Interviu. Alexandru Arșinel, un marcator înnăscut

Este superfluu să mai pomenești despre valoarea și multiplele realizări ale lui Alexandru Arșinel, acest uriaș al scenei românești, care de ani buni aduce bună-dispoziția în casele semenilor săi. Întotdeauna însă, un loc aparte în frumoasa și bogata sa viață l-a avut și sportul, pe care l-a practicat cândva și de care nu s-a săturat vreodată să-l privească, să-l admire, să-l comenteze.

• Ce sporturi ați practicat în copilărie la Dolhasca?
• Anii copilăriei mele au coincis cu primii de după cel de-al Doilea Război Mondial. Problema sportului era legată de ceea ce puteai improviza în mintea ta de copil, însoțită o perioadă îndelungată de zgomote, bombardamente, fugă, ascunzișuri care nu de puține ori erau în tranșee. Am fost și refugiați. Prin clasa a doua am confecționat din cârpe sau păr de cal diverse mingi sau mai foloseam bucăți din șenilele de la transportoarele rămase pe câmp, dintr-un cauciuc la fel de tare ca fierul, că atunci când șutai îți rupeai degetele. Abia după ce ne-am mutat la Iași, pe când eram în clasa a patra, am descoperit noțiunea de sport. Atunci am intrat în posesia unor patine suedeze, de la unchi. Iar de la fratele mamei, care făcuse armata la vânători de munte, am primit o pereche de schiuri. Erau dintr-acelea cu curea și care nu de puține ori mă lăsau fără talpa ghetelor. Cu aceste sporturi de iarnă completam fotbalul, care era sportul meu constant. Îmi stabileam recorduri, coborând de la Grădina Copou până la Biblioteca Mihai Eminescu într-un singur picior.
• Ați făcut sport de performanță?
• Fotbal la copii și juniori, la Progresul Iași, iar mai apoi la echipa Știința Medicina. De asemenea, am mai practicat tirul. Fratele meu a fost arbitru internațional de tir. Mă pasiona la un moment dat foarte tare, devenind campionul județului Iași la GECO. La facultate, am fost în echipa de volei a institutelor de artă (Conservator-Teatru-Arte plastice), evoluând într-un campionat inter-universitar al Capitalei. Am avut un om deosebit ca profesor de sport, Papa Hirsch.
• La fotbal pe ce post jucați?
• Centru atacant. Dădeam tot timpul goluri. Că loveam, cu piciorul, capul, spatele, mingea intra mereu în poarta adversă. Eram băftos.
• Legat de cariera dumneavoastră de… suporter?
• Când am ajuns în București, țineam cu CCA. Jucase la Iași marele Gheorghe Constantin care ulterior, se știe, a făcut carieră la CCA. Apoi, am trecut pe la Rapid, unde era nașul meu, Petre Bendiu, ani buni medicul echipei. Am ajuns și la Sportul Studențesc, fiind foarte bun prieten cu președintele clubului, Mac Popescu. Chiar am făcut parte din echipa managerială a celor din Regie. Însă după ce Hagi s-a transferat la Steaua, am revenit și eu la roș-albaștri. Fusesem prezent, atât la celebra finală de la Sevilla, din 1986, când au câștigat Cupa Campionilor, cât și la Monte Carlo, în 1987, când au câștigat Supercupa Europei. Așa că în cele din urmă am rămas stelist. Legat de Sportul, m-a întristat situația ei ulterioară.
• Ca stelist, ce ziceți de aceste disensiuni care au dus la anomalia cu FCSB și echipa armatei?
• Regret că nu s-au înțeles. Mi se pare stupid. Păcat de tot acest circ.
• Dar despre această moarte în masă a cluburilor de tradiție?
• Este rezultatul unei dezorganizări, lipsa unor legi clare care să protejeze sportul în general și să-i asigure un suport material serios, așa încât aceste branduri să nu fie lăsate la bunul plac al unor indivizi trecători. Ar fi trebuit să iasă mai devreme cu această lege prin care primăriilor li se permite să sprijine sportul.
• Ce părere aveți de acest recul al fotbalului românesc?
• Și fotbalul este o imagine la scară mai mică a țării de care aparține. Așa că nu are cum să fie altfel.
• Agreați sistemul play-off/play-out?
• Nu mă pot obișnui cu el. Nici nu-i bine pus la punct, dovadă că au ieșit aceste incertitudini cu campioana. Iar campionatele puternice nu au așa ceva. Nu știu de unde le-a venit ideea. Mă mir că a fost de-acord Gino Iorgulescu, căci este un băiat care știe multe lucruri.
• Vă mai duceți pe stadioane?
• Am mai fost la vreo două meciuri. M-a luat Viorel Păunescu, care știe că sunt stelist. A și bătut atunci Steaua, ceea ce l-a făcut să-mi zică să vin mai des. Însă am ceva probleme de familie, de sănătate și nu mai pot.
• Ce alte sporturi vă plac?
• Tenisul de câmp. Mai în tinerețe, l-am avut partener pe marele Ilie Năstase cu care sunt vechi prieten. Am mai jucat și cu Țiriac, cu frații Viziru. Apropo, o simpatizez mult Simona Halep, micuță dar puternică. Îmi mai place handbalul, unde la băieți dominam cândva lumea. Am avut o mulțime de prieteni dintre jucătorii acelor vremuri. Nu-mi scăpa vreun meci. Agreez și gimnastica. Ani de zile am fost alături de marile noastre campioane. Din păcate nici aici lucrurile nu mai funcționează cum trebuie.
• Cândva în primele 10 națiuni sportive mondiale, acum la Rio pe locul 47…
• O rușine! Pe diriguitorii noștri nici nu i-a interesat. Cred că habar n-aveau că se desfășurau Jocurile Olimpice. Ei au alte afaceri, alte chestii. Să fie clar, țara are resurse și umane, și materiale, dar este prost gestionată.
• Ați avut curiozitatea să aflați etimologia numelui Arșinel?
• Da, m-am interesat. Surpriza mi-a venit de la o doamnă de la Academia Română, care și ea a fost curioasă. Mi-a spus că în greaca veche arșinus însemna bărbătesc, puternic. I-am spus că mă și simt așa (râde). Mai știu că există o unitate de măsură armenească numită arșin. Din partea mamei am origini germane, fiind născută în Rădăuți, numele ei de domnișoară fiind Jochne.
• Știți germană?
• Nici măcar o vorbă. Există însă și o explicație. Bunica și mama vorbeau între ele numai în germană. Însă n-au mai făcut-o în anii de după război, deoarece exista acea prigoană împotriva populației de origină germană, mulți fiind deportați în Siberia. De aceea ne-am și mutat din Dolhasca. Fratele mamei a făcut pușcărie. Pe-atunci că erai criminal sau german era tot aia.
• Erați un tip pontos din copilărie, adolescență?
• Nu, eram un mutălău. Chiar mi se spunea Mutu’. Nici măcar nu recitam, nu făceam mai nimic din ceea ce urma să fac mai târziu.
• Erați mai timid?
• Nu. Eram destul de războinic chiar. Dădeam repede cu capul. Mă învățase la Iași un boxer din cartierul CFR Aurora din spatele grădinii Copou, ca atunci când am probleme cu unul, să nu-l lovesc cu pumnul, ci să-i dau un cap în gură și apoi să-l pleznesc. Și mă punea să dau cu capul în burlanele de la case ca să mă învăț. Și am tot dat, până într-o zi când am lovit unul de fontă, de am văzut stele verzi și mi-am făcut un cucui imens.
• Ce v-a îndreptat spre actorie?
• Aversiunea față de matematică, fizică și alte științe exacte pe care le-am făcut cât am urmat o școală tehnică de construcții. N-aveam probleme cu trecutul clasei, dar nu mă atrăgeau deloc. Îmi plăcea mult să citesc, mai ales că era perioada romanelor de aventură. Apoi, neintrând la facultatea de construcții, pentru a câștiga niște bani, căci eram în casă trei copii pe un singur salariu, am lucrat ca figurant la Naționalul din Iași. Așa am luat un prim contact cu meseria pe care aveam s-o urmez. Văzându-i pe colegii de-acolo cum se pregăteau, am făcut la fel și în 1958 aveam să fiu singurul care am intrat la IATC.
• A fost bătaie mare?
• Eram peste 1000 de candidați pe vreo 30 de locuri. Am avut șansa să pună ochii pe mine Irina Răchițeanu, Dem Rădulescu, Costache Antoniu, unii dintre boșii teatrului de-atunci.
• Ați avut ceva emoții?
• Am avut. Dacă nu reușeam, la întoarcere nu mai aveam ce vorbi cu tata. Îmi spusese că dacă nu intru, să nu mai vin acasă. El nu fusese de-acord să dau la teatru. Plânsese biata mama o noapte întreagă ca să-l înduplece să-mi dea bani de tren, ca să ajung la examen la București.
• Cum ați ajuns la revistă?
• Mai întâi, în 1962, promoția mea a fost repartizată la Târgu Mureș, când s-a înființat secția în limba română. În 1964 am vrut să vin la București, însă nicăieri nu era concurs de admitere, în afară de Teatrul de Revistă. Așa am ales „Tănase”, cu gândul să stau un an și apoi să mă duc în altă parte. Însă așa de tare m-am lipit și am iubit acest gen, că a devenit a doua mea casă. Am mai colaborat și prin alte părți, voi menționa aici spectacolul „Ploșnița” al lui Maiakovski, la Teatrul Național. Însă, practic, mi-am legat destinul de revistă.
• Ați participat mai rar la filme…
• La filme, ca și acum, erau echipe deja formate. Totul e să prinzi una, că apoi nu se mai despart de tine. La un moment dat mă legasem și eu cu Virgil Calotescu, apoi cu Iulian Mihu, cu Mircea Mureșan. Mi-a plăcut să joc în filme, însă mai mult am fost cointeresat pecuniar, dorind să asigur o viață liniștită familiei mele.
• Știu că v-a plăcut să colaborați cu radioul și totodată să dublați în filme.
• A fost o perioadă când radioul a reprezentat pentru noi o mare supapă. Atât ca lansare, cât și pecuniar. Mi-amintesc că o dată, când veneam de la Dolhasca, băgasem viteză și poliția m-a tras pe dreapta. Cel care a venit la mine mă recunoscuse și mi-a spus, „nea Sandu, e colegul ăla care stă jos acolo și nici nu vrea s-audă să vă ierte”. Atunci m-am dus la respectivul coleg, și înainte de a-i da carnetul i-am zis ceva. El scria ceva și nu se uita la mine. Dar când m-a auzit, și-a dat imediat seama că sunt eu, ridicându-și privirea spre mine și spunându-mi că m-a recunoscut după voce. Iar ca bani, nu erau prea mulți, dar eram la radio dimineață de dimineață, fie pentru teatru radiofonic, fie pentru emisiuni umoristice. A fost a treia mea casă. Și dublajul la film mi-a plăcut, care nu-i deloc ușor. Printre alții, am fost ursul Baloo din Cartea Junglei. Dădusem probă și m-au întrebat ce sumă doresc. Le-am spus ceva de 10 ori mai mult decât voiau ei să-mi dea. Suma mea era OK, pentru că oferta lor era chiar nesimțită. Puși în încurcătură, au zis că să mai vedem. Trimiseseră și alte probe la studioul Walt Disney din SUA. Celor de-acolo, care erau oameni corecți, le-a plăcut însă cea a mea și le-au zis să mă plătească. Așa i-am mai agățat și la partea a doua din Cartea Junglei, și la Robin Hood, și la Ratatouille. Apoi, i-am lăsat în pace, căci erau prea speriați. Dar mă bucur că am ajutat la relaxarea plăților, căci erau prea hapsâni.
• Când v-ați dat seama de apetența pentru cântat?
• Apăruseră la noi primele filme muzicale, cu Vico Torriani, cu Raj Kapoor. Am încercat să-i imit. Mi-a plăcut mult Luigi Ionescu, ca timbru și ca muzicalitate. Iar Nat King Cole a fost chiar profesorul meu de muzică. Am mai avut și alții, Dean Martin, Frank Sinatra. Întotdeauna m-am bucurat de muzică, m-am relaxat în muzică, m-am refugiat în muzică. Am și compus câteva melodii, dar n-am prea făcut public acest lucru, ca să nu fiu catalogat drept lăudăros.
• Înseamnă că aveți cunoștințe muzicale.
• Sunt un foarte bun urechist. Eu le imprim pe casetofon și le dau cuiva care le pune pe note.
• Ați recitat vreodată versuri patriotice?
• Precizez din capul locului că nu imput nimănui care a făcut așa ceva. Fiind comic, nu am fost solicitat pentru o asemenea acțiune. Mi-amintesc că prin 1988, a trebuit să țin un discurs la o conferință pe Municipiul București, înaintea unui congres al culturii. Am scris o pagină. Secretar cu propaganda pe Capitală era Croitoru, un om cu care ne-am înțeles bine, închizând de multe ori ochii la spectacolele noastre. Și el, și Hegedus, care era ministrul secretar de stat, ambii ne-au ajutat de multe ori să ne treacă textele. După ce l-a văzut, Croitoru mi-a sugerat să mai politizez un pic respectivul discurs. I-am răspuns că nu pot începe ca toată lumea cu „mult stimate tovarășe Ceaușescu, mult stimată tovarășa”, când ei nu sunt acolo. A început să râdă. Mi-a spus apoi, că va vorbi doar directorul teatrului, Nicolae Dinescu. În fine, am ajuns la respectiva conferință, stând acolo liniștit în primul rând, așteptând să treacă timpul. Aud la un moment dat, de la tribună, „înainte de a vorbi tovarășa ministru Suzana Gîdea, va lua cuvântul, din partea Teatrului Constantin Tănase, tovarășul Alexandru Arșinel”. Uimit puțin, m-am dus la tribună, unde am mulțumit țării că putem juca pe scenă, că avem condiții etc, am și recitat niște versuri dintr-un cuplet și atât. S-a rupt sala în două de aplauze că în sfârșit nu s-a pomenit nimic de tovarășul și tovarășa. După mine urma să ia cuvântul Suzana Gîdea, pe-atunci ministrul culturii, care a spus „după tovarășul Arșinel cu farmecul lui, n-are rost să vorbesc eu imediat, așa că vom face o pauză de 10 minute”.
• V-ați înțeles bine cu Suzana Gîdea?
• Prin `86 auzisem că voia să ne numească directori pe mine și pe Stela, la Tănase, respectiv la Teatrul de Comedie. Niciunul nu voiam, căci aveam o grămadă de aranjamente de spectacole prin țară, prin Israel. Ne-ar fi stricat toate ploile. Am cerut audiență la ea. Cu două zile înainte tocmai venise la un spectacol de-al nostru la Boema, unde râsese cu lacrimi. Am intrat în birou și m-am pus în genunchi cu palmele împreunate spre ea, „doamna ministru, nu ne puneți directori, vă implorăm!”. „Vai tovarășul Arșinel, vă rog să vă ridicați. Și spuneți-mi tovarășa ministru, nu doamna ministru” mi-a tot răspuns. După ce am stat secunde bune în genunchi, m-am ridicat în cele din urmă și i-am spus: „tovarășa ministru, noi suntem chemați în toată țară, de intreprinderi, de oameni ai muncii, și nu putem să ne ocupăm și de teatru”. „Bine, o să analizăm” – ne-a zis. Și așa am scăpat.
• Cum s-a născut cuplul de pe scenă care avea să devină atât de celebru, Stela Popescu – Alexandru Arșinel?
• Era în 1978. Jucasem în „Revista cu paiațe” a lui Puiu Maximilian. La scurt timp începusem repetițiile la sala 174, din Calea Victoriei, urmând a juca într-o altă Revistă. Regizorul acesteia însă mă tot ducea cu preșul că voi primi și eu un monolog. Dar săptămânile treceau și întrebarea mea primea același răspuns, „mai stai puțin”. Agasat de insistența mea, într-o zi, într-o pauză, m-a luat pe după umeri și m-a întrebat dacă vreau să mă duc la Boema. Nu mi-am dat seama ce voia să spună, neavând habar că se vorbise deja de înlocuirea lui Ștefan Bănică cu mine. Probabil că respectivul se aștepta să-i răspund că nu mă interesează Boema și că vreau să rămân să joc în spectacolul lui. S-a înșelat, căci știind că acolo erau Puiu Maximilian și Stela, n-am ezitat să-i spun că voiam la Boema. A fost un moment al meu de mare inspirație. Am plecat imediat la Boema, unde eram așteptat. La câteva zile, ne-am adunat acasă la Stela și Puiu, unde acesta mi-a spus la un moment dat că Bănică nu mai putea juca în spectacolele de la Boema și că s-au gândit să-l înlocuiesc eu.  Cu Stela mă știam din facultate, dar nu jucasem niciodată împreună. Le-am mulțumit. Mi s-a spus ce am de făcut și am început treaba.
• Cum putea un comic să se exprime în regim de cenzură în perioada comunistă?
• În ceea ce privește spectacolele jucate la Grădina Boema nu am avut limite. Acolo a fost o adevărată baricadă a revistei românești. Eram curajoși și datorită textelor fulminante ale lui Puiu Maximilian, scriitor genial, un adevărat Caragiale al revistei românești. Venea cenzura, tăia jumătate din text și pe răspunderea ta băgai înapoi. Ba mai mult. Venea câteo mărime politică a vremii, cum era de exemplu generalul Ion Coman și prin aghiotantul său ne transmitea ca nu cumva să schimbăm textul inițial. Se așeza în primul rând cu o batistă mare în mână, cu care se ștergea pe chelie și râdea în hohote. Sau generalul Ion Ioniță, care se înroșea de ziceam că explodează. Sau Ana Mureșan, ministrul comerțului interior, venea, nu scotea un zâmbet. Ne aștepta la final afară ca să ne felicite și ne spunea: „Bravo! Am murit de râs”. Nu, nu am avut o atmosferă de asupriți. Se mai schimbaseră și ei, activiștii, și simțeau că lumea are nevoie de o supapă, iar Boema așa ceva era.
• Pe Nicolae Ceaușescu l-ați ironizat?
• Pe față, niciodată. Am avut însă un monolog, „Mi-e frică”, unde sugeram că e vorba de el. „Din copilărie mă speria un nene de Bau Bau (și arătam în sus). Acum nu mă mai speri de Bau Bau, dar tot mi-e frică.” Și continuam: „Mi-e frică când mă scol dimineața și deschid frigiderul. Mă mai speri când aprind lumina și aragazul. Când merg la servici sunt mai în elementul meu că aici la toți ne e frică unul de altul. Dar eu întrec orice măsură, când mă cheamă șeful să mă întrebe care e situația, mor de frică. Mi-e frică și când mă trimite în delegație, când trebuie să dorm cu un coleg în același compartiment. Dacă adorm înaintea lui și încep să vorbesc în somn? Pentru că subconștientul lucrează și știu eu pe cine lucrează? Colegul ăsta a adormit înaintea mea și ce a fost la gura lui! Mi-e și frică să vă spun”. Genul ăsta de repertoriu era la Boema.
• Nu vi se pare că astăzi actorul a pierdut din recunoaștere față de înainte de 1989?
• Nu prea au avut timp pentru actori. Nu vreau să perii pe cineva, dar am rămas surprins când noua guvernare a mărit salariile artiștilor cu 50%. Am rămas blocat, căci cuvântul cultură dispăruse din vocabularul diriguitorilor. Se pomenea numai de sănătate și învățământ. Pe vremea guvernului Boc, trebuia să epurăm 24% din angajații teatrului. Am fost la dumnealui și i-am demonstrat pe hârtie că noi nu intram în respectiva categorie. A înțeles și nu a mai trebuit să dăm pe nimeni afară. Și l-am rugat ca în discursuri să scape, măcar o dată pe lună, și cuvântul cultură. A zâmbit și mi-a dat dreptate.
• Cum erau acele meciuri cu echipa actorilor?
• Jucam fotbal prin toată țara cu diverse alte formații. Eram în echipa artiștilor cu Bibanu’, Ștefan Bănică, Nicu Constantin, Florin Piersic, Alexandru Lulescu, cu Colea Răutu care la 70 de ani era extremă și fugea mai tare ca toți ceilalți. Iar Puiu Călinescu urla permanent să-i dăm mingea și când o primea nu reușea să o oprească. Nu mai țineam cont de posturi, jucam fotbal total, toți înainte, toți înapoi. Totul era în glumă.
• Un actor de comedie este mai mereu vesel și în viața de zi cu zi?
• Cred că e mai trist decât oricine altcineva. El nu are posibilitatea să-și descarce acumulările negative. Actorul de dramă face acest lucru pe scenă. Cel de comedie nu are voie, căci trebuie tot timpul să zâmbească. Dacă e s-o facă, o face doar în viața privată. De-aia poate fi și un om uricios și se simte chiar agresat dacă îi spui în particular să te facă să râzi.
• S-a întâmplat să fiți nevoit să urcați pe scenă fără să aveți dispoziția necesară?
• De multe ori. Însă când ai pus piciorul pe scândura scenei, intri în alt univers și uiți de mai toate relele. Primești din sală acel magnetism care pornește din sutele, miile de ochi îndreptați spre tine. De multe ori am emoții mai mari în culise decât pe scenă, pentru că pe scenă știu că am o treabă. Simt că omul care vine să mă vadă, pe orice anotimp, îmi vrea binele. Dacă nu înțelegi asta, poți claca.
• Sunteți director al teatrului de revistă din 1998. Grea misiunea?
• Ai văzut, la intrarea în biroul meu e acel tablou uriaș cu portretul lui Constantin Tănase. Și îl simt în fiecare dimineață că mă privește, iar câteodată mă enervez și îi spun: „Ce mă tot privești așa? Fac și eu ce pot”. Și-acum să răspund direct la întrebarea ta. Mi-a plăcut să văd că rămâne câte ceva în urma mea. M-au bucurat și unele recompense simbolice față de Teatrul de Revistă din această perioadă. Faptul că mai la toate sondajele Stela și Arșinel au fost printre preferințe mi-a arătat că acest gen place în continuare. Mă gândesc la un program pe măsură care să cinstească cei 100 de ani de revistă care se fac în 2019. Discutam cu Vasile Muraru, mâna mea dreaptă, care este și un excelent actor și camarad, să luăm legătura și cu cei de la direcția de cultură ca să ne sprijine. Deci nu e ușor, dar știu că pun mult suflet și pasiune pentru a-mi îndeplini această onorantă misiune.
• Am văzut că stați bine cu audiența.
• Da, nu ne plângem. Avem și prețuri corecte, pentru că este un teatru popular. Ne adresăm tuturor, dar mai ales clasei de mijloc. Noi reprezentăm cetățeanul, oful lui.
• Cum este să știi că ai în spate simpatia a milioane de concetățeni?
• Mă bucură. Am trecut prin câteva momente mai dificile, când m-am întâlnit pentru prima oară în viață cu o anumită ostilitate din partea unor oameni despre care n-aș fi putut crede că pot face așa ceva. Niște ipocriți pe care nu-i descoperisem. De-atunci am devenit un pic mai prudent. Însă dincolo de astea, marea masă de public am simțit-o mereu lângă mine cu o emoție extraordinară. Să fii oprit în trafic, pe stradă, să vină să pună mâna pe tine. Toate acestea m-ajută mult. Am și o construcție psihică destul de robustă, greu pot fi dărâmat. Dacă am rezistat la cinci operații pe coloană și un transplant de rinichi…
• Țineți să mai adăugați ceva?
• Oameni buni, v-aștept la teatru. Credeți-mă pe cuvânt că merită.