Interviu cu Nicolae Secoșan. VOCEA BANATULUI

Cu vocea sa inconfundabilă, ca și prin stilul și ținuta sa, Nicolae Secoșan a fost unul dintre comentatorii sportivi de radio remarcabili, culegând simpatii nu doar în vest, unde s-a născut și a activat, ci și în mai toate celelalte zone ale țării. La un deceniu de la pensionarea sa, ne-am întors în timp spre a parcurge momentele deosebite ale frumoasei sale cariere, și chiar ale vieții.

Când ai fost prima oară atras de sport?

Din pruncie, ca mai toată lumea. Aveam pe lângă Școala elementară nr. 26 din Timișoara, Parcul Militar, azi se cheamă Botanic, unde se afla un teren. Și alergam cu prietenii pe-acolo. Ba chiar făceam și ore de educație fizică în acel loc, că doar treceam drumul, venind de la școală. Profesoara noastră de sport, Ortensia Munteanu, juca handbal la Știința Timișoara. Și noi, cei mai mulți, țineam cu Știința Timișoara, indiferent de sport.

Ce sporturi ai practicat?

Tata, era mare microbist. Cu toate că lucra la CFR, ținea cu Știința, mai târziu Politehnica, și avea un grup de prieteni cu care discuta despre ea, trăgând și eu cu urechea la ei. Îi însoțeam la antrenamentele echipei, în după-amiezile de marți și joi. Apoi am vrut să fac fotbal de-adevăratelea. Însă tot apăreau diverse obstacole, ba că sunt încă prea mic, ba că am școală. Un frizer de-al lui tata, tot auzind această dorință a mea, mi-a promis că mă va duce la Zoli bács. Zoli bács era fostul inter-dreapta de renume din perioada Ripensiei, Zoltán Beke, care acum era antrenor în sectorul juvenil al Științei. Așa cum promisese, m-a luat și m-a dus. Aveam vreo 14 ani. Și se pusese o ploaie de vară în acea după-amiază, de era să nu se țină acel antrenament. Mai mult din prietenie cu acel frizer, Zoli bács m-a reținut la grupa lui. Mi-a făcut și legitimație. Nu-ți spun ce bucurie a fost pe mine când m-a pus să aduc poză. Am stat vreo doi ani. Jucam extremă dreapta, una din calitățile mele fiind viteza.

Erai mare fan al Științei?

Păi în 1958, Știința a ajuns în finala Cupei RPR, cum se numea pe-atunci, și urma să joace pe stadionul „23 August” din București cu Progresul. Pentru că terminasem cu bine clasa a 7-a, le-am cerut alor mei, drept recompensă, să mă lase să merg să văd acest meci de la fața locului. Au acceptat. Tata fiind ceferist, beneficiam de permise gratuite de transport. M-a dus la tren, m-a urcat sus pe plasa aia unde se țineau bagajele și am plecat. Singur. Aveam doar 13 ani. Am văzut finala, m-am bucurat că a fost 1-0 pentru noi, prin golul lui „Picu” Cădariu. M-am întors și am povestit la toți entuziasmat cele văzute. Altă dată, junior fiind, am putut ajuta echipa de seniori. Mă dusesem după ei la un meci de campionat la Lupeni, cu Minerul. Pe-atunci, în deschidere se juca meciul de tineret-rezerve. Eu venisem mai devreme și mă așezasem în tribuna de lemn de la stadion, așteptând începerea meciului. La un moment dat, l-am văzut pe unul care se uita lung și întrebător la mine. „Tu nu ești cumva de la Știința?” – mi s-a adresat el interogativ. Răspunzându-i afirmativ, m-a dus la vestiare. Acolo am aflat că echipa lor de tineret-rezerve nu avea destui jucători și ca să fie 11, m-au chemat pe mine. De fapt, au avut nevoie de la mine doar de acte, pentru că eram prea pipernicit ca să mă bage în teren, așa că pe numele meu a jucat unul mai solid, care era Roland Jivoinov, cel care peste ani a fost masor la „Poli”. Deci a jucat pe fals, fiind un blat. Dar eu m-am bucurat că am putut ajuta astfel echipa mea de suflet.

Deci acea finală de cupă a fost primul mare eveniment la care ai fost martor ocular?

Mai văzusem destule meciuri în Timișoara. Unul dintre acestea, în ultima etapă a sezonului din 1955, pe când era sistem primăvară-toamnă, când Știința a învins cu 8-0 pe Dinamo Orașul Stalin. S-a jucat pe vechea arenă a Științei, unde erau căminele studențești. Șase dintre goluri au fost înscrise de Ciosescu, care astfel i-a depășit pe linia de sosire pe coechipierul său Dinulescu, pe Drăgan și pe Ozon, care nu marcaseră, devenind golgeterul acelei ediții, cu 18 reușite, una mai mult decât cei trei. A primit ca recompensă, din partea Loto-Pronosport, un ceas IWC Schaffhausen, care pe vremea aia era o minune.

Ai făcut doar fotbal?

Ai să râzi, că doar mă știi ce înălțime am, am jucat și baschet. În spatele Hotelului Continental, era o sală de sport, devenită azi sală a Teatrului Național, jucam baschet, printre alții cu colegul meu, doctorul de mai târziu, Horia Vermeșan. Spuneam că aveam viteză, așa că atunci când coechipierii prindeau mingea, mi-o aruncau și fugeam pe contraatac, reușind s-o bag în coș. Îți închipui că nu puteam participa la dueluri. Dar am jucat la nivel de Divizia B. Și era bucurie mare când dădeai un coș, pentru că îți era trecut numele în ziar. Așa apărea și Secoșan, de obicei cu unul-două puncte.

Când ai început să fii atras de radio?

În 1954, când a fost RFG – Ungaria, finala Campionatului Mondial din Elveția. Pentru că acasă nu aveam radio, ne-am dus în vizită la o prietenă de-a mamei, prin periferia Timișoarei, pe lângă Pădurea Verde. Acolo fiind trei copii, ne jucam, făcând cros. În acest timp, radioul mergea și l-am auzit pe Szepesi György, celebrul crainic al ungurilor. Se știe povestea, ungurii au condus cu 2-0 și la final vest-germanii au bătut cu 3-2. Așa că la început chiuia de mama focului, iar la sfârșit plângea. Pricepând ungurește cam 80%, căci învățasem în copilărie de la copiii maghiari cu care mă jucasem, mi-a intrat la suflet acel comentariu. Se poate spune că atunci mi-a rămas „microbul”. Szepesi mi-a fost un mentor, cum a fost de fapt pentru toată zona asta de vest. Însă după ce a apărut televiziunea, nu a mai avut același impact. Asta pentru că era tentat să mai fabuleze, iar acum când vedea toată lumea, era altceva.

Cum ai ajuns la radio?

E o poveste mai lungă. După ce am terminat facultatea, m-au luat în armată, la Focșani, în 1968. Anul când a fost invadată Cehoslovacia de trupele Pactului de la Varșovia, că ne temeam că or să ne ia la război, iar noi nici nu știam să ținem bine pușca în mână. Altfel, viață faină. Liniște, jucam mai mereu volei, fotbal etc. Iar când se întâmpla, din cauza oboselii să ies din teren, încercam să relatez ce jucau cei rămași. De fapt mă antrenam, pentru că pe când eram în anul IV, participasem la un concurs. Văzusem un anunț pe holurile ASE-ului din București, potrivit căruia radiodifuziunea făcea concurs pentru ocuparea unui post de comentator sportiv. M-am prezentat la studioul de pe strada Temișana și am dat trei probe. Cea mai severă a fost cea de timbru și dicție, care a cernut cei mai mulți candidați. Ne-a evaluat o comisie avându-i printre membri și pe Ioan Chirilă. A doua a fost o lucrare scrisă cu tematică sportivă. Și mi-amintesc că toți cei din vechea gardă, Dan Voicilă, Nicolae Soare, Gheorghe Minoiu, Ion Mureșan, care veniseră normal la servici, ne făceau loc la birourile lor, ca să putem scrie. Iar la ultima ne-a dus pe stadionul Republicii, la un meci restanță Steaua – Petrolul. Au înregistrat intervențiile tuturor candidaților. Mai rămăsesem vreo 10-12. La final, ne-au zis că urmează să ne anunțe rezultatele, pe care le-am așteptat cu mari emoții.

Când ai debutat?

Stai să continuu. După un timp, am fost sunat să mi se spună că am luat concursul, fără însă a mi se preciza nimic despre ce urma să fac în continuare. Tot așteptând zadarnic un nou telefon, îmi luasem gândul. Așa că după terminarea armatei, m-am întors la Timișoara și am început serviciul la OCL Alimentara. Într-o zi însă, m-a căutat directorul radioului teritorial Timișoara, să-mi spună că mă cheamă cei de la București. M-am dus, ajungând într-o sâmbătă. Acolo i-am găsit pe toți corifeii amintiți mai sus, plus Ion Ghițulescu. La un moment dat a sunat telefonul, a răspuns Ghițulescu care tocmai primise vestea de la Radu Urziceanu că răcise și nu putea comenta meciul unde fusese programat. Pe-atunci, exista un meci de deschidere al etapei, care era primul al cuplajului de pe „23 August”, care începea cu două ore înainte de celelalte, iar radioul prezenta doar repriza sa secundă. La un asemenea meci trebuia să ajungă Urziceanu. După ce a pus receptorul în furcă, Ghițulescu mi-a spus că maine voi comenta meciul Steaua – Universitatea Craiova. Când am auzit, am început să dau din colț în colț. Ce mai, îmi era teamă. Deci nu mai era vorba să dau vreo probă, fiind băgat direct în pâine. Ghițulescu a rămas pe poziție și mi-a zis că a doua zi vom merge împreună la stadion, de unde tot împreună vom face transmisia. Îmi explicase despre ce e vorba. Mă mai liniștisem. Numai că acolo, când ni s-a dat legătura, el a spus doar minutul, scorul și câteva mici considerente, după care a zis: „Pentru comentariul din repriza secundă vă rog să-l ascultați pe Nicolae Secoșan”. Așa că am transmis întreaga repriză, atunci producându-se debutul meu, la 30.03.1969. Când aflasem că voi comenta, l-am rugat pe un prieten din Timișoara care avea magnetofon să mă înregistreze. Ascultând, mi-am dat seama că mersese bine. Au confirmat-o și cei de la București, care m-au programat în continuare. Pe-atunci, Timișoara nu avea echipă în „A”. Însă șansa mea a fost că Aradul avea două echipe, UTA și Vagonul. Așa că din aprilie și până în iunie, când s-a terminat sezonul, am avut transmisii în fiecare weekend.

Până să apari dumneata, radioul nu avea om pe zona aceea?

Ba da, fusese Petre Petrișor. Un om ceva mai în etate ca mine, cu care aveam o relație bună. Am făcut împreună și unele emisiuni la Radio Timișoara. Însă cei de la București nu l-au mai solicitat. Avusese ceva probleme și pe plan local și ulterior a dispărut din circuit.

Ți-ai numărat transmisiile?

Da. Păi înainte să mă pensionez, după ultima mea transmisie (29.11.2008, FC Timișoara – FC Brașov 4-0), colegii mi-au făcut cadou un tricou pe care era înscris numărul 1113. Așadar, 1113 am transmis. Le am pe toate notate în carnetele mele, care sunt împărțite pe volume. Unele scrise cu pixul, altele cu stiloul sau cu creionul, depinde ce am avut atunci la mine. Dacă bănuiam că îmi vor deveni atât de prețioase, aș fi avut mai multă grijă, pentru că acum, la unele abia se mai vede scrisul. Vreo două dintre ele, însă, sunt cu totul speciale pentru mine. De pildă în 1987, la acel meci când „Poli” a bătut Dinamo de a făcut-o să piardă titlul, m-am dus ca de obicei să iau formațiile la vestiar. Pentru că „Jackie” Ionescu era ocupat, secundul său, nimeni altul decât regretatul Dan Păltinișanu, ca să nu mai pierdem timpul, mi-a zis să-i dau lui carnețelul, că îmi va scrie el repede formația. Așa mi-a rămas scrisul lui. La meciul 1113, m-a mișcat văzând la Peluza Sud un banner uriaș pe care scria: „Vocea ta înseamnă Poli de 40 de ani. Îți mulțumim pentru tot Nicolae Secoșan!”

Cum reușeai să rămâi imparțial? Ai făcut-o foarte bine.

N-a fost ușor. Mă durea sufletul când cei de la „Poli” făceau năzbâtii și trebuia să le relatez. De multe ori, cei mai fanatici mă certau. Că de ce nu spuneam că erau mai mulți spectatori, că de ce nu criticam arbitrajele care greșeau împotriva Timișoarei, că de ce n-am spus că a fost fault sau henț și tot felul de-astea. Am considerat că nu puteam sări peste niște trepte ale bunului simț.

Ai fost vreodată suspendat?

Da, dar culmea, nu de cei de la centru de la București, cu care am avut întotdeauna o relație excepțională, ci de autoritățile locale. N-aș vrea acum să-l pun la zid pe prim-secretarul de-atunci al județului, Mihai Telescu, bănățean născut-crescut, care murea pentru Banat, iar la „Poli” ținea peste măsură. La o transmisie de-a mea, din toamna lui 1978, în care „Poli” a pierdut cu Gloria Buzău, scor 0-2, la final am spus că spectatorii plecau dezamăgiți, aplaudându-i pe oaspeți care au meritat victoria, iar echipa gazdă a jucat slab și nu știu ce am mai zis eu pe-acolo. Supărat de rezultat, nu a suportat critica mea. Nu mă știa și când a auzit că sunt timișorean, a luat foc, iar a doua zi a sunat la studioul din Timișoara ca să mă dea afară. Cei de-aici însă n-aveau calitatea nici să mă pună, nici să mă scoată. Așa că au sunat la București. Cum partidul era în tot și în toate, băieții de la București m-au sunat, oarecum jenați, ca și când ei ar fi fost vinovați, informându-mă că au primit ordin să mă îndepărteze. Dar m-au asigurat că vor rezolva cu bine. N-am mai transmis vreo lună jumate de la Timișoara, dar nu m-au lăsat pe dinafară, trimițându-mă la Petroșani, Hunedoara, Oradea. Niște oameni extraordinari.

În vremea comunistă ți se impuneau niște limite între care puteai vorbi?

Niciodată, nici măcar la prima mea transmisie. Se făceau ședințe la București de două ori pe sezon, cu toți cei implicați în transmisiile meciurilor, înaintea startului și înaintea returului. Însă aceste instructaje erau mai degrabă un pretext de a ne revedea cu toții, o bucurie de a sta la un șpriț și de a depăna întâmplări și amintiri plăcute. Având măsura lucrurilor, îmi dădeam seama ce puteam și ce nu puteam spune. Frumoasă era și întoarcerea acasă, întotdeauna veneam cu regretatul Sabi Domozină, care se oprea la Craiova, de nici nu știam când trecea timpul.

Ai avut curajul în timpul transmisiei să demaști blaturi.

Au fost vreo două meciuri. Unul, în iunie 1991, FC Bihor – Jiul, prima era deja condamnată, iar cealaltă lupta pentru a evita retrogradarea. A fost 1-3. La Oradea, transmisia se făcea de pe pista de lângă teren. Aveam cu mine un tehnician, Alexandru Nagy, care era uriaș, putând participa cu succes la sumo. Când am început să critic cele ce se petreceau în teren, mă uitam cu grijă în jur. La care Nagy mi-a zis să nu-mi fie teamă, că mă va apăra el. Încurajat, i-am spus lui Mitică Pelican, care era în studio, la coordonare, să-mi mai dea legătura doar la sfârșit, ca să spun scorul final și să ne luăm la revedere, pentru că pe teren lucrurile erau deja aranjate. Atunci au încercat unii să mă agreseze fizic, dar Sany Nagy i-a biruit, apărând totodată și reprezentanți ai gazdelor care au liniștit lucrurile. Și a mai fost o întâmplare la Bistrița, când în studio era un duo, Teoharie Coca-Cozma și Mircea M. Ionescu. Nu mai știu cu cine juca Gloria, cu o echipă al cărui antrenor era Florin Marin. Și la un moment dat, când mi s-a dat legătura din studio, am fost întrebat: „cât mai e, 4-4 ca la teatru?”. La care eu am răspuns: „Nu. E 4-3, vai de ei”. Nu le-a picat prea bine gazdelor, Ioan Horoba fiind mai pornit pe mine.

Ai avut repercusiuni?

Nu. Doar dezaprobări sau voci ceva mai ridicate din partea celor incriminați. Dar era de așteptat, nu erau să vină la mine, să-mi spună că am avut dreptate, să mă laude și să-mi explice în ce a constat aranjamentul. Aaa, uite că mi-am amintit ceva. Jiul, cu tot cu acel aranjament pomenit mai înainte, tot a retrogradat. Iar anul următor, când se făcea un multiplex cu alte radiouri regionale, am mers cu echipa de la Radio Timișoara să transmitem din prima etapă de la Petroșani, Jiul – Metalul Bocșa. Președintele de-atunci al Jiului, Petre Drăgoescu, nu ne-a dat voie să intrăm în stadion, motivând că nu voia să mă expună, căci minerii erau revoltați de cele spuse de mine la acel meci cu FC Bihor. Am încercat să-l conving. Zadarnic. Și nu s-a transmis meciul. După câteva săptămâni, s-au liniștit și nu au mai fost probleme.

Cum era de obicei atmosfera din cabină? Ai pățit blocaje sau alte probleme tehnice?

Din fericire, am avut parte de niște tehnicieni excepționali. Cu cei mai mulți am devenit prieten. De obicei, când mă duceam dincolo de Timișoara, plecam cu mașina să ajungem cam cu o oră înainte de primul fluier. Transmiteam și imediat după meci, ne suiam în mașină și ne întorceam.

Dacă ar fi să faci un top 5 al locurilor din care ai transmis, ca densitate, după Timișoara ar fi Arad, Reșița, Oradea?

Cred că ai dreptate. Nu m-am gândit, dar mi-ai dat o idee ca atunci când voi avea timp să caut și să fac o asemenea ierarhie.

Dar cum a fost la transmisiile făcute din străinătate?

Prima mea ieșirea a fost cea din 1980, la Glasgow, Celtic – „Poli”. Când am ajuns acolo, era să nu se transmită, pentru că cei din țară nu plătiseră o sumă pentru a se putea relata în direct meciul. Pe-atunci, președinte la „Poli” era profesorul Kovács, care din fericire avea un buget pentru acea deplasare, și a plătit el. Astfel am putut relata. Eu am crezut că voi transmite dintr-o cabină specială, dar am constatat mirat și chiar temător la început, că am fost așezat la tribuna oficială în mijlocul spectatorilor! Mi s-a adus și un microfon-pâlnie în care nu pătrundeau alte zgomote, în afară de ceea ce relatam eu. Aveam ceva rețineri, dar la golul lui Adi Manea am fost destul de entuziasmat. Din nefericire, mai târziu am avut parte în deplasările externe de înfrângeri la scor, 0-4 cu West Ham la Londra și cu Real la Madrid, 0-7 la Lisabona cu Sporting…

Care a fost cel mai important meci comentat?

Fără îndoială, cel de la Timișoara cu Celtic, 1-0, cu golul lui Pălti care a adus acea calificare senzațională. Și ce atmosferă extraordinară a fost atunci în stadion și în tot orașul! Lucram la direcția comercială, iar sediul era pe unde e acum primăria. De acolo am auzit încă de pe la ora 9.00 mergând coloane spre stadion, meciul începând la ora 14.00. Iar colegii făceau mișto de mine: „hai, bea-ți cafeaua și du-te și tu”.

Deci, dumneata pe-atunci erai colaborator la radio.

Da. Abia din 1990 am devenit angajat al Radio Timișoara. Terminând ASE-ul, am lucrat în comerț. Întotdeauna am avut însă înțelegere de la servici, cu aceste transmisii, la directori, șefi, colegi. De multe îi mai luam și pe ei cu mine pe la meciuri, le făceam rost de bilete.

Cine ți-a zis Nixe?

Nu știu exact care e „nașul”. De prin facultate a apărut, provenind de la primele litere ale prenumelui și numelui, Nic-Se.

Ai relatat și dincolo de sport?

Da, după 90, când făceam programele matinale numite „Ceasurile Dimineții” mai abordam și probleme social-economice.

Ai făcut în jurul dumitale o școală de transmisii sportive?

Ești tu amabil, e mult spus școală. După 90, când am făcut Divizia Sport la Timișoara, a trebuit să aduc niște băieți. Am făcut concurs și am promovat destui băieți care s-au realizat ulterior în presă. Adrian Schindarli, Florin Cărăbaș și Viorel Jurcuț încă sunt la radio. Dintre ceilalți i-aș mai menționa pe Lucian Lipovan, Mihai Junea, Adrian Cireap, Leontin Demaio. La Arad îl aveam pe Ciprian Ardelean, la Deva pe Nicolae Gavrea. Sunt foarte mulți.

Ai legat prietenii cu sportivi?

Tocmai în ideea de a fi cât mai obiectiv, am evitat. Am fost apropiat de mai toți cu sufletul, mai puțin cu fapta. Poate regretatul Gică Șerbănoiu mi-a fost mai apropiat, după ce a terminat activitatea fotbalistică. Mai juca fotbal cu mine pe la sală. Și acum joc și am acțiuni comune cu Radu Suciu. Cu Imi Dembróvszki. Dar la fel de apropiat am fost și cu cei de la UTA, în pofida acelei rivalități timișoreano-arădene. Dar și cu cei din zonele pe unde am comentat mai des.

Dar dintre comentatorii radio?

Dan Voicilă mi-e cel mai apropiat. M-a vizitat de multe ori la Timișoara. Nu-l uit nici pe Ion Ghițulescu, care m-a ajutat enorm atunci la debut. Dar cu toată acea generație de excepție a transmisiilor sportive am avut relații extraordinare.

De ce crezi că după război, Timișoara, despre care se spune că este un leagăn al fotbalului românesc, nu a mai câștigat decât două biete cupe?

Înainte de război, Timișoara a câștigat și titluri, avându-le pe Ripensia și Chinezul care dispuneau de jucători profesioniști. După, echipa numărul 1 a devenit Știința, alcătuită în mare majoritate din studenți, ulterior absolvenți, care se bucurau că primeau o cartelă, un loc la cămin și mai puteau juca și fotbal. Și chiar făceau școală de-adevăratelea. Punând cel puțin pe același plan cartea și fotbalul, fiind și mai boemi, nu aveau pretenții pentru obiective uriașe. N-ai văzut de câte ori au picat și au promovat?

Dar ce părere ai că echipe de tradiție din vest, precum Poli și UTA, au apelat la tot felul de clonări ca să se mențină în prim-plan, ba cu AEK București, ba cu ACS Recaș, ba cu Liberty Salonta?

Au aplicat dictonul „Te faci frate cu dracu până treci puntea”. Au vrut să treacă în acest fel puntea spre inimile suporterilor. Poate cei mai mulți aprobă această metodă, doar de a avea echipă în Liga I sau a 2-a. Deși nu este moral. Păcat că în mai toate locurile se întâmplă chestii de-astea, de la minciuni mai mici, la altele mai mari.

Chiar și cu aceste șmecherii, tot pică până la urmă ca niște popice.

Așa e. Dar de ce au dispărut echipele adevărate? Pentru că autoritățile, statul ăsta, nu s-au gândit la o lege a sportului care să-i ajute pe cei care vor să facă performanță cu adevărat.

Ce părere ai despre sistemul cu play-off/play-out?

Chiar dacă pare a aduce un anume suspans, aș vrea să se revină la normalitate, cu sistemul clasic, tur-retur, chiar și cu 14 echipe. A mai fost și în trecut.

Cum ai ajuns să studiezi ASE?

Am luat broșura admiterii în învățământul superior și căutând, mi s-a părut că ASE mi se potrivea. Am făcut la București, căci pe-atunci nu era în Timișoara. Peste câteva luni chiar mă voi întâlni cu foștii colegi ca să sărbătorim jumătate de secol de la absolvire.

Mi-ai spus că ai lucrat în domeniu.

Prima oară am fost la OCL Alimentara, o alesesem pentru că era la trei minute de casa mea. După câțiva ani, m-am transferat la Direcția Comercială a Județului Timiș, unde am lucrat până în 1990, când din poziția de director adjunct am plecat la radio. A fost însă prea mare tentația, atracția și iubirea pentru munca la radio.

Ai avut vreo deviză după care te-ai ghidat în viață?

Nu. Dar la pensionarea din 2008, am scris pe o coală de hârtie colegilor mai tineri de la Divizia Sport: „Urmașilor mei din Divizie las vouă moștenire cinstirea limbii românești și a sportului mărire”. Și azi e acolo acea coală, îngălbenită de timp.

Ce faci în prezent?

Mai am o rubrică de sinteză a săptămânii sportive la Radio-Timișoara, în fiecare luni seara. Mi-e dragă căci acolo îmi mai pot exprima opiniile fără opreliști. Mă văd cu băieții de la Divizie săptămânal la o cafea, la o bere. Cu moșii mei mai trag câteun fotbal tot în fiecare seară de luni. Mai merg la meciuri. Mă uit la sport la TV, citesc presa care a mai rămas. Și am grijă de nepoți, pe care îi duc fie la volei, fie la fotbal.

 

CV

Născut: 15.05.1945 (Timișoara)

Stare civilă: căsătorit, tată a doi copii (Raluca și Ovidiu)

Studii: absolvent al facultății ASE București în 1968

Activitatea radio: Între 1969-1990 colaborator, iar din 1990 până în 2008 angajat la Radio-Timișoara

Distincții: în 1998, Premiul Sebastian Domozină pentru cel mai bun crainic al anului; în 2002, din partea APS tot pe același considerent; în 2010, premiu acordat de Fundația Ioan Chirilă; în 2017, Premiul Aurel Neagu pentru întreaga carieră din partea APS.

 

Poza 1. Nicolae Secoșan, pe când transmitea de pe pista stadionului din Oradea

Poza 2. La biroul secției Sport de la Radio România Actualități, alături de, de la stânga la dreapta, Anton Groman, Dan Voicilă, Ion Ghițulescu și Nicolae Soare.

Poza 3. La transmisia ultimului meci înainte de pensionare, vizibil emoționat de scandările elogioase ale publicului de la stadion.

Poza 4. Alături de subsemnatul, în septembrie 1992, la stadionul „Dan Păltinișanu”, înaintea meciului Poli – Real Madrid

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s