac plângere mai departe, sunt bani falși acolo” – i-am spus eu. Atunci, cineva de-acolo, a venit la urechea mea și mi-a șoptit: „Mergi la brigada-hoți”. Așa am făcut. Le-am povestit celor de-acolo cele întâmplate și le-am promis că dacă îmi recuperează banii, le dau jumătate din sumă. Dacă tot au încercat ăia să mă facă, le-am întors-o și eu, declarând triplu suma furată. Apoi am mai făcut o chestie. Când ești jefuit de 20 de inși, menționezi unul singur, de regulă pe cel mai slab dintre ei, căci altfel nu-ți recuperezi nimic. În dimineața când m-am dus după hoți, erau tot acolo, lângă sediul PNL. După colț, niște mașini cu polițiști în civil, cu care am luat legătura. Mi-au zis doar să le indic omul și apoi să vin la secție, pentru reconstituire. Și l-au săltat. Ăla apucase să-și cheme gașca. La secție, ăia s-au prins că eu eram cel cu pricina, încercând să pună presiune pe mine, cu tot felul de amenințări, ca s-o las moartă. N-am cedat și am început să îi ameninț și eu mai dur decât o făcuseră ei. „Dacă nu îmi recuperez banii, mor cu voi de gât” – am încheiat eu. Când m-au văzut atât de pornit, au dat înapoi. Iar când a fost să facem reconsitutirea, m-am repezit la ăla, reproșându-i că mi-a luat banii. M-au oprit polițiștii să nu-l iau de gât. După o oră, a venit un ofițer la mine, eu gândind că mi-a adus banii. Însă el m-a întrebat: „Sunteți sigur că el e?”. Mi-am dat seama că ăia îi dăduseră cât să întoarcă armele. I-am răspuns că dacă nu primesc banii, știu unde locuiesc ăia și că o să mă aibă pe conștiință de ce le voi face ălora și că merg și cu plângerea penală mai departe, la Procuratură. Peste 5 minute mi-a adus toți bani. Am vrut să le dau jumătate, cum le promisesem. Mi-au zis însă că nu e nevoie, dar aveau rugămintea să schimb declarația. Mi-am dat seama că primiseră de la ăia mai mult decât ar fi luat de la mine…

După această întâmplare de film polițist, ai dat în fine examenul de admitere?

De 6 august, Ziua schimbării la față a lui Iisus, mi-am primit banii. De-atunci, până la examen, aproape o lună, m-am pregătit zi de zi. Însă chiar dacă polițistul respectiv i-a amenințat pe acei bișnițari că-i rupe dacă îmi fac ceva, eu n-am avut încredere. Mai ales că îi văzusem de atâtea ori prin locurile pe unde mă deplasam și era imposibil să nu dau ochi în ochi cu ei. Ca să elimin orice risc, m-am ras pe cap. La scurt timp, aflându-mă pe lângă Hotel Continental, am văzut în zare grupul de bișnițari venind dinspre Casa Centrală a Armatei. Am trecut pe lângă ei fără să fiu recunoscut!

Cu ei ai scos-o la capăt. Dar cu comisia de examen, cum a fost, căci pe-atunci nu erau prea deși candidații la IATC rași zero?

Mi-au spus acest lucru și niște cunoscuți, dar m-am încurajat gândind că talentul meu nu stă în lungimea părului. Luasem și o cămașă colorată cu palmieri, îți dai seama ce aspect de cocalar aveam. De altfel, regretatul Ștefan Radoff, care făcea parte din comisie, i-a spus Sandei Manu: „Dragă, e talentat. Dar dacă îl admitem, și apoi ne ia la omor?”. Am recitat însă dumnezeiește din Eminescu și n-a mai avut nimeni nimic de zis. Era pentru prima dată după 20 de ani şi ceva, după admiterea lui Mălăele, când s-a dat nota maximă. Datorită acestui lucru, Dana Deac m-a invitat la radio unde am dat primul meu interviu.

Cum a fost cu rolul din „Umbre”?

Castingul pentru primul sezon a început în 2014. În decembrie 2013 fusesem sunat, prezentându-mi-se sumar acest serial, fiind apoi întrebat dacă sunt interesat. Răspunzând afirmativ, mi s-a spus că voi fi sunat. Numai că am fost pierdut pe traseu. Eu uitasem, fiind implicat și în alte proiecte. Jucând în filmul lui Bogdan Mirică „Câinii”, atunci am aflat că el era și regizor, și scenarist la „Umbre”. Pe Bogdan, despre care am numai cuvinte de laudă, l-am întrebat de ce nu am mai fost chemat, după ce fusesem anunțat. Mi-a răspuns că nu știa de ce, dar că se gândea la un rol pentru mine pentru seria ce urma să vină. Eram însă sceptic. Și totuși m-a sunat. Or mai fi dat și ații probe pentru rolul „Nicu”, dar în cele din urmă eu am fost alesul. Am fost în formă mare, contând foarte mult dacă îmi plac textul, regizorul și dacă mă simt dorit.

Ce ai simțit când ai citit scenariul ultimei serii și ai văzut că la final personajul tău o să moară?

M-am gândit la momentul când „Nicu” urma să fie hăcuit și am vrut să moară exact în felul lui de a fi. Și de-aia am vrut să aibă acel zâmbet pe care l-aș fi putut prelungi, până să se înece în sânge. Dar atât trebuia. Totul s-a jucat în mare viteză pentru că iahtul acela din Portokali, în Grecia, unde s-a filmat acea scenă finală, era închiriat numai pentru noaptea aceea. Ca să nu spun că, în pofida faptului că în film părea că e vară, în realitate era un frig de toamnă de dârdâiam cu toții de ne învinețisem. Lumina și locurile spectaculoase au fost motivul acelei alegeri. Una peste alta, „Umbre” va rămâne unul dintre cele mai bune seriale românești din istorie.

Perfect de-acord. Bănuiesc că ai făcut ceva sală pentru scenele care implicau violență.

Pentru secvența aia de box m-am antrenat aproape un an. Acasă fac permanent gimnastică. Am lucrat și cu cascadorii, dar n-aveau timp mereu, așa că multe antrenamente le-am făcut pe banii mei.

Va mai continua serialul?

Eu cred că da. Pentru că văd ce reacții deschise au fanii săi, deloc puțini. Nu este zi în care să nu fiu oprit pe stradă și să nu fiu întrebat de el. Când zic fani, să nu crezi că sunt numai tineri. Sunt de toate vârstele. Și sunt impresionat cu cât entuziasm sunt receptat. Iar eu i-am zis lui Mirică, mai în glumă, mai în serios, că personajul meu nu a murit. Tocmai fusese un cadru în care se vedea ce bun înotător eram…

Filmul „Terminus Paradis”, premiat la Venezia, a fost momentul tău de glorie?

Făcusem lungmetraje încă din timpul facultății. Jucasem toate genurile. L-am întrebat pe Lucian Pintilie de ce m-a ales? Mi-a răspuns: „pentru că n-aveam timp să-l mai pregătesc pe altul”. Și atunci, la alegerea distribuției, când a întrebat de mine, s-au găsit unii să-i spună: „da maestre, Cașcaval e bun, dar e foarte ocupat”. Câtă grijă de timpul meu! În fine. Din păcate acel eveniment deosebit pentru cinematografia românească, Marele Premiu de la Venezia fiind un fel de Liga Campionilor ca s-o dau pe sport, nu a fost receptat așa cum trebuie în țară, pentru că în același timp a izbucnit scandalul cu Bill Clinton și Monica Lewinsky care a luat marea parte a atenției publice.

Ce părere ai despre colegii care încearcă să apară peste tot, în cât mai multe filme, TV, piese, reclame etc?

Nu-i judec, dar i-aș sfătui să-și ducă energia pe lucruri puternice, așezate, căci o să vină un moment când corpul va zice „pas” și atunci ce te faci? Totodată când ajungi la un anumit nivel, nu merge să mai cobori ștacheta. Îmi spunea un cunoscut că joacă șapte spectacole pe seară. L-am sfătuit să nu se mai laude cu așa ceva căci nu-l avantajează, deoarece nu ai cum s-o faci bine atunci când ești atât de împărțit.

Cum faci să te identifici cu un personaj?

Ține de bagajul actorului. În primul rând biblioteca, adică trebuie să fi citit ceva cărți, după care vine elementul cel mai important după părerea mea, cel al trăirilor tale. Ai niște sertare unde ți le-ai depozitat și le deschizi pentru a lua ceea ce ai nevoie. Și mai e ceva. Dau ca exemplu din nou personajul „Nicu”. E un tip cu care nu am nimic în comun. Așa că, mi-am făcut zilnic timp în care să intru în pielea lui, în mintea lui, să capăt o gestică, un fel de a vorbi specifice, astfel încât atunci când ajung pe platoul de filmare să fiu chiar el. Nu spun de câte ori m-am dus cu bicicleta prin mahalale să observ comportamentul băieților de cartier.

Ai vrea să se mai știe ceva despre tine?

Aş dori să se ştie că am participat direct la Revoluţia din 1989. Împreună cu patru sau cinci colegi din armată am fost primii care am intrat în sediul Securităţii Municipiului București, al cărui comandant, colonelul Goran, mi s-a predat plângând și tremurând de frică. Am trăit zile foarte tensionate şi tulburi, am simţit frică dar și bucurie, fiind dispus să mor, fără teamă, pentru libertatea ţării mele.

---

CV

Prenume, Nume: Costel Cașcaval

Născut: 23.02.1970 (Bacău)

Absolvent al IATC (clasa lui Florin Zamfirescu și Doru Ana) în 1996

A interpretat numeroase roluri în filme și piese de teatru. Din filmografia sa amintim „Milionar la minut” (primul lui rol, în 1992), „E pericoloso Sporgersi”, „Terminus Paradis”, „Italiencele”, „Păcatele Evei”, „Câinii” și serialul HBO „Umbre”. Filmul „Terminus Paradis”, în care a avut rolul Mitu Cafanu, a primit marele Premiu de la Venezia. Cetățean de onoare al comunei Mărgineni, Bacău

Interviurile lui Răzvan Toma. Doru Antonesi. DORU CU D DE LA DIVERTIS ȘI DISTRACTIS

Doru Antonesi a fost unul dintre fondatorii grupului umoristic de mare succes Divertis. Totodată, unul dintre realizatorii multor dintre acele texte foarte gustate de publicul larg, și dincolo de scenă încearcă să își păstrează aceeași sobrietate, până o „sparge” din când în când cu câteun răspuns mucalit prin care îți dai seama că ai de-a face cu un profesionist al umorului.

Pe unde ai copilărit?

Acolo unde m-am născut, la Gura Humorului, în județul Suceava, între mânăstirea Voroneț și cea a Humorului, ca să dau niște repere cultural-religioase. Neavând în zonă niciun fel de sfinte moaște, nu s-au înghesuit pelerinii pe-acolo. Doar niște turiști străini. Trecând peste acest fenomen care mi-era străin până de curând, este o zonă foarte frumoasă, orașul fiind așezat între niște dealuri înalte. Acest lucru prezintă însă și niște dezavantaje, căci singurul drum trece prin oraș, căci nu are cum prin altă parte. Așa că e circulație mare, cu camioane, autobuze etc. Totodată a existat mereu o armonie multi-etnică, culturală, religioasă. Erau și nemți, erau și evrei, erau tot felul de culte creștine, ortodocși, catolici, neoprotestanți, având fiecare lăcașele lor de cult. Doar o geamie lipsea. Datorită acestora, se puteau găsi tot felul de produse din Germania, Austria sau Israel.

Singur la părinți?

Nu. Am două surori, eu fiind însă copilul cel mare. Mijlocia este destul de apropiată ca vârstă, așa că atunci când eram mici, încerca să se îmbrace cât mai băiețește, ca să semene cu mine. Cea mai mică este mai îndepărtată ca vârstă, fiind „decrețică”, născută în 1968.

1968, anul invaziei Cehoslovaciei de către sovietici. Fiind în nord-estul României, foarte aproape de URSS, nu ai trăit o teamă că puteam fi și noi invadați, mai ales după opoziția lui Ceaușescu de-atunci de a participa?

A fost ceva agitație. Dar se auziseră niște legende de-astea, cum că ar fi vrut să ne invadeze și pe noi, dar aveam o armă secretă, cu laser, prin care au fost topite tancurile sovietice cotropitoare, undeva pe lângă Botoșani. Când am ajuns la facultate și am învățat despre laser, că la Electronică am făcut destulă fizică, m-a apucat râsul când mi-au revenit în memorie acele amintiri. Dar la momentul respectiv, mi se păreau destul de credibile și eram tare mândru că i-am pus pe ruși cu botul pe labe. Spuneam mai înainte despre armonia multi-etnică din zonă, singurii văzuți mai rău erau rușii, tocmai din pricina acestei amenințări.

Ce jocuri îți plăceau pe când erai copil?

Pomeneam înainte de acele dealuri. Păi toată ziua eram pe ele, alergam, mergeam după ciuperci, după fructe de pădure. Când am mai crescut, mai trăgeam acolo și câteun gât de țuică pe ascuns, mai fumam câteo țigară tot pe ascuns.

Ce sporturi ai făcut?

La liceu aveam o echipă de baschet bună, datorită unui antrenor pasionat, care lua scheme de joc de la colegiile americane, încercând să le aplice cu noi. Făceam și eu parte din lot, fiind rezerva coordonatorului de joc. Am și ajuns în faza școlară pe țară. Acolo, la București, am jucat contra celebrului Liceu nr.35. Cred că am reușit să le înscriem abia vreo trei coșuri, iar ei nu se mai opreau să ne dea. Noi eram mai de la țară, atunci văzând prima oară panouri de plastic. Unul dintre coșurile noastre l-am dat eu, dar cum? Am primit mingea, eram cu spatele la panou și când am văzut că au sărit trei adversari pe mine, m-am speriat și am aruncat-o pe spate, de s-a dus în colțul dreptunghiului de pe panou și de-acolo a intrat în coș. În fine, s-a aflat că unul dintre jucătorii noștri, printre cei mai buni, era legitimat la un club de baschet, ceea ce era interzis, așa că ne-au descalificat, trimițându-ne acasă. Nu fusese ceva premeditat. Dar cel mai mult îmi plăcea tenisul de câmp. Îmi luase mama o rachetă Reghin, dar nu prea aveam condiții pentru a face performanță. Am mai jucat și șah, participând la turnee pe plan local, dar n-am depășit categoria I, nereușind să calculez prea departe variantele. Am mai jucat tenis de masă, handbal, tot în cadrul liceului. Nu știu dacă bridge-ul e sport, dar acolo am ajuns pe faza națională la un concurs organizat de clubul Locomotiva, unde alături de partenerul meu am fost cea mai bine clasată echipă de tineret.

Ai avut prieteni din copilărie sau colegi de școală care să fi devenit ulterior nume în sport?

La facultate am fost coleg cu Ovidiu Foișor, viitor mare maestru internațional de șah, campion național în 1982. Îl invidiam toți colegii, căci era tot timpul plecat, venea doar trei zile ca să-și dea examenele, luând numai note mari. Avea o memorie extraordinară.

Ce sporturi îți place să urmărești?

Tenisul de câmp în primul rând, păstrându-mi și la maturitate această pasiune din copilărie. Mi se trage de la acei ani în care Ilie Năstase domina tenisul mondial. Acum Federer este preferatul meu, care la cum se mișcă ai impresia că este și balerin. Îmi mai place snooker-ul care are toate ingredientele pentru a fi considerat sport. Iar când sunt mari competiții gen Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale, mă uit doar dacă ajung pe ele, butonând din întâmplare la tv. Sporturile de iarnă nu îmi plac deloc, cu toate că provin dintr-o zonă în care multă lume schiază.

Dar fotbalul?

Nu m-am omorât niciodată după el. Mi s-a părut că e prea mult contact direct, iar eu aveam picioare sensibile și dacă luam una peste ele, mă dureau de nu mă vedeam. Dar am participat și eu la miuțe. M-am dus și la selecții la Minerul, ca toții copiii din zonă, dar nu am fost oprit. Deci nici măcar talent n-aveam.

Ai fost prezent pe stadioane?

Tata mă lua adesea la meciurile echipei Minerul Gura Humorului, unde mă amuzam. Cei din tribune erau conștienți că echipa era destul de modestă, fiind mai mult în Divizia C, doar de câteva ori ajungând și prin B (n.n. 6 sezoane, 1976/77, 1978/79, 1979/80, 1980/81, 1982/83 și 1986/87). Dar se venea pentru distracția oferită în general de stadion. De fiecare dată când era mingea la adversar se auzea din tribune un continuu vuiet cu „ia-l, ia-l, ia-l, ia-l, ia-l”. Mai erau și tot felul de alte strigături, mai cu sau mai fără perdea. Pe alte stadioane nu am mai fost, căci e prea multă gălăgie pentru gustul meu, iar o transmisie tv îți oferă niște facilități pe care nu le ai la fața locului; reluări, nu ți se ridică nimeni în față ca să nu mai vezi nimic, nu ești înghiontit…

Azi mai faci sport?

Nu prea, pentru că nu am cu cine. Dacă aș avea un partener cu care să joc un tenis, un tenis de masă, poate aș mai face-o. Dar altfel, e mai greu. Așa că mă rezum doar la mersul prin grădina mea.

Te-a impresionat vreun moment din sport în mod deosebit?

O dată când Pete Sampras a pierdut un meci în fața lui Andre Agassi, iar la final a început să plângă. Și a mai fost și acel moment de la Montreal, în 1976, cu prima notă de 10 a Nadiei Comăneci.

Este important sportul pentru o societate?

Desigur. Ar trebui adoptat modelul american și al altor țări din vestul Europei, unde la școală se face foarte mult sport. Este foarte important pentru o dezvoltare armonioasă a omului în general. Ori obiceiul acesta de la noi în a se scoate tot felul de scutiri medicale pentru a-l ocoli nu este OK. Pe de altă parte și profesorii de sport ar trebui să își facă orele mai atractive, încât să-i facă pe elevi să le aștepte cu interes. Să nu insiste cu acea gimnastică absurdă sau să îi alerge până nu mai știu de ei. E clar că ar trebui investit mai mult în el, dar sponsorii nu se prea înghesuie. Idealul ar fi să existe și la noi cineva priceput care să știe să îmbine armonios sportul ca activitate cu sportul ca afacere.

Ai fost de mic un tip pus pe șotii?

Nu prea. Îmi plăcea să născocesc tot felul de povești. Locuiam într-o casă naționalizată în care eram mulți copii, foarte apropiați între noi. Ne strângeam seara și ne jucam, făceam schimb de timbre etc. În acele momente mereu le povesteam câte ceva. Dar glume nu făceam, nici măcar fizice, să le pun pastă de dinți pe clanță, de exemplu.

Când ai început să devii un tip spiritual?

Cred că în liceu. Acolo, printre altele făceam și concursuri de genul, cine știe cele mai mișto bancuri. Eu le mai înfloream, le interpretam. Dar cred că am început cu adevărat să mă aplec mai bine asupra umorului după ce am citit o carte de Kurt Vonnegut. Stilul lui de umor mi s-a părut uimitor. Râdeam la umorul pe care îl văzusem până atunci la TV, Amza Pellea, Toma Caragiu, Dem Rădulescu, dar Vonnegut mi s-a părut altceva.

Cum te-ai decis să te pui în slujba umorului?

În armată am avut un concurs de pamflete la care m-am mai antrenat puțin. Nu era genul de pamflet interbelic, ci de-ăsta cum vezi și azi, în care îți luai o persoană pe care o tocai, dar cu oarecare întorsături. Mai făceam și improvizații poetice. Apoi, treaba serioasă a început la facultate.

La facultate, când s-a născut și Divertis.

Așa e. Armata o făcusem la Brăila, la o divizie de transmisiuni. Acolo l-am cunoscut pe Toni Grecu, cu care compuneam diverse glume. La facultate, el intrase într-o trupă de umor studențesc, Asterisc, înființată și condusă de Dan Bacinschi. Am văzut la Casa de cultură câteva spectacole de-ale lor și mi-au plăcut. Eu mai scriam niște texte pentru amuzamentul meu și le mai citeam colegilor de cameră de la cămin. Întâlnindu-mă cu Toni într-o zi, mi-a spus că vrea să înființeze un grup din care s-a gândit să fac parte eu și Florin Constantin. Zis și făcut, ne-am întâlnit la el acasă și în trei zile am scos primul text cu care ne-am prezentat la următorul cenaclu literar studențesc. La acele manifestări culturale sala era mereu plină, mai ales la ceea ce se numea cenaclu de noapte, care începea pe la ora 21.00 și se termina pe la 2 dimineața.

Așadar, astfel a început Divertisul.

Da. Inițial, voiam să fim un grup de 3 persoane, precum „Vacanța mare” de exemplu. Pe parcurs, inventând tot felul de scenete, ne-am dat seama că nu le putem interpreta doar noi trei, mai ales că eu și Toni eram mai interesați de construcția textelor, decât de interpretarea lor. Așa că încet-încet, grupul a început să se tot mărească. Prin 1986 s-au cam încheiat „sudurile”, formându-se trupa de bază cu care s-a mers multă vreme mai departe. Mereu a existat o diferență între cei mai vechi și cei mai noi, în sensul că primii au participat mai mult la creație, știind mai bine direcția pe care trebuia să o ia grupul, pentru a nu luneca la vale, competiția devenind în timp tot mai puternică.

Taken with Lumia Selfie

Te gândeai la început că veți ajunge la un asemenea succes?

Categoric nu. Am început în 1982, în plin comunism. În 1984 am terminat toți cei trei fondatori facultatea, fiind repartizați prin țară. Cei mai tineri, Cristi Grețcu, Silviu Petcu, Cătălin Mireuță, Valentin Darie etc, studenți încă, au mai participat la un festival al artei și creației studențești, mi-amintesc că am scris împreună cu Toni o scenetă pentru ei. Răspunzând strict întrebării, în niciun caz nu m-am gândit să fac o carieră pe partea asta. De exemplu, Doru Octavian Dumitru nu a vrut niciodată să profeseze ca inginer. Se ducea pe la festivaluri, pe la cenacluri, a încercat la Fantasio în Constanța, a dat diferențe și a tras tot felul de sfori ca să devină actor. Noi nu. Am vrut să fim ingineri. După 1990, și-au adus aminte niște oameni din tv de noi. Regretatul Cristian Țopescu, care ne știa de la toate serbările mării și zăpezii, ne-a invitat la TVR. Scenetele pe care le-am prezentat au avut mare succes, mulți având chiar impresia că personajele interpretate de noi erau reale! Abia atunci m-am gândit că ar putea merge.

Ați lucrat cu toate marile televiziuni. Dar ați făcut și turnee în străinătate, la comunități de români.

Da. Pe la jumătatea anilor 90 cu acel prilej am văzut America de Nord din mașină, timp de două luni parcurgând un drum între New York și Vancouver. Nu au fost mulți bani, ba erau chiar puțini, fiind mai mereu pe sponci, dar cele văzute și întâmplate atunci au fost foarte interesante.

Reîntorcându-ne în anii comuniști, te întreb și pe tine, aveai temeri că textele voastre acide la adresa regimului puteau duce la repercusiuni din partea securității?

Nu, pentru că eram destul de inconștient pe-atunci. Apoi, nu mi se părea mare o mare vină că nu urmam linia oficială a umorului acceptat de puterea comunistă. Totodată, noi pe-atunci nu aveam o deschidere către publicul larg, ci doar către anumite cercuri studențești. Nici nu mi-am văzut dosarul ca să-mi dau seama dacă eram destul de interesant pentru securitate. Mi-amintesc că a ieșit o vânzoleală neașteptat de mare, pe când țineam o gazetă de perete la facultate, după ce apăruse o caricatură care prezenta un student negru care striga „Noi vrem cămin!”. Nu știu de ce i-o fi deranjat atât de tare pe cei de la UASCR, dar s-au apucat să facă anchete, printre cei chemați să dea explicații fiind și eu. Până la urmă lucrurile s-au liniștit. Culmea, am avut mici probleme după 89! Imediat, dăduse Andrei Partoș la radio un număr mai vechi de-al nostru, cu niște interviuri improvizate, unde eram scafandrii… Fiind atunci agitația cu „teroriștii”, au zis unii că noi de fapt dădeam niște mesaje codificate, pentru eventuale atacuri pe mare…

Cum făceați textele?

La început, pentru spectacole, erau mai multe faze. Cine avea o idee, scria un mic text, pe care i-l arăta lui Toni. De fapt, cam totul trecea pe la el. Apoi era citit grupului, timp în care autorul îl dezvolta mai amănunțit, urmând a fi integrat undeva în spectacol. După ce ne-am mai organizat, începeam cu un braimstorming în care toată lumea venea cu idei. Se aprobau câteva dintre ele și începea să se lucreze pe ele. Erau și cazuri de idei care păreau foarte promițătoare, dar care în cele din urmă nu ieșea nimic din ele, fiind abandonate. Multă vreme am lucrat cu două echipe de scris, ca să avem spor mai mare, la prima șef de tură era Toni, la a doua eram eu. Și după ce ne-am despărțit de Toni am păstrat acest sistem, doar că în locul lui a trecut Vali Gora. Iar Cristi Grețcu și Cătălin Mireuță s-au ocupat de tot ce însemna parodii muzicale. N-am descoperit noi roata, dar am realizat unele chestii fără să știm că ele apăruseră mai înainte. Ca atunci când lucram la Academia Cațavencu și vedeam câteo glumă pe care noi o făcusem de vreo doi ani.

Cum te-ai simțit în pielea lui Emil Constantinescu?

Nu prea confortabil, pentru că trebuia să îmi ascut vocea, iar asta mă făcea să răgușesc repede. El are acea pițigăială, iar eu având vocea groasă îmi era greu să o fac să-i semene.

Ai avut vreodată vreo reacție din partea lui?

Da. Aflat încă în funcție, a fost prezent la un spectacol de-al nostru de la Costinești. La final a venit la noi să ne felicite. Iar mie a ținut să-mi transmită că atunci când trecea prin sală, văzându-l unul dintre spectatori i-ar fi zis: „Ce bine l-ați imitat pe președinte, domnule Antonesi!”. Cred că a pregătit-o din mers. A mai fost o chestie la un bal Cațavencu, unde am interpretat un dialog cu Ion Iliescu, el în rolul lui, eu în cel al lui Constantinescu, căci acesta nu a onorat atunci invitația.

Ai primit reacții de simpatie pe stradă?

Ca viziune mai puțin. Când intram într-un loc și ceream ceva, imediat atrăgeam priviri, fiindu-mi recunoscută vocea. Sau dacă mai eram alături cu unul dintre colegi, tot așa, lumea ne recunoștea. Așa se făceau mai multe conexiuni. Toni și Gyuri erau cei mai cunoscuți.

Sperai ca măcar unele dintre neajunsurile ironizate în textele voastre să fie ulterior reparate?

Eu așa speram. Ne mai spunea lumea prin anii ăia când PDSR avea o majoritate covârșitoare, „faceți mai multe spectacole, ca să se mai deștepte lumea, că voi puteți schimba lucrurile”. Evident că nu puteam schimba noi ceva, eram doar niște umoriști. Dar oamenii își puneau și în noi speranțe. Între timp, jumătate dintre aceia au plecat în străinătate, iar din această cauză noi suntem mai săraci.

Azi te mai ocupi cu umorul?

Am scris două cărți de umor semipolitic, „Alba ca varul și cei 7 zugravi” și „Titi Smeureac”. Ca emisiuni tv nu mai am nimic și nu cred că voi mai avea vreodată. O să am cu Distractis un spectacol la Teatrul Stela Popescu, „Clarvăzătorul din Băicoi”. În 2019, publicul l-a primit foarte bine. Din nefericire, în acest an pandemia ne-a pus și ne pune multe piedici.

Ai fost afectat de ruperea Divertisului?

Mai mult am fost afectat că înaintam în vârstă și dispărea publicul țintă.

Ai absolvit facultatea de electronică, la Iași. Ți-a ajutat la ceva?

Mi-a ajutat, căci asta aș fi făcut, dacă nu apărea ideea de Divertis. Am început în 1984, întâi ca stagiar la o fabrică din Azuga. Apoi am ajuns la IIRUC. Eram inginer într-un centru de calcul unde depanam calculatoare. Am lucrat acolo până în 1993, când nu am mai putut împărți activitatea de-acolo cu cea de la Divertis.

Intuiai acest mers a societății românești de după 1989?

Ca multă lume, am sperat și eu că dacă am scăpat de Ceaușescu, am scăpat de toate problemele. Toată lumea își va concentra efortul spre direcția bună și va începe să ne fie mai bine încă din prima zi. Am constatat ceva mai târziu că n-a fost așa. Pentru mine oricum a fost mai bine, căci nu credeam că voi scăpa vreodată de orânduirea comunistă. De asemenea, din punct de vedere tehnologic, progresul realizat este uimitor, cred că au fost cei mai rapizi pași care s-au făcut vreodată și sunt bucuros că am trăit acum și nu în 1920, când abia mergeau mașinile.

Despre

Dorin Radu ANTONESI

Născut: 28.08.1959 (Gura Humorului,SV)

Stare civilă: căsătorit, tatăl unei fete

Studii: absolvent al Facultății de Electronică din Iași Membru fondator al grupurilor Divertis și Distractis, interpret de scenete dar mai ales realizator a mai multor texte de succes pentru acestea

Interviurile lui Răzvan Toma. Adriana Trandafir, o mare iubitoare și admiratoare a sportului

Actrița Adriana Trandafir a cucerit inimile publicului prin talentul și temperamentul pe care le-a arătat din plin pe scenele teatrelor sau în fața camerelor de luat vederi. Recunoaște că a ajutat-o în carieră și sportul, pe care l-a practicat cu o mare plăcere atât în copilărie, cât și în perioada studenției. Asta pentru că i-a perceput întotdeauna valoarea, ceea ce a determinat-o să-l respecte pe el și pe cei care-l practică.

Singură la părinți?

Așa am crezut vreo cincizeci și ceva de ani, până am descoperit că mai am trei frați, unul în Maramureș și alți doi undeva în județul Dâmbovița. E o poveste nespusă, pe care nu vreau să o detaliez. Dar am crescut știind că eram singură la părinți. M-am născut în comuna Morteni din județul Dâmbovița, însă fiind înfiată, ceea ce am aflat târziu, am copilărit în comuna Bascov, cea învecinată cu Pitești, trăind acolo până la 19 ani, când am plecat la facultate.

Cum a fost copilăria?

Fericită. De fapt, la maturitate mi-am dat seama cât de fericită eram când eu credeam că eram nefericită. Multă vreme am fost complexată că eram de la țară, iar acum sunt complexată că nu mai am vreun loc în care să mă duc la țară. Rădăcinile mele de-acolo s-au rupt, dar sufletul mi-a rămas pe acea uliță a satului, la nucul bătrân de lângă casă. Dovadă că și acum, după atâția ani, încă mă întâlnesc cu cele 8 prietene de la grădiniță și ne ducem chiar pe acea uliță, unde povestim despre întâmplările noastre din copilărie. Fiica mea, Maria Speranța, se tot miră, că ce tot avem atâta de vorbit. Îi răspund că noi avem o mulțime povești, spre deosebire de ei care au copilărit la… mall.

De ce te credeai nefericită?

Îmi era greu, în sensul că mama era bolnavă de cancer, imobilizată la pat, iar eu a trebuit să o suplinesc în toate treburile gospodăriei. Practic, eu muncesc de la 4 ani. Nu-mi plăcea deloc să văd cum ceilalți copii se duceau la joacă, iar eu nu. Însă ceea ce atunci mi se părea un blestem, mai târziu mi-am dat seama că a fost o șansă să învăț atâtea lucruri. Am ajuns o enciclopedie britanică în ceea ce privește toate lucrurile neștiute din lumea satului. Așa am ajuns să nu-mi fie frică de nimic, știind să mă descurc în aproape orice situație. Spunea cineva: „ca să ai lucruri pe care nu le-ai avut, trebuie să faci lucruri pe care nu le-ai făcut”.

Totuși…

Totuși copilăria mi-a adus și marile descoperiri ale vieții. Primul Pepsi băut, primul dres, primul deodorant, primul șampon, când a pus Neil Armstrong piciorul pe lună, momentul primului televizor, momentul primului radio. Le-am spus și lui Nicu Constantin, și lui Jean Constantin, după ce am devenit colegi, că prima oară i-am văzut dintr-un prun. De ce? Pentru că mă urcam ca să mă uit la televizorul din vecini.

Mai există casa părintească?

Nu. În loc este un tunel pasaj care iese la drumul spre Râmnicu Vâlcea. Era un conac boieresc în care stăteam cu chirie. De fapt satul de astăzi nu mai are nimic din copilăria mea, vechiul fiind înghițit de nou, ducându-se astfel din poezia acelor vremuri, ceea ce îmi dă un sentiment de neaparținere.

Dar ai apucat să te și joci?

Evident. Toate jocurile copilăriei, toate dansurile satului. Am fost implicată și în munca culturală din satul respectiv, având primul spectacol la grădiniță, când aveam 3 ani și am interpretat un ghiocel. De-atunci am devenit vedetă (râde).

Școala?

Generala am făcut-o la Bascov, iar în Pitești am urmat liceul de limbă germană, fiind prima sa promoție. Acolo am fost colegă de clasă cu Gabriel Săndulescu, cel care peste ani avea să deschidă prima școală particulară de tenis din România.

Ai făcut și sport?

Pot spune că fără să știu de când mă trezeam până adormeam făceam sport, prin toate activitățile de gospodărie pe care le aveam. Niște sporturi mai neconvenționale. La Bascov am avut un profesor de sport, domnul Mihăilescu, care își iubea meseria, așa încât transmitea și elevilor săi din pasiunea sa, chiar dacă unii nu aveau aptitudinile necesare. Pentru mine au fost niște ore fantastice. În plus ne dădea și o anumită educație despre trupul nostru, despre igienă, despre accesoriile pe care trebuia să le purtăm. A fost în echipa de volei a școlii, în cea de dansuri. Toată acea mișcare m-a ajutat foarte mult pentru mai târziu, mai ales că m-am și născut cu o mobilitate extraordinară. Și acum pot face șpagatul fără încălzire. Nu am făcut însă sport de performanță, pentru că nu am avut posibilitatea. Dacă aș putea să o iau de la început, aș face patinaj artistic sau gimnastică ritmică.

Constat că îți plac sporturile mai feminine.

Ca să fii sportiv îți trebuie o structură specială, o concentrare specială. Adesea mă gândeam cu uimire la paralelele inegale de la gimnastica artistică; cum se poate concentra sportiva, pentru câteva minute să iasă din această lume și să intre într-o lume interioară a ei, când în jos solul este la o distanță considerabilă, iar ea, în fața a mii de oameni, trebuie să „zboare” perfect între cele două bare aflate la înălțimi asimetrice. Așadar am o mare admirație pentru sportivi. Știu ce sacrificii trebuie să facă pentru a ajunge sus și asta fără să aibă certitudinea că vor reuși acest lucru. De aceea, când văd tricolorul românesc fluturând mai sus decât alte steaguri, lăcrămez și din patriotism, dar și din respectul profund pentru munca acelui sportiv pentru a ajunge la asemenea performanță.

Dar fotbalul?

Mi-amintesc că pe 2 mai 1964, când s-a inaugurat stadionul din Trivale, tata m-a luat cu el. Ajunși acolo, m-a suit pe umerii lui ca să văd mai bine cele ce se întâmplau pe dreptunghiul verde. Pentru mine a fost ceva înălțător, fantastic, ce nu o să uit vreodată. Deasupra stadionului zbura un elicopter de unde s-a dat drumul la mingea de fotbal cu care avea să se joace partida prevăzută pentru acel eveniment.

Nu erai departe de marele Nicolae Dobrin…

Aaa, am fost îndrăgostită de el. Fugeam cu colegele de la școală ca să mergem să-l vedem la antrenamente. Să nu se supere Hagi și ceilalți, dar Dobrin rămâne pentru mine cel mai mare, fiind o parte frumoasă și luminoasă din tinerețea mea. Am rămas impresionată peste măsură de cum se ridica un stadion întreg să-l aclame și atunci mi-am dat seama ce înseamnă să fii cu adevărat vedetă. Am mai declarat și cu alte ocazii că a fost prima mea iubire netrăită (râde). Știe și Gica, soția lui, acest lucru. Ulterior ne-am cunoscut personal cu toții. Am apreciat în mod deosebit la el că și-a acceptat neîmplinirile, de a nu a fi jucat la turneul final din Mexic sau de a nu se fi putut transfera la Real Madrid. Și-a văzut mai departe de treabă, a jucat în echipa națională, a câștigat titluri și în cele din urmă tot a rămas cel mai bun.

Nu a avut șansa să prindă deschiderea de după 90, așa cum s-a întâmplat cu Hagi și ceilalți din aceste generații.

Apropo de Hagi, hai să îți mai dau un exemplu de ce înseamnă să fii vedetă. Eram într-o excursie în Egipt și vizitam piramida lui Keops. În interior, ne-a auzit un arab și ne-a întrebat dacă vorbim românește. Auzind răspunsul afirmativ, ne-a spus: „deci sunteți din țara lui Hagi”. Ce vrei mai mult? Ce frumos e să fim asociați cu performanțele marilor noștri sportivi, cum a fost și cu Năstase, și cu Nadia, și cu Patzaichin. Cu cel din urmă am o mică poveste. El s-a căsătorit cu colega mea de cămin, Georgiana. Eu nu știam și o dată, fiind cu ea pe la Universitate, l-am văzut că venea spre noi, așa că i-am zis ei, așa, pe un ton disprețuitor, „uite-l dragă și pe Patzaichin ăsta”. La care ea mi-a răspuns zâmbind: „păi e soțul meu”. Să-mi cadă fața și alta nu.

Ai fost martoră oculară și la alte evenimente sportive mai deosebite?

Ooo, bineînțeles, la foarte multe. Am fost la o gală de box la Reșița, ca să îl văd pe Mihai Leu. M-am dus la jocuri de tenis, la concursuri de înot, chiar și la rugby sau curse de ciclism. Ca actriță mă interesa și reacția celor din tribună, care deveneau personaje pentru mine. Am văzut și aviație acrobatică, și regate. Când am mai ieșit din țară, am fost să vizitez mari stadioane, precum Wembley sau Nou Camp.

Ai fost prezentă la acele spectacole de pe stadioane în care apăreau actori și sportivi?

Hai să îți povestesc ceva în acest sens. Era prin 1992, după ce îl născusem pe Ștefan. Regretatul Ioan Luchian Mihalea m-a sunat și m-a întrebat dacă nu sunt interesată să particip la un spectacol pentru copii care avea loc la circ. I-am răspuns într-o doară: „Și ce vrei să fac eu acolo? Pe Cristina Bontaș la bârnă?”. „Nu știu, gândește-te” – mi-a răspuns el scurt. Am căzut pe gânduri, căci aveam nevoie de bani. „Ce-ar fi chiar s-o fac pe Cristina Bontaș?” – mi-am spus. Și m-am hotărât. Am făcut rost de un costum de concurs și de o casetă cu exerciții la bârnă executate de Cristina Bontaș. M-am pregătit trei săptămâni la o bârnă mică. Nu-ți spun că eram plină de vânătăi pe picioare și pe mâini. În fine, m-am dus la spectacol, m-am îmbrăcat și tuns precum Cristina. Am fost prezentată drept Cristina Bontaș. Știind că nu puteam face exact ca ea, că atunci eram eu gimnastă de performanță, actrița din mine a gândit că important este spiritul așa că am făcut câteva exerciții simple pe bârna aia mică. Am băgat și ceva muzică. Toată lumea a fost în delir. Însă când prezentatorul le-a spus că de fapt sunt Adriana Trandafir, s-a auzit un val de dezamăgire în jur. Luasem cu mine și pe un tip cu cameră ca să mă filmeze. Însă respectivul nu a făcut-o, crezând că cea de pe bârnă chiar era Cristina Bontaș! Iată cât de tare m-a marcat spiritul sportiv.

M-ai lămurit, ai „microbul” sportului în tine. Dar pe cel al actoriei cum l-ai dobândit?

Dacă ar fi fost după ai mei, aș fi lucrat la CAP-ul din localitate, bibliotecară. Însă eu am simțit că pot mai mult. Era la mine în sat un student la filologie, Ion Popa, Dumnezeu să-l ierte că s-a dus, făcuse acolo o trupă de teatru. La un spectacol, Piatra în casă, m-a distribuit și pe mine. Eram prin clasa a 4-a. El a fost primul care m-a sfătuit s-o iau spre teatru, văzând în mine flacăra… olimpică. Așa încredere îmi dăduse, că peste ani, într-o zi când dădeam la sapă în curte, a trecut prin fața casei primărița care, văzându-mă, m-a întrebat pe un ton ironic, dacă dau la teatru, iar eu i-am răspuns că nu dau la teatru, ci că intru prima la teatru. Și așa a fost.

Familia a fost de-acord?

N-au știut. Tata nu ar fi fost de-acord. O fi fost el mândru după, dar nu mi-a spus-o vreodată, așa cum nu mi-a spus vreodată că ține la mine. Nu era un om tandru. Însă, după ce a murit, am găsit printre lucrurile lui tăieturi din ziare referitoare la mine, precum și telegrama mea prin care îl anunțasem că am luat 10 la examenul de admitere la IATC.

Ai făcut pregătire specială?

Nu, dar de mică, pe toată plaja artistică am făcut de toate, am interpretat, am recitat, am cântat, am dansat. Am făcut pe călușarul, am făcut și vioară vreo trei ani. Mi-au trebuit acum pentru Uniter și am găsit o mulțime de diplome și premii pe care le primisem în toată acea perioadă. Pe când eram în clasa a 7-a, a 8-a, m-a descoperit un actor de la Teatrul din Pitești, Cornel Poenaru. Soția lui, Speranța Poenaru, era flautistă și preda la liceul de muzică. Era mirat că eu, o fată de la țară, aveam un repertoriu atât de special, așa că și el a văzut în mine flacăra olimpică. Nu a făcut o pregătire specială cu mine, dar m-a încurajat și mi-a dat niște sfaturi prețioase. De exemplu, m-a chemat să mă vadă Paul Everac, atunci când acesta a venit la Pitești, care m-a apreciat. „Du-ti așa cum ești și ai să-i cucerești pi tăți” – mi-a zis Poenaru, care la origini era moldovean.

Cum a fost la examen?

Era în vara lui 1975, multă lume. M-am dus în uniformă de elevă la primele probe. Abia la a 3-a, am arătat ca o orășeancă, cu o rochiță pe care mi-o făcuse familia Poenaru. Diriginta mea, doamna Georgeta Iliescu, îmi dăduse bani de drum. A fost așa o conspirație, ca eu să pot să susțin examenele, căci au crezut în mine. Am reușit pentru că eram o țărancă simplă care își spunea sincer, curat și cinstit cântecul, păsul, dorul, impresionând examinatorii. Când s-au dat rezultatele, m-am uitat de jos în sus pe liste și nevăzându-mă, m-am oprit. Mă apucase teamă, nu atât că voi lua papară acasă, ci că voi rămâne în sat la CAP… Aud însă de lângă mine, dintre cei aflați în fața panoului, o voce spunând: „cine o fi Trandafir asta?”. Am răspuns imediat că eu. „Uite că ai intrat prima, bravo!” – mi-a spus. Îți dai seama ce a fost în sufletul meu, în inima mea. Am avut profesori unu și unu: Leopoldina Bălănuță a fost îndrumătoarea de grupă, regizorul Alexa Visarion, Amza Pellea, Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Marin Moraru, Ion Finteșteanu, Ion Toboșaru, Ileana Berlogea etc. Nu-mi venea să cred că lucram cu oameni pe care îi văzusem la tv sau îi auzisem la radio de atâtea ori și care acum mă primiseră în familia lor. Nu aveam nopți câte spectacole magistrale se jucau atunci la teatrele din București. Voiam să ne vedem profesorii pe scenă, căci ca privitori deveneam noi criticii lor.

Dar și aveai ce învăța, privindu-i jucând pe viu.

Evident. Vreau să evoc un spectacol din 1978, „Romeo și Julieta”, jucat de absolvenți IATC, în regia Cătălinei Buzoianu. Spectacolul a fost multipremiat la Festivalul de teatru studențesc de la Durham, Marea Britanie, din 1979. Adrian Pintea, Dinu Manolache, Șerban Ionescu, Răzvan Vasilescu, Florin Călinescu printre alții au făcut parte din distribuție, în care am avut șansa să fiu și eu.

Ai făcut sport în facultate?

Ooo, desigur. Profesorul de sport chiar mă aprecia pentru că nu mă dădeam în lături de la niciun exercițiu, indiferent cât de dificil era, fiind băieți care nu erau în stare să le facă. Am făcut și scrimă cu maestrul Pellegrini, călărie cu Albu și o mulțime de alte cascadorii. Latura mea sportivă era foarte bine conturată. Aveam ambiția, curajul și poate inconștiența sportivului optimist, că totul va fi bine. Sportul m-a mai ajutat să îmi păstreze inima vie și tânără.

Cum ai făcut față popularității?

Rămâne o mirare pentru mine cum o mulțime de oameni m-au păstrat în sufletele, văzul, auzul lor. Însă nu întotdeauna băile de mulțime sunt binevenite, mai ales când sunt pe stradă alături de soțul meu, care nu le suportă. Răspund însă la oricine vrea să facem o poză, să-i dau un autograf, pentru că știu ce însemnătate poate avea un asemenea gest. Dacă Sebastian Papaiani, care a jucat în primul spectacol văzut de mine venind de la Bascov la Pitești, nu mi-ar fi dat atunci autograf și nu ar fi stat de vorbă cu mine, poate că nu aș fi vrut să mă fac artistă. Dar ce să mai spun că și eu, acum, matură, am căzut pradă unui asemenea entuziasm, cu toate că am făcut o facultate în care am învățat să îmi stăpânesc emoțiile. Sunt o mare admiratoare a lui José Carreras. Bineînțeles că m-am dus la concert când a venit în România, având bilet în primul rând, la Ateneul Român. La un moment dat când s-a apropiat, fără să-mi dau seama, soțul meu m-a făcut atentă, mă dusesem să-i pun mâna pe picior. Atunci i-am înțeles pe fanii care nu se pot controla atunci când își văd idolii.

La ce teatre ai activat?

Am debutat la cel de stat din Reșița, după facultate, în 1979, jucând acolo până în 1982. Apoi, cea mai mare parte a carierei mi-am petrecut-o la Odeon, între 1982 și 2005, acolo fiind casa mea, tinerețea mea. După zodie, mă consider un taur… zburător. Iar atunci când văd că cineva vrea să-mi taie aripile, mă retrag. Așa că în 2005 am traversat Calea Victoriei la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, unde am activat până m-am pensionat.

Apropo de Teatrul Tănase, povestește-mi despre Cabina celor patru dive, tu, Stela Popescu, Cristina Stamate și Paula Rădulescu. Pe cea din urmă am avut plăcerea s-o intervievez chiar acolo.

Aș putea scrie o carte despre acea cabină. Eu am făcut-o, la propriu. Era o zi a Stelei, pe 21 decembrie, și am fost neplăcut impresionată că nu i-a spus nimeni la mulți ani și nu i-a dat un buchet de flori. Era tristă și abandonată. Asta m-a determinat să-i arăt că există oameni care o iubesc cu adevărat. Așa că după ce a plecat într-un turneu de 12 zile în Dubai, m-am apucat de treabă. M-am dus la diverși oameni cu dare de mână, i-am întrebat dacă o iubesc pe Stela și dacă vor să facă ceva pentru ea în viața asta și așa am strâns 5.000 de euro în patru zile. A fost și pentru mine un examen, de-a putea convinge oamenii. Am redecorat-o, i-am adus mobilier. M-am ocupat de tot, inclusiv ca săpunul să aibă aceeași culoare cu prosopul. Dintr-o cabină nenorocită, sordidă, am făcut una după sufletul și asemănarea fetelor. Când au venit și au văzut-o, nu-ți spun ce fericite au fost.

Când ai venit de la Odeon…

Ele m-au primit cu multă dragoste și căldură, luându-mă sub aripa lor. Eram cu ele în acea cabină, înaintea primului meu spectacol de-acolo și mă pregăteam să intru pe scenă. Privindu-mă, Stela mi-a zis: „Păi cum să te duci așa? Ia de-aici și pune broșa asta”. A intervenit și Cristina, „ia și brățările astea că îți vin bine”, iar Paula, pe care o iubesc mult fiind singura dintre ele care mi-a mai rămas, mi-a aranjat părul. Astfel, în câteva clipe m-au transformat într-o divă, strălucind pe senă.

Ți-a fost greu ca femeie în meseria asta?

Nu. Nu am făcut parte din categoria femeilor frumoase, dar orice poți spune despre mine, nu și că nu sunt talentată. Așa că acesta a fost acoperișul meu. Am fost hărțuită de vreo câteva ori, dar pentru că am fost crescută să respect niște principii – n-ai voie să ridici ochii la bărbați însurați, n-ai voie să desparți case, n-ai voie să calci peste cadavre, n-ai voie să te întinzi mai mult decât îți este plapuma – am știut ce să fac. Iar umorul m-a ajutat adesea să ies din asemenea încurcături.

Era mai prețuit actorul în perioada comunistă?

Cu toate relele lui, în comunism starea valorică era bine conturată și talentul era pus în valoare. Iar acea „Cântare a României” a făcut din mine actrița de astăzi. Competiția aceea m-a ajutat să mă dezvolt. Și a mai ridicat atâția alții, că-i știam că mă întâlneam cu ei la concursuri: Nicu Alifantis, Adrian Pintea, Mariana Buruiană etc. Era o pepinieră de descoperire și sădire a talentelor.

Despre conflictele între generații…

Eu n-am avut frustrări pentru că am fost la granițe, cea mai tânără dintre cei bătrâni și cea mai bătrână dintre cei tineri. Sunt însă puțin supărată pentru că mulți dintre cei tineri au impresia că teatrul a început cu ei. Foarte puțini mai vor să asculte poveștile și povețele actorilor bătrâni. Nu vor să îi mai înțeleagă, nu-i mai caută nimeni. Mi se pare anormal ca la teatre să nu fie alocat un rând special pentru seniori, care să fie invitați la diverse spectacole. Pentru unii dintre ei, ieșitul la pensie a fost drumul către groapă.

Ești una dintre puținele persoane în viață care dau numele unor edificii, este vorba de Casa de cultură din comuna Bascov.

Primarul Gheorghe Stancu a fost cel care mi-a propus. Am refuzat timp de 8 ani, gândind că statui nu li se fac oamenilor în viață. A insistat foarte mult și în cele din urmă am acceptat. Categoric, este o mândrie pentru mine. Însă eu speram ca asta să nu însemne doar un titlu pe un edificiu, ci și o activitate pe măsură. Sala interioară nu a fost gândită ca una pe care să se susțină spectacole. Eu speram să facem acolo un pol de cultură. Dar cu o asemenea sală în detrimentul actului artistic… Dacă m-ar fi chemat să mă angajeze ca director, m-aș fi dus, dar n-au făcut-o. Mi-aș fi făcut o casă și m-aș fi retras în comună. M-aș fi dus cu drag și dacă m-ar fi chemat doar să-i consiliez, dar n-au făcut-o. Am sperat să facem măcar un teatru pentru studenți sau pentru tineri care vor să o ia pe calea artistică. Zadarnic. Am făcut lucruri deosebite prin alte părți, unde primarii au fost deschiși la proiectele mele. Aici, nimic. Astfel, acea bucurie s-a sedimentat treptat într-o tristețe, într-o zi chiar gândindu-mă să le spun să-mi dea jos numele.

Cum e cu cărțile de bucate pe care le-ai publicat?

Un mare hobby prin care mă reîntorc la rădăcini. Am adunat în acele cărți toate rețetele pe care în copilărie le uram, pe care biata mama mă învăța din vârful patului. Sunt și gurmandă și îmi place ideea de a mânca „ca la mama acasă”. Acum, cu toate semicongelatele și semipreparatele astea, așa ceva dispare. De aceea am făcut aceste patru cărți, împreună cu Maria Cristea Șoimu. Am început cu Bucătăria Anotimpurilor. Spre surprinderea mea, cărțile s-au vândut imediat.

Alte activități?

Predau la Hyperion. Acolo m-a convins să vin regretatul Eusebiu Ștefănescu. Acum îmi dau seama cât îi datorez, căci mi-am găsit această bucurie în a fi pedagog. De șapte ani am deschis și o școală pe care am denumit-o „Ora de teatru”, unde îi pregătesc pe tineri nu neapărat pentru teatru, cât pentru viață, căci nu toți pot să devină actori. Vreau să le transmit tuturor celor care își zic „nu mai pot, s-a terminat”, că nu-și dau seama cât de multe mai pot realiza.