Drum bun dragă Găbița!

Astăzi am primit o veste care mi-a căzut greu, tare greu. O fostă colegă de la Gazetă, din perioada zbuciumaților dar totuși frumoșilor ani 90, a trecut în lumea celor drepți! Este vorba despre GABRIELA TUDOR, POPESCU după căsătorie, GABI sau GĂBIȚA, cum i-am spus noi, cei foarte mulți care îi eram apropiați.

Se spune că un coleg imbecil este mai nociv pentru sănătate decât fumatul. Dacă însă te muți cu 180 de grade poți afirma la fel de bine că și un coleg de mare calitate umană este o adevărată binecuvântare pentru sufletul tău și al tuturor celor din jur. Așa era Găbița. Când eram agitat, nervos, ea avea un efect calmant asupra mea atunci când o vedeam pe culoarele redacțiilor pe unde am lucrat, acolo unde mai ieșea ca să-și odihnească ochii.

Mi-amintesc că prima oară am văzut-o prin 1986, când mai eram încă student și am călcat pentru prima oară în redacția cotidianului „Sportul”, care se afla la etajul 4 din actuala clădire a Ministerului Tineretului și Sportului. În ultima cameră din stânga, dacă te poziționai la intrarea în redacție, se afla de fapt un fel de ante-cameră la două alte birouri, transformată la rându-i tot în birou. Ea se afla acolo, unde cu o riglă în mână calcula conștiincioasă tot felul de cvadrați și alte elemente care ajutau la paginare în acei ani, ani îndepărtați încă în România de era computerelor. Era oarecum izolată de restul redacției, cu care interacționa foarte rar. Ulterior am aflat că lucra numai pentru revista Sportul Ilustrat, cei apropiați de vârsta mea și-o mai amintesc cu ale sale pagini sepia.

După ‘89, când redacția a avut parte de mai multe schimbări structurale, a fost și ea integrată în colectivul lărgit al paginatorilor. Prin apariția computerului s-a adaptat repede la cerințe, învățând conștiincioasă noul mod de paginare. Se poate remarca, am folosit din nou termenul „conștiincioasă”, pentru că aceasta era modalitatea ei de lucru în tot ceea ce întreprindea. Se pare însă că în România aceasta nu este o rețetă care să-ți asigure măcar liniștea dacă nu succesul. Găbița ajunsese să lucreze atât de bine, încât noi redactorii aproape că ne luptam să ajungem să paginăm cu ea. Căci în afară de calitatea lucrului pe care îl făcea, era foarte calmă, blândă, voluntară și maleabilă, conlucrându-se perfect cu ea, spre deosebire de alții care pe lângă faptul că erau acrii ca lămâile, aveau și nervii ca niște resorturi. Mi-amintesc, aveam un coleg, Georgică Rotaru, soțul cunoscutului om de televiziune Marilena Rotaru, un tip foarte cult, simpatic, haios, cu mult umor voluntar, dar și involuntar, însă un om foarte-foarte agitat. El era „coșmarul” Găbiței, căci prin această fire a sa „izbutea” să o obosească peste măsură. El însă nu își dădea seama de acest lucru, dar nici Găbița nu i-a spus vreodată ceva. Placidă cum era, era incapabilă de a adresa cuiva vreo vorbă, nu rea, dar măcar cu tonul ceva mai ridicat. Prefera să iasă pe hol, ca să se odihnească puțin și să se calmeze, iar apoi revenea ca nouă, reluându-și treaba de unde o lăsase, astfel încât acțiunea avea întotdeauna happy-end. Cu trecerea timpului, a realizat un modus vivendi și cu Georgică.

După ce Ringier, ca un capitalist de România care se „respectă”, a aruncat pe fereastră „Gazeta Sportului” cu tot cu redactori, ea a izbutit să obțină un post la o revistă de mare ținută grafică așa cum a fost „Unica”, unde l-a avut în continuare coleg pe un mare meseriaș al DTP-ului românesc, de la care învățase foarte multe, Dani Iancu. Din nefericire, cum bine a spus Ana-Maria Georgescu, cea care mi-a adus tragica veste a decesului ei, „presa din România și-a devorat slujbașii”. Așa că, acum vreo cinci ani am primit pe FB un mesaj trist de la ea, prin care mă informa că a rămas fără slujbă. Un mesaj de care au avut parte milioane de români în acești ani sălbatici. M-a durut că nu am putut-o ajuta, căci cu greu izbuteam să o fac cu mine însumi. Am putut doar să o îndrum spre niște piste din care nu a ieșit mare lucru.

Niște fotografii frumoase de pe pagina sa de FB, cu multe flori, cu așezări pitorești și mai ales cu ea zâmbind, mi-au creat senzația că s-a echilibrat, fiind din nou bine. Însă acum vreo doi ani m-am întâlnit după multă vreme cu ea la Mall Vitan, însă n-am putut să vorbim prea mult, căci ochii ei urmăreau non-stop un băiețel blond care se zbenguia de colo-colo. Atât a apucat să-mi spună, „Răzvane, scuză-mă, nu pot sta de vorbă, căci trebuie să am grijă de ăsta micul. Nu știi, dar între timp am devenit bonă”. Și s-a îndepărtat, ținându-l pe micuț de mânuță. Iată că și aici era conștiincioasă… Am rămas mască. Nu că nu ar fi nobil și util să te ocupi de un copilaș, dar totuși un om cu asemenea pregătire, care întotdeauna și-a făcut treaba ireproșabil, parcă merita o soartă mai bună. Dar cum afirmam mai sus, nu este o rețetă de succes pe aceste meleaguri. Aici sunt o mulțime care nu știu să facă nimic dar sunt gras plătiți, pe cei mai mulți dintre aceștia îi vedem prin Parlament sau prin alte organisme ale statului, în timp ce Găbița și destui ca ea, oameni muncitori și dotați, sunt obligați să recurgă la orice ca să se poată întreține, într-o țară europeană în care, chipurile, ai avea drepturi… Căci sunt convins că pierderea locului de muncă a însemnat pentru ea un șoc, echivalentul unui cuțit care a tot intrat în ea milimetru cu milimetru de dureros, până i-a făcut trecerea pe lumea cealaltă.

Am plâns când am văzut trista veste, chiar și când am scris aceste rânduri mi-am pus cu greu stavilă lacrimilor. Căci pe lângă faptul că am mai pierdut un om deosebit, a mai dispărut încă o bucățică a lumii mele, care se tot micșorează.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s