Interviu cu regizorul Dan Pița. ÎNVINGĂTORUL DIN CONCURS

Dan Pița este unul dintre regizorii de frunte din istoria filmului românesc, dimensiunea valorică a operei sale cinematografice depășind granițele țării, fiind recompensată cu premii internaționale. I s-au dedicat și cărți. Însă nicăieri, până acum, nu i s-a descoperit latura sportivă, aceasta fiind intuită, probabil, din câteva creații de-ale sale.

Ce relație ați avut cu sportul în copilărie?

Am copilărit în cartierul Armenesc, vecin cu Mântuleasa, Icoanei, Silvestru, Popa Rusu, Spătarului, Toamnei, Popa Petre etc. Un cartier plin de copii și mai ales plin de biserici. Pot spune că mi-a plăcut dintotdeauna mișcarea, competiția, sportul. Jucam fotbal și practicam atletism pe un maidan transformat dintr-un depozit al uzinelor FIAT, pe partea cealaltă a Căii Moșilor. În Armenească unde am copilărit aveam mulți prieteni care iubeau și practicau diverse sporturi, de la oină și „capra” până la baschet și rugby. Acolo în cartier, pe la 7-8 ani, am învățat să joc fotbal de la cei mai mari, cum să lovesc mingea cu piciorul, cu capul, cum să dau o pasă exactă. Și pot spune că mă pricepeam. Jucam ca mijlocaș. Ceva mai târziu am descoperit un teren foarte bine pus la punct de armenii din Parohie. Era situat lângă un cămin al bătrânelor armence fără familie, care se găsea în Casa Melik, de pe strada Spătarului, unul dintre cele mai vechi și frumoase edificii din București, unde am și filmat mai târziu la „Bietul Ioanide”. Acolo, tinerii armeni își făcuseră pe zgură un teren de baschet și unul de volei. Iar noi, din amândouă alcătuiam un bun teren de fotbal. Atunci însă m-am apucat să joc și baschet, pentru că acei tineri aveau ambiția să alcătuiască o echipă. Ca orice regizor în devenire eram conducător de joc. Eu nu sunt armean, însă fiind din cartier eram considerat de-al lor. Tot acolo, în cartier la parterul unei case, locuia marele nostru boxer Nicolae Linca, campion olimpic. Când îl vedeam pe stradă, îi spuneam toți cu respect „Bună ziua!”.

Ce alte sporturi ați mai făcut? Ați fost legitimat la vreunul?

Pot să spun că mai toate, dar fără să doresc să profesez. Eram amator. La școală aveam o fostă baschetbalistă ca profesoară de sport, Stela Rusu, care avea să-mi devină antrenoare. A realizat o treabă extraordinară. Cu o echipă de pitici, cum eram când ne-a preluat, am ajuns mai apoi la seniori unde am fost la un pas să câștigăm campionatul. Și ca nu cumva să le-o luăm înainte celor de la CCA sau Dinamo, am fost desființați. Am jucat și rugby, ca uvertură. A căzut însă o dată întreaga grămadă peste mine și nu mi-a mai trebuit. Sportul de echipă însă m-a atras întotdeauna prin osmoza care se creează între coechipieri. Am mai făcut kaiac-canoe, natație, polo, simțindu-mă bine în și lângă apă. Vara eram toată ziua pe lacurile de la Floreasca și Tei. Era ca o excursie pentru mine, căci erau destul de departe. Înotam la un moment dat așa de bine, că mulți mă îndemnau să mă dedic acestui sport. Însă nu mi-am dorit să devin sportiv de performanță, ci doar să cunosc fiecare sport în sine. Am făcut și pentatlon modern. Tenis de masă, tenis de câmp am jucat până de curând. Am ajuns chiar și la lupte. Aveam un prieten care le practica și remarcasem că se dezvoltase fantastic. Așa că l-am rugat să mă ia și pe mine. M-a dus, însă când au început ăia să mă sucească de colo colo, m-am lăsat păgubaș.

Ce sporturi urmăriți?

În afara celor de echipă, handbal, baschet etc. îmi place mult să privesc atletismul. Am uitat să amintesc că am mai practicat încă un sport, mai puțin convențional, biliardul. Așa că îmi place să urmăresc și acest gen de jocuri, mai ales snooker-ul. Îi apreciez pe Ronnie O’Sullivan, Stephen Hendry și ceilalți mari maeștrii ai tacului.

Ați fost martor ocular la vreun eveniment sportiv important?

De copil mergeam cu gașca din cartier la meciurile de pe Arena Venus, aflată undeva lângă Operă, sau pe Giulești. Din acest grup făcea parte și Alexandru Tatos, viitorul regizor, care era rapidist. Fratele lui geamăn era cu UTA. Eu țineam cu Juventus, viitorul Petrolul. Fratele meu, cu CCA. Astfel, făceam pariuri serioase și totodată refăceam pozițiile și jocurile la fotbalul cu nasturi. Ce meciuri mai trăgeam! De asemenea, nu ratam finalele naționale la box, care se țineau la stadionul Republicii. Acolo vedeam meciurile de la „grea” dintre frații Tănase și Nicolae Bătrânu, care se loveau de le săreau fulgii. Tot pe Republicii mă duceam la toate concursurile atletice. Așa l-am văzut pe viu pe marele Emil Zátopek, apoi pe Iolanda Balaș, Ion Moina etc.

În afară de Alexandru Tatos, ați mai împărtășit și cu alți prieteni apropiați din lumea artistică această pasiune?

După mulți ani, când am devenit un regizor cunoscut, eram la un moment dat un quartet de pasionați ai sportului-rege: Florian Potra, Ștefan Augustin Doinaș, Valeriu Matache și eu. Vedeam meciurile mai importante de la campionatele Mondiale și Europene la mine sau la criticul de film Potra acasă și apoi le discutam aprins. Iar cu Potra, fost scrimer, care locuia aproape de mine, aveam ore întregi de plimbări în care ne conversam despre sport, mai ales fotbal, și muzică de operă și cinema. Alexandru Tatos, scenografii Boruzescu și Stürmer alături de operatorul Demian și cu mine eram mari pasionați de tenis. Jucam adesea între noi. Iar atunci când mergeam în deplasări prin țară, îi provocam pe cei din locurile în care ajungeam. Când le spuneam că vrem să venim pe la ei ca să descoperim niște actori, le puneam și întrebarea de bază, dacă joacă tenis. La aceste meciuri veneau adesea prietenele noastre să ne vadă, dar nu întotdeauna erau atente la joc, începând să vorbească de-ale lor. Deranjat, Tatos se întorcea spre ele și striga cu voce de arbitru „liniște în tribune!”.

Deci țineți cu Petrolul.

În tinerețe. Azi, Petrolul nu mai există sau, în fine, se află în renaștere. Așa că m-am atașat de Viitorul lui Hagi. E un proiect pe care l-a început de la zero și de aceea trebuie încurajat. Dar am impresia că mai degrabă i se pun strâmbe. De pildă, el nu a fost prevăzut pentru a fi ajutat cu construcția unui stadion, față de alte locuri din țară care nu au nici măcar echipe de Liga 2! Îl simpatizez mult și nu doar pentru că suntem amândoi aromâni.

Care fotbal vă place cel mai mult?

Cel practicat de germani. Disciplinat, riguros, exact. De aceea a și avut atâtea succese. Franz Beckenbauer a fost fotbalistul meu preferat. Mi-au mai plăcut Wolfgang Overath, Günter Netzer. Dar și cel sud-american cu Pelé, Zico, Messi și alții. De la noi Hagi, Dobrin, Dinu.

Și-a adus și sportul vreo mică contribuție în inspirația dumneavoastră?

Eu zic că da. Într-unul din primele mele filme, „Viața în roz”, din 1969, se poate remarca ideea de mișcare. Este o întrecere, la nivelul unei parabole filosofice, între un biciclist și un șofer de camion. Nu se știe cine va câștiga, deoarece biciclistul se află mai mereu în fața camionului, evitând niște obstacole mai ușor, dar camionul are putere mai mare. Ca în viața de toate zilele, avantaje și dezavantaje pe care fiecare și le asumă așa cum poate. Apoi „Concurs”, din 1982, este făcut pe ideea de competiție. Sub pretextul unui concurs de orientare turistică, am făcut o analiză severă a societății de-atunci care avea ierarhii osificate, în care afectul își găsea cu greu locul. Iar în „Pas în doi”, din 1985, eroii sunt doi tineri, unul boxer, celălalt scrimer. Două sporturi de elită, pentru care am mare respect.

Ce părere aveți de decăderea sportului românesc de după comunism și lipsa de respect cu care este tratat de autorități?

În primul rând, a căzut societatea noastră, așa că sportul nu avea cum să facă excepție. Statul ar trebui să poarte de grijă sportivilor, ca și artiștilor. Cât de nesimțiți erau comuniștii, dar aveau totuși grijă de aceste categorii. Așa că nu trebuie să ne mirăm de acest recul.

Ați avut vreun fost prieten din copilărie care a ajuns mare sportiv?

În naționala de rugby erau cel puțin trei inși care proveneau de la mine din cartier.

Aveți sau ați avut prieteni din lumea sportului?

Da. În primul rând, fostul mare poloist și arbitru Cornel Mărculescu, care din 1986 este directorul executiv al federației internaționale de natație, FINA și face o treabă foarte bună acolo. De asemenea, am mai fost bun prieten cu regretatul Dragoș Nosievici, care a fost căpitanul poate celei mai bune echipe de baschet a României, care printre altele a ocupat locul 5 la Europenele din Finlanda, în 1967.

Începând de la cel de masă și până la cel de performanță, este sportul important pentru o societate?

Categoric. Ar trebui să fie prioritatea priorităților, în primul rând pentru că o națiune trebuie să aibă oameni sănătoși, și în al doilea rând pentru afirmare ca națiune pe plan internațional.

De ce credeți că întrecerile sportive augmentează sentimentul patriotic?

Pentru sportivi deoarece au pe umeri reprezentarea unei întregi țări. Iar pentru suporteri, pentru că, așa cum spuneam puțin mai înainte, este o posibilitate de afirmare a unei națiuni pe plan internațional. Sportul și arta sunt vectorii noștri în lume.

Ce părere aveți despre foști importanți sportivi care au trecut în partea artistică devenind actori, unii chiar de succes?

Sportul îți oferă o anumită disciplină și seriozitate, ceea ce unui actor îi este de mare folos. Ilarion Ciobanu făcuse rugby. Ștefan Tapalagă și Claudiu Bleonț au făcut scrimă. A mai fost Dorin Dron, portar la hochei pe gheață. Liviu Ciulei a cochetat și el cu rugby-ul.

Viața bate filmul sau invers?

Mie mi-a plăcut filmul mai „mincinos” care să nu copieze ad literam realitatea. Dacă van Gogh ar fi făcut o pictură similară cu o fotografie, nu ar mai fi fost van Gogh. Ca să nu mai pomenesc că J.M.W. Turner, marele pictor al britanicilor, și-a dat seama că fotografia nu putea percepe ceea ce vedea el cu ochii.

Când v-a fost mai bine din punctul de vedere al meseriei, înainte de 89 sau după?

N-am avut timp să mă gândesc. Eu mă simt același și înainte, dar și acum. Înainte erau condiții și organizare mai bună, fonduri mai mari, dar aveai cenzura pe cap. Atunci aveai banii care erau ai cinematografiei, chiar dacă se spunea că aceasta era subvenționată. Era o mare minciună. Și filmele românești, și întreaga rețea de distribuție aduceau bani frumoși la buget. De aceea nu erai stresat cu depășirea bugetului. Era unul foarte consistent, putându-se produce 25 de filme pe an. Azi banii sunt pentru doar câteva filme! Se adună niște fonduri, din care sunt convins că o bună parte se duc la buget, rămânând doar puțini pentru nevoile cinematografiei: tehnologie, săli, filme. Acum a apărut cenzura banilor.

Totuși, ați avut de dus lupte grele cu cenzura… cenzură.

Dacă ar fi să abordăm acest subiect, am umple o întreagă revistă de-a dumneavoastră. Voi da însă un singur exemplu, cred eu, edificator, cum s-a blocat „Nunta de piatră” când a ajuns la comisia ideologică. Dumitru Popescu, zis şi Dumnezeu, era cel mai important personaj al acesteia. La un moment dat, acesta a plecat de la vizionarea de la Casa Scânteii, iar ceilalţi se tot întrebau de ce. Astfel, timp de un an prezentarea filmului la public a rămas blocată, pentru că nimeni n-a avut curaj să-l întrebe personal! Am tot stat plin de îndoială, ba că de ce a plecat Dumitru Popescu, ba că ar fi trebuit să tai ceva. Dar ce și de unde să tai? Nimeni nu avea habar. Era doar confuzie şi teamă. A funcționat frica de scaun, mai ales că Popescu părăsise vizionarea chiar la o secvenţă în care au căzut nişte scaune. Nefastă coincidență. De-aici și teama penibilă a membrilor comisiei. Mai târziu am aflat că filmul nu avea vreo problemă. Dumitru Popescu plecase doar să dea un telefon, căci trebuia să ajungă la o ședință la CC… Din cauza asta, printre altele, am sărit un an de Cannes! Ba mai mult, aveam să constat că lui Dumitru Popescu chiar i-a plăcut filmul, astfel încât ceva mai târziu, la „Pas în doi”, l-am avut chiar aliat!!! În pofida acestor probleme de cenzură avute, după 1989 nu m-am dat niciodată vreun dizident. Însă există destui care îmi puneau tot felul de asemenea piedici absurde în acei ani, care ulterior au pozat în mari democrați.

N-ați fost ispitit de ideea de a rămâne în străinătate?

Nu, niciodată. Chiar dacă mi s-a propus, nu am fost interesat să părăsesc România. M-am simțit și mă simt minunat la mine acasă.

E mai bine să fii și regizor, și scenarist?

Categoric da.

De unde apetitul acesta pentru producătorii de film românesc de după 89 în a scoate în evidență aproape toată avaria societății?

Filmul este și el un mijloc de propagandă a unei națiuni. Dacă acesta arată tot timpul că unul și altul își varsă borhotul, prostia și tâmpenia în fața ecranului, atunci cei care vor vedea un asemenea film vor zice: „ăștia sunt românii”. Evident, că nu trebuie poleit totul, dar nici să-ți zgârie vederea și auzul din primul, până în ultimul minut al filmului.

Aveți origini aromâne?

Da, bunicul meu a fost revizor școlar în Cadrilater, iar tatăl meu ofițer superior în armata Regelui și a fost rănit luptând în primele rânduri pentru țară. Nu cunosc însă graiul aromân, dar îl înțeleg.

Considerați că aromânii reprezintă o minoritate națională sau nu?

Consider că suntem români, nu o minoritate.

Ce faceți în prezent?

Mă pregătesc…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CV

Prenume, nume: Dan Pița

Născut: 11.10.1938, la Dorohoi

A regizat: Viața în roz (1969); Apa ca un bivol negru (1970); Nunta de piatră 2 – La o nuntă (1972); August în flăcări (1973) – film TV; Duhul aurului (1974); Filip cel Bun (1975); Tănase Scatiu (1976); Mai presus de orice (1978); Profetul, aurul și ardelenii (1978); Bietul Ioanide (1979); Pruncul, petrolul și ardelenii (1981); Concurs (1982); Dreptate în lanțuri (1983); Faleze de nisip (1983); Pas în doi (1985); Rochia albă de dantelă (1988); Autor anonim, model necunoscut (1989) – neterminat; Noiembrie, ultimul bal (1989); Hotel de lux (1992); Pepe & Fifi (1994); Eu sunt Adam (1996); Omul zilei (1997); Femeia visurilor (2005); Second hand (2005); Ceva bun de la viață (2011); Kira Kiralina (2013). La cele în italic a semnat și scenariul.

Premii: Leul de argint de la Venezia, pentru Hotel de lux; Ursul de Aur de la Berlin, pentru Pas în doi; Zimbrul de Aur al UARF pentru Kira Kiralina; Festivalul de la Aranca pentru Ceva bun de la viață

Operei sale i s-au dedicat două cărți, „Dan Pița, arta privirii” și „Dialoguri cu Dan Pița”, ambele purtând semnătura lui Titus Vîjeu

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s