Interviu cu Titus Vîjeu. IRONIA ȘUTULUI LUI ZAVODA II

Deopotrivă poet, publicist, traducător, profesor și critic de film, Titus Vîjeu este definiția intelectualului autentic. Chiar dacă sportul nu se află pe agenda sa de lucru, părerile la adresa sa venite din partea unui asemenea erudit nu au cum să nu fie interesante.

Ce relație ați avut cu sportul în copilărie?

N-a fost una prea îndelungată. Ca orice copil am fost mai întâi fascinat de fotbal. În Breaza natală venea pe-atunci, la începutul anilor 50, în fiecare vară, în cantonament, vestita CCA. Jucătorii săi se antrenau pe terenul din parcul fostului domeniu al prințului Brâncoveanu, unde eu eram nelipsit, privindu-i admirativ, stând pe o bară de fier. Într-o zi, am recepționat frontal o minge șutată de Zavoda II care m-a destabilizat într-un asemenea hal, rostogolindu-mă de câteva ori în căzătură. După acea întâmplare dureroasă, am refuzat să mai urmăresc vreun meci. Astfel, transmisiile sportive de la radio le-am înlocuit cu cele de muzică simfonică. Atunci s-a realizat o schimbare de destin. Însă n-am contestat niciodată valoarea formativă a sportului. În cartea mea de debut, „Panatenee”, apărută pe când aveam 21 de ani, este un omagiu pe care l-am adus sportului, văzut ca o civilizație a acestei lumi create de spiritul olimpic grecesc. O civilizație legată de ideea de concurență.

Dar tocmai la muzică simfonică. E o distanță cam mare de fotbal.

Probabil că eram în căutarea unui nou limbaj. Însă acele emisiuni mi-au captat repede interesul, fiind sprijinite de mari muzicieni ai epocii, precum Paul Constantinescu, Alfred Alexandrescu. Aceștia țineau la microfon prelegeri, urmate de audițiile pe care le propuneau. Iar mai târziu au apărut jurnaliști radio specializați în acest demers. Cel mai celebru nume este Iosif Sava, dar nu departe erau și Ada Brumaru sau Teodora Albescu.

De ce credeți totuși că naște atâtea pasiuni?

E ceva ce ține de esența naturii umane. Sportul reușește să elibereze individul de multe frustrări, tensiuni interioare acumulate. Eu sunt uimit să văd atâta lume fascinată să privească și să consume sport, dar care nu e în stare să facă măcar cinci minute de gimnastică. Se duc pe stadioane, aclamă, proclamă, mai și bat forțele de ordine, asta fiind singura lor activitate… sportivă.

Ce sporturi vă place să priviți?

În ultima vreme am urmărit tot ce a înseamnă tenis. Apoi patinajul mi se pare de o frumusețe poematică. Este precum o revizitare a acelui spirit al unui preromantism care putea fi găsit la nivelul anului 1100 în poemele goliarde sau în cântecele truverilor. Fiind vorba de o coregrafie atât de savantă, este foarte greu să faci diferența netă între spectacolul de balet și cel al acestui patinaj. Aici putem vorbi de talent, de niște însușiri cu totul speciale ale individului. Iar la perechi, când are loc acea sudură, urmăresc chimia care se produce între el și ea, ducându-mă cu gândul la o sculptură celebră întâlnită la Muzeul Rodin din Paris, care mărturisește drama sculptoriței Camille Claudel, cea care l-a iubit atât de mult pe maestrul său, Auguste, și care refuza abandonul propus de acesta. O încercare de a învinge timpul, moartea. Patinajul ca și gimnastica oferă soluții extraordinare de îmbinare în raportul dintre spațiu și timp.

Sportul a ajuns un fenomen.

Evident și asta mă duce cu gândul la contexte politice care îl marchează de multe ori negativ. Îmi vine în minte ceea ce s-a întâmplat la München în perioada Jocurilor Olimpice din 1972, când au fost omorâți sportivii delegației israeliene. A mai fost acel așa-zis război al fotbalului între El Salvador și Honduras în 1969. Și ar mai fi destule exemple.

Reușește sportul să vă trezească sentimente patriotice?

Aici trebuie să mărturisesc că atunci când joacă echipa națională, mă uit și la fotbal. Deci, răspunsul este da. Pe când eram copil, mi-a atras atenția un vers al lui Nicolae Labiș, care spunea așa: „Sufăr de câte ori echipa națională pierde un meci”. Atunci am avut revelația a ceea ce înseamnă ideea de echipă națională, care este mult mai importantă decât o grupare în sine.

Merită vedetele sportive sumele imense vehiculate?

Există cluburi cu cifre de afaceri de miliarde care ne fac să ne gândim că și PIB-ul țării noastre e mic. Cred că este un fel de ispită a diavolului, prin care se creează iluzia că și amărâtul de rând să devină posesor al unor asemenea averi. Acești afaceriști ai sportului răstălmăcesc parabola undiței spusă de Iisus, punând în mișcare asemenea sume uriașe. Mai important este să arăți prin sport că ești altceva decât omul comun. Maradona l-a făcut pe Mario Vargas Llosa să scrie despre el un text în care era considerat un zeu.

Cei doi băieți ai dumneavoastră, Vadim și Camil, sunt mari iubitori și consumatori de sport.

Pot spune că ei au mers mai departe cu sportul, preluând ștafeta după momentul răsturnării mele la acel șut al lui Zavoda II. Bunicul matern l-a îndoctrinat pe Vadim cu fotbal. Dar și terenul era fertil, găsind deschidere și pasiune pentru toate sporturile. Iar când a ajuns la „Fotbal Plus” m-am bucurat, pentru că acolo era prietenul meu Radu Cosașu, un spirit integrator al culturii și al sportului. L-am întrebat totuși, de ce s-a chinuit cinci ani să studieze economia industriei la ASE, pentru a se ocupa finalmente de fotbal. Răspunsul lui a fost că și Lucescu a făcut ASE-ul. Am zâmbit și i-am spus că eu am avut alte modele, William Faulkner, Ernest Hemingway… În fine, fiecare generație cu ai lui. Camil a făcut imagine, deci mai aproape de ceea ce am studiat eu. Sunt mândru de amândoi, ambii făcând treabă foarte bună la ProTV pe tronsoanele lor, de comentariu sportiv, respectiv de jurnalism cinematografic.

Ați fost martor ocular la vreun eveniment sportiv important?

Dosarul participării mele la competiții sportive este destul de subțire. Spuneam mai sus de tenis. Alături de soția mea am fost prezenți la Arenele Progresul în cele trei tumultuoase zile de octombrie ale anului 1972, când România cu Năstase și Țiriac s-a duelat cu SUA lui Smith și Gorman, în finala Cupei Davis. L-am mai văzut atunci la arene și pe fiul fondatorului Salatierei de Argint, Dwight F. Davis. Ne-a facilitat prezența la fața locului, nepotul criticului și istoricului literar, Alexandru Piru, un mare iubitor de tenis. Iar pe un stadion de fotbal, mărturisesc, am pășit doar de două ori.

Când?

Prima oară, pe când eram militar la UM 01150, indicativul școlii de ofițeri de rezervă nr. 1, unde eram camarad de arme cu colegi de la facultate, printre alții Mircea Daneliuc, Vladimir Găitan etc. Într-o zi am fost duși la un meci pe stadionul Steaua, care pentru noi era un loc damnat, căci era vecin cu terenul nostru de instrucție, unde nu trăisem chiar cele mai plăcute clipe. Era în mai 1974, la o lună după inaugurare, meciul fiind Steaua – Politehnica Timișoara. Superiorii noștri ne-au cerut să susținem Steaua, echipa armatei. Ceea ce nu mi-a creeat un confort special, așa că în tribune m-am dezlănțuit strigând „hai Poli!”, o echipă studențească, mult mai aproape de simpatiile mele. Atunci m-a auzit colonelul Bălaj, care era comandantul școlii, venind imediat pentru a-mi spune că urma să am parte de 10 zile de arest. În cele din urmă m-a lăsat în pace. Deși i se spunea „Baiazid”, era un om de treabă, spirit milităros, dar foarte drept.

Iar a doua?

A doua mea intrare în spațiul sacru al stadionului s-a produs tocmai peste 14 ani, în 1988. De această dată Vadim, fiul meu cel mare, era în armată, la o unitate militară din Mediaș. Mare fan al lui Juventus, mi-a telefonat și mi-a spus că această echipă urma să vină la Galați să joace cu Oțelul, rugându-mă să-l ajut să vadă meciul de la fața locului. Așadar, misiunea mea devenise dublă, trebuind să-mi pun un mare număr de prieteni în mișcare. Mai întâi să-i obțin o permisie pentru data meciului, iar apoi să-i fac rost de intrare la stadionul Dunărea, cu tot cu rezervare la hotel. M-a ajutat Corneliu Mihăilescu, comentatorul sportiv și corespondentul radio de la Galați, înmânându-mi la hotel trei bilete, pentru Vadim, Camil și socrul meu, iar mie mi-a pus la piept un ecuson UEFA cu numele meu. Așa că a trebuit să merg și eu la arenă, având loc chiar la masa presei. Acolo, la un moment dat, și-a făcut apariția Fănuș Neagu, care a rămas uimit când m-a văzut, întrebându-mă de când umblu eu pe stadioane. I-am spus o mică minciună, că le frecventez, dar prefer să stau incognito la peluză. Când au ieșit fotbaliștii celor două echipe la încălzire, m-a întrebat, „ce număr are Laudrup?”. Auzind pentru prima oară în viață de numele acestui fotbalist, a reprezentat una dintre cele mai grele întrebări primite vreodată. Ulterior am aflat că era danez și că mai avea un frate. Până atunci, ultimul danez pe care îl cunoscusem eu fusese… Hamlet. Așadar, neștiind nimic despre el, când i-a rostit Fănuș numele, mă gândeam că o fi vreun băștinaș de pe la el, din Balta Brăilei, dacă îl interesează atât de mult. Și am privit jucătorii Oțelului, remarcând unul mai tuciuriu, pe care ulterior am aflat că îl chema Drăgoi, dar care atunci credeam că ar fi Laudrup. Și purta numărul 10, așa că i-am răspuns lui Fănuș. Nu mică mi-a fost mirarea mai apoi, când am aflat că și adevăratul Laudrup purta același număr! Oricum, crescusem în ochii lui Fănuș, surprins de ce mare cunoscător în ale fotbalului eram…

Că l-ați pomenit pe Fănuș. Cum vă explicați că destui oameni de litere au fost atrași de sport?

Acolo a fost vorba de o generație. Acești oameni debutând într-un moment neprielnic din punct de vedere cultural, anii 60, au găsit în cronica sportivă un debușeu, o posibilitate de a face literatură. Atunci când mă gândesc la relația dintre artă și sport, îmi vine în minte Albert Camus. Cel născut cu o sănătate șubredă, și având o tinerețe săracă, a ajuns să se fortifice datorită fotbalului, în studenția lui jucând în orașul algerian Oran. Din nefericire, destinul său a fost legat de o altă disciplină sportivă, automobilismul, care avea să-i aducă și sfârșitul, în urma unui accident fără rațiune, petrecut la 04.01.1960. De asemenea, e clar că sportul a influențat mult arta. Ce ar fi fost sculptura greacă fără idealul uman pe care l-a reprezentat sportul? Cum ar fi arătat oamenii, în absența palestrei?

Cum ați ajuns la radio?

Am venit la radio la câteva luni după ce am terminat facultatea. Eram însă colaborator de ceva timp. Am fost invitat să lucrez în redacția culturală. Aceasta se cam resimțea după celebrele teze din iulie 1971, de la acel discurs maoist al lui Nicolae Ceaușescu. Așadar, nu era un moment foarte fast. Dar am găsit niște oameni extraordinari, în frunte cu redactorul-șef Iulius Țundrea, un fel de gardian al fonotecii de aur. Apoi, am trecut la redacția programului 3, primul care a funcționat pe FM, adresându-se tineretului. Tovarășii nu prea ascultau FM, ei fiind conectați pe lungi și pe medii. Însă unul dintre cei care au protejat programul și i-au dat o anume libertate a fost Nicu Ceaușescu, pe când era lider al UTC. Consider că radioul a fost o gazdă foarte bună pentru feluri diferite de gazetari, cărturari, muzicieni, etnografi. Iar în primele decenii ale sale a beneficiat de mari valori ale culturii noastre. Să-i amintesc pe Mihail Jora, Perpessicius, Ion Cantacuzino. Radioul a fost principala instituție de cultură a acestei țări.

Cum a fost relația cu cei de la redacția sport?

Era o redacție alcătuită din oameni foarte feluriți. Unii erau mucaliți, precum Ion Mureșan, care lansa scurt o vorbă, după care se fereca în tăcerea lui. Alții calzi și comunicativi precum Nicolae Soare. Erau lorzi ca Dan Voicilă. Nu văzusem și mi-e dor să mai văd un gentleman ca el. Avocatul Minoiu era un foarte bun organizator. Ion Ghițulescu era un apropiat al redacției sport, el fiind șeful direcției de programe. Un om cultivat, cu mult umor. Mi-amintesc că am călătorit odată cu el în Grecia. Și l-am invitat să vină cu mine la o consfătuire la Salonic, unde am stat 10 zile. La final, mi-a spus că îi făcusem o favoare extraordinară, explicându-mi că vizitase foarte multe țări, în care însă nu stătuse mai mult de șapte ore, căci se ducea în ziua meciului, comenta și seara se întorcea. Iar acum, putuse și el în sfârșit să se bucure de o deplasare. Mi-amintesc și de colaboratorii care încercau să pătrundă pe la finele anilor 80 când era foarte greu să mai ajungi într-o instituție de presă. În această situație erau acele spirite năvalnice numite Ilie Dobre sau Dumitru Pelican. Dintre cei mai noi, îl ascult cu mare plăcere pe Radu Antofi, cu al cărui tată am și lucrat, un om extraordinar, care mi-a fost primul șef din radio.

De ce ați simțit nevoia să vă luați un nume de scenă, Titus?

Constantin era prea lung. Și am vrut să mă și disimulez nițel. Acum nu era problema că aș fi putut trăi experiența lui Minulescu din „Corigent la limba română”. Eu am fost un elev iubit chiar și de profesorii care mă urau… În rubrica mea din catalog jumătate era optimal, 10-10-10, iar în cealaltă jumătate urma o serie de cinci-uri la materiile care nu mă interesau, matematica, fizica etc unde era nevoie de un efort din partea profesorilor ca să mă treacă. Dar și eu le aduceam bucuria olimpiadelor naționale de limba română. Iar „î”-ul la numele meu de familie este adăugat, pentru că în buletin mi-e trecut Vijeu. Glumind, că tot suntem la sport, aș fi putut să spun că numele meu de familie s-ar trage din franțuzescul „vif jeux”.

Iar prenumele băiatului cel mare are legătură cu pasiunea dumneavoastră pentru film?

A fost mai ales opțiunea soției mele. Dar, într-adevăr, i-am pus numele după marele regizor din acei ani, Roger Vadim.

Ce vă considerați mai mult a fi, poet, publicist, traducător sau critic de film?

În ultimii ani, preocupările mele au fost legate de arta filmului. De aceea am publicat recent o antologie de versuri abia după aproape 25 de ani de la ultima mea asemenea carte. Niciodată n-am avut acest orgoliu al confraților care se bat cu pumnul în piept că sunt scriitori sau poeți. Eu cred că sunt un autor, un om care scrie despre ceea ce simte.

Cum v-a cucerit poezia?

Cred că mai degrabă a fost un fenomen de metabolizare. După părerea mea, poezia este expresia unor trăiri interioare care vădesc fie anumite frustrări, fie anumite aspirații secrete, și apare ca un mod de compensare. Iar apoi devine o împărăție pe care dacă reușești să o controlezi, ai sentimentul că ești împăratul ei și poți face ce vrei cu ea.

Ce fel de poet vă considerați?

Un poet care nu știe dacă este poet. Finalmente, e o problemă de identitate, căci puteam să răspund că mă consider un poet român. Nu cred că  există poet român sau de altă naționalitate. Poetul este o expresie universală dar care își face cu greu loc în literatura universală.

Cum a ajuns lirica dumneavoastră să fie tradusă în Macedonia?

Am călătorit adesea în fosta Iugoslavie. În 1982, de pildă, am fost mai mulți autori care l-am însoțit pe Nichita Stănescu, declarat prinț al poeților și încoronat ca atare în catedrala Sfânta Sofia de la Ohrid, o biserică bizantină construită în secolul X. Obținuse marele premiu în poezie al festivalului de la Struga, o importantă manifestare europeană în acel moment. Acolo a rostit un discurs despre noua frontieră a spiritului uman și a avut un succes extraordinar. Chiar și după ce a părăsit această lume, Nichita a rămas în spațiul iugoslav un reper important al poeziei în general. Eu mă ocupam de scriitorii iugoslavi. Am publicat, de exemplu, primul studiu despre poezia lui Petar Petrović Njegoš, poetul național al literaturii sârbe. La fel și de autori macedoneni precum Božin Pavlovski, Taško Georgievski. Astfel s-a născut un soi de camaraderie. Așa și în Israel am scris o carte împreună cu fostul meu profesor, Andrei Strihan, „O aventură estetică târzie”, despre fascinanta lume a teatrului românesc și universal. El activa acum la Universitatea din Tel-Aviv, după ce în 1976 părăsise România. Din nefericire s-a stins anul trecut.

Ați colaborat și la o revistă din Hawai.

La departamentul de limbi străine al Universității din Honolulu a funcționat mulți ani ca respectabil profesor poetul Ștefan Baciu. Brașovean la origini, debutase de tânăr cu o carte care a fost premiată, prin anii 30. În urma unei misiuni diplomatice la Berna, după război, a ales să nu revină în România comunistă. A emigrat mai întâi în Brazilia. Era un om care vorbea multe limbi străine. În Hawai, prin efortul lui, revista „Mele” – care în hawaiană înseamnă poezie – apărea în mai multe limbi. Nu l-am cunoscut personal, ci doar din corespondență. Dar vreau să mai adaug ceva legat de el, care m-a impresionat. La un moment dat mi-a trimis un poem în care făcea un tablou extraordinar unei mari actrițe de la Cluj, Silvia Ghelan, pe care o văzuse într-un spectacol jucat în RFG. În anii 80, când făceam acele emisiuni la radio, pe Programul 3, mi-am permis să-l citesc. La aproape o săptămână, am primit o emoționantă scrisoare chiar de la Silvia Ghelan, care ascultase emisiunea și așa aflase de existența acelui poem. Aceasta este una dintre marile bucurii ale jurnalismului clipei.

Nu ați avut repercusiuni din cauză că ați pomenit numele lui Ștefan Baciu, unul indezirabil pentru autoritățile comuniste?

Mulți dintre cei de-atunci nu mai știau cine era Ștefan Baciu. Asemenea gen de lipsă de informație a autorităților ne-a ajutat în multe momente ale acelor ani. Mă gândesc cu groază ce s-ar fi întâmplat dacă conducerea comunistă ar fi fost compusă numai din intelectuali.

Apropo de Enver Hoxha, fostul lider albanez, intelectual la origini, care a fost un monstru.

Fusese chiar absolvent de Sorbona, la Paris, venit apoi ca profesor de limba franceză în orașul Korçë, până să preia șefia Albaniei. În același timp, un copil sărman din aceeași Albanie, numit Ismail Kadare, fusese trimis la Moscova să studieze la Institutul „Maksim Gorki”, fiind îndoctrinat de sovietici conform acelor ani 50. Iar acest om, cu un destin extraordinar, avea să scrie ceea ce simțea astfel încât toate cărțile sale reprezentau alternativa umanistă la monstruozitățile pe care le făcea Hoxha. Deci nu are importanță atât educația, cât materialul uman.

Ați urmat IATC. A fost bătaie mare?

Erau anii 60, când sediul IATC era deasupra Teatrului Bulandra, pe strada Schitu Măgureanu nr. 1, în clădirea Ligii Culturale înființată de Iorga în anii 20. Existau: actoria, regia de teatru, cea de film, operatoria și critica. Până la orizontul Parlamentului de-acum, la Podul Izvor, plus pe Plevnei până la Kogălniceanu, erau mii de oameni care așteptau în stradă derularea examenelor. Cu asta am spus totul. La mine erau 17 pe loc, la actorie erau 60-70, iar la regie se ajunsese la 200! La examene erau și mulți dintre respinșii anilor anteriori. Un candidat care venea ca mine din liceu și era admis din prima părea ceva desprins din realitate. În anul meu eram doar doi într-o asemenea situație. În rest erau o mulțime de seniori și chiar oameni care mai făcuseră înainte o altă facultate, dar considerau că destinul lor era teatrul sau filmul. Însă de IATC mai vreau să-ți spun ceva legat de sport, fiind impresionat de existența unei catedre de scrimă, cu maestrul Angelo Pellegrini, cel care-i învăța pe actori cum să se dueleze.

De ce Andrzej Wajda?

Am fost întotdeauna atras de autori pe care am încercat să-i înțeleg în întreaga desfășurare a operei și totodată în lumea lor interioară. Așa mi-am dat seama de ce Andrei Tarkovski și opera sa au rămas inalterabile și la trei decenii de la dispariția lui. Toate filmele sale păstrează un mesaj al spiritului, lumea lui fiind strâns legată de ideea de Dumnezeu, de Divinitate. Andrzej Wajda m-a interesat încă din adolescența mea. Au mai fost mari cineaști polonezi, Jerzy Kawalerowicz, Andrzej Munk, Tadeusz Konwicki și destui alții. Dar Wajda avea un plus, un romantism tipic polonez, într-o Europă a sentimentelor amestecate, care mi-a deschis lumea către această trăire aparte. Pe el îl simți polonez de la un capăt la celălalt.

Clint Eastwood vă place ca regizor de filme?

Da. Este un caz fericit în care un actor și-a depășit condiția. Louis Delluc, unul dintre primii cineaști gânditori asupra filmului, dând prin 1915 definiția cineastului, afirma că în această categorie se situează regizorul, operatorul, scenaristul, până și secretara de platou, mai puțin actorul, despre care susținea că este un executant, el făcând doar ceea ce i se zicea. Eastwood însă a dovedit că nu este chiar așa. Că poți să fii un mare actor, dar poți să fii și un mare cineast.

Ce părere aveți de filmografia românească de după 89?

Complicată întrebare, căci lumea poate fi derutată. Există mari succese internaționale, iar acasă lucrurile stau altfel. Începând cu 2000, de când e fixat pragul noului cinema românesc, s-au făcut niște filme care mi-au amintit de un mesaj transmis cineaștilor din România de Federico Fellini, în 1990, la solicitarea revistei Cinema: „Sper ca filmul românesc să aibă același parcurs precum cel italian, după ieșirea de sub dictatura lui Mussolini. Să intre sub zodia unui nou realism care să-l apropie de popor”. Acest fenomen s-a produs în parte, noile filme nemaiavând de-a face cu cele produse înainte de 1989. La noi însă s-a înțeles puțin greșit apropierea de popor. La ei s-a schimbat limbajul ipocrit cu cel al săracilor. Ori în filmul italian limbajul săracilor nu înseamnă să aduci injurii de la un cap la altul, să vorbești licențios, așa cum se întâmplă la noi, unde e vorba de un peisaj uman avariat.

 

CV

Constantin „Titus” Vîjeu

Născut: 01.08.1948 (Breaza, al cărui cetățean de onoare este)

Starea civilă: căsătorit (cu Virginia), doi copii (Vadim și Camil)

Studii: Liceul teoretic „Aurel Vlaicu” – Breaza (1962–1966), IATC teatrologie-filmologie (1966–1971), studii de doctorat (1996- 2000, doctor în cinematografie și media)

Activitate didactică: profesor UNATC (din 1996 până la pensionare)

Activitate jurnalistică: a lucrat la Radiodifuziunea Română, printre altele redactor-șef adjunct al Radio România Tineret și șef al Departamentului Relații Internaționale.

Membru al Uniunii Scriitorilor și al celei a Cineaștilor

A realizat peste 20 de titluri de cărți

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s