Interviu cu actrița Paula Rădulescu. BLONDA DE LA „REVISTĂ”

Blondă, ochii mari și jucăuși, față senină și veselă, trup perfect, o femeie atrăgătoare care încânta privirile mai ales cele masculine, dar și un om plin de umor, cam așa ar fi putut fi descrisă foarte pe scurt Paula Rădulescu prin ‘70-‘80. Anii au trecut frumos peste dumneaei, astfel încât și astăzi a rămas o doamnă șarmantă care îi molipsește pe cei din jur cu energie pozitivă.

Ce părere aveți despre sport?

Îmi place mult mișcarea, să-i văd pe oameni cum reacționează. De aceea apreciez sportul de la A la Z. Patinaj, baschet, tenis, volei, chiar și fotbalul la care nu mă prea pricep. De gimnastică nu mai vorbesc, o agreez în toate formele ei. Mă uit cu plăcere la emisiunile sportive de la TV.

Aveți acea vână de patriotism când participă români,?

Dar ce vână! Ce bucuroasă sunt când câștigăm și ce necăjită sunt când pierdem. Mai ales de pe vremea lui Ilie Năstase când încânta un întreg popor cu reușitele sale. Eu chiar țin la faptul că sunt româncă. Atunci când mergeam prin turnee în străinătate, văzându-mă blondă, mai toți mă luau drept rusoaică. Vai ce mă supăram. Eu sunt româncă!, le spuneam apăsat.

Am înțeles că în copilărie erați ștrengară. Ați căzut de pe gard, ați avut o căsuță în copac, vă mișcați foarte mult. Dar sport de performanță nu v-ați gândit să faceți?

Da, la Govora, la bunici. Văzusem că sportivii sar garduri. Am încercat și eu și a ieșit ce a ieșit. Am mai căzut și dintr-un copac făcând șpagatul pe o ramură. Mi-au rămas și semne. Eram un copil neinteresant și atunci făceam orice ca să se mai uite lumea și la mine. Eram bună la gimnastică, la școală. Am jucat și tenis. La cross nu prea dădeam randament. Am și patinat, dar am căzut și nu mi-a mai trebuit. Vreo două săptămâni a trebuit să mă așez în bancă într-o parte. Dar nu m-am gândit să fac sport de performanță.

Ați fost singură la părinți?

Mai am trei surori, eu sunt cea mai mare. Cred că părinții mei au făcut atâția copii în speranța că se va naște și un băiat, dar nu a fost să fie.

V-ați mișcat mult prin țară.

Tata, fiind chiabur, avea cum se zicea, „origini nesănătoase” și de aceea nu ne găseam pe nicăieri locul. A fost însă spre binele meu, pentru că toată educația pe care am primit-o în Ardeal m-a ajutat mult. Dar comuniștii ne-au făcut mult rău, ne-au confiscat tot ce se putea, bunicul avea trăsură, docar, sanie, toate i-au fost luate. O furie ieșită din comun a acelor indivizi.

Baletul este o rudă a gimnasticii, așa că totuși ați făcut ceva sport de performanță.

Aveam o comedie a mea personală. Spuneam niște poezii trăznite de oameni mari. Mătușa mea din Cluj, profesoare emerită și om de modă veche, a fost de părere că e bine ca o fată să facă pian și balet. Așa că am urmat patru ani o școală adiacentă cu specific muzical și coregrafie, acolo la Cluj, unde ne stabilisem. Pianul și vioara au fost cele două instrumente abordate. Iar la teatrul de revistă am intrat inițial în corpul de balet ca dansatoare.

Ați cunoscut sportivi sau ați participat la spectacole în care era invocat sportul?

Da. Erau o mulțime de spectacole pe stadioane, prin toată țara, în care jucau fotbal actori, cascadori cu fotbaliști. „Rică” Răducanu în poartă era nelipsit. La un meci, pe ploaie, eu cu Cristina Stamate am fost arbitri de margine. Ne-a alergat „Rică”, ne-a luat în brațe, și ne-a umplut pe amândouă de noroi. „Lasă că vă spăl eu” – ne liniștea el. Mă mai știam cu Ilie Năstase, prin faptul că era prieten cu Sandu Arșinel. Îl cunoscusem pe Emerich Jenei care fusese căsătorit cu Vasilica Tastaman, am fost și la ei în casă. Pe Lucescu îl știam datorită faptului că mă vedeam adesea cu soția sa Nelly, care era redactor la radio cu care eu am colaborat adesea. De asemenea, aveam cuplete muzicale de bar, la Melody și mai târziu la Salonul Spaniol de pe Calea Victoriei, unde veneau mai toți fotbaliștii valoroși ai momentului.

Ați fost crescută de bunici, de unde practic vi s-a sădit ideea de a o lua pe drumul teatrului.

Așa e. Bunicul avea un dar deosebit să spună poveștile specific pentru un copil. Astfel îmi inducea personajul, pe care apoi îl făceam eu singură în căsuța din copac. El și-a dat seama că aveam această latură comică precum şi o memorie foarte bună. Așa că mi-a dat să învăţ monologuri. De exemplu: „Frunzuliţă de cicoare, cine vrea ca să se-nsoare / Să mă întrebe întâi pe mine dacă vrea să-i meargă bine / Că eu unul sunt păţit şi păţitu-i priceput”. Cei din jur care m-auzeau se distrau copios iar eu nu înţelegeam efectul pe care îl produceam. Remarcând însă că îmi merge bine pe acest plan, am trecut la recitat poezii, însă numai din acelea cu caracter comic.

Spuneați că la Teatrul de revistă ați ajuns mai întâi în corpul de balet.

Dansul e foarte frumos dar și foarte greu, cu multă repetiție. Ca solist trebuie să ai talent și calități aparte. Dar nu-i ușor nici în corpul de balet, pentru că trebuie o uniformitate perfectă în mișcări, pe care din nefericire eu nu prea o aveam. Am fost mai ales pe ilustrație, în grupuri mici de trei-patru fete, la tablouri muzicale. Cam un an jumate. Iar în balet eram de rândurile doi-trei, în niciun caz de primul. Cinstit.

Erați pontoasă de mică, pusă pe șagă?

Și acum sunt pontoasă, cu replică și umor, mai ales pe autoironie. Am avut aplecare. Totodată am avut niște scriitori foarte buni, care mai târziu au scris și pentru mine, Dan Mihăescu, Conți Bărbulescu, Puiu Maximilian. Cupletul e pe partea mea, cuvântul îl exprim bine prin muzică.

Bine că în anii comuniști ați fost scutită să recitați poezii politice…

Stați că mi-ați adus aminte. Ion Vova ținea foarte mult la mine, folosindu-mă în multe din emisiunile sale radiofonice. În acele zile de sfârșit de decembrie 1989, mă rugase să vin la radio ca să înregistrez un „Plugușorul” pentru tovarășul și tovarășa. Eu cu vocea mea caraghioasă! Era pentru prima oară când mi se cerea așa ceva! Și mi-a zis: „te rog eu frumos, să fii serioasă și să reciți cu trăire, că altfel îi pufnește pe toți râsul și or să creadă ăia că facem mișto”. Din fericire au urmat acele schimbări și nu a mai fost nevoie.

Da, au fost niște vremuri deloc fericite, cu multe neajunsuri și interdicții.

Aveam grijă ca niciodată, indiferent dacă jucam roluri de copii sau de maturi, să nu existe cineva pe care să-l cheme Nicușor, Lenuța sau alte diminutive ale acestor nume. Sau cât am jucam în frig. Sau aveam un electrician care ne punea la fiecare câte un bec atunci când ne schimbam, ca să vedem ce facem acolo, iar apoi venea imediat și le strângea!

De ce ați ales să rămâneți la teatrul de revistă pentru totdeauna?

Pe când eram dansatoare, Cezar Grigoriu, unul dintre cei trei frați din Trio Grigoriu, a remarcat că aș avea și înclinații actoricești. M-a sfătuit să fac Școala Populară de Artă. Acolo am avut-o profesoară pe Eugenia Popovici care întotdeauna m-a încurajat și îi rămân pe veci recunoscătoare. Mi-amintesc cum se certa cu Irina Răchițeanu, căreia nu-i plăcea vocea mea, și îi zicea „las-o dragă în pace, păi ce n-aș da să am eu în Oana din Apus de Soare vocișoara asta”. Așa că am transformat acest „defect” într-un avantaj. În cele din urmă, Teatrul de Revistă a devenit altarul, familia și casa mea. Sunt dintotdeauna aici şi sper să-l slujesc cât mai mult.

Ați fost căsătorită cu Dem Rădulescu, un mare microbist.

Îi plăceau toate sporturile și chiar se pricepea. Făcuse box în tinerețe. Confruntările unde erau implicați sportivi români le trăia intens. Suferea, comenta, gesticula, își punea mâinile în cap. Văzându-l, mi-a devenit și mie drag fotbalul, chiar dacă nu-l înțelegeam prea mult.

Dacă tot l-am pomenit, puteți povesti cum s-a produs legătura?

Eram foarte tânără, aveam 18 ani. Până la 17 ani arătam banal, fără ceva deosebit. După, însă, am înflorit precum un cireș primăvara. El era deja un nume în actorie. Ieșisem pe strada principală din Râmnicu Vâlcea, mă plimbam pe sub castani cu niște colege. Fiind și el prin preajmă, m-a văzut și i-a transmis unui amic că vrea să mă cunoască. M-am mirat. Tocmai pe mine?! Mă gândeam că o fi auzit că sunt și eu într-un centru artistic, căci tocmai recitasem niște poezii pe la Cercul Militar. În fine, am vorbit, m-a întrebat câți ani am, crezând că eram încă elevă. Apoi, ne-am întâlnit seară de seară, până ce el a început stagiunea, ținând legătura la telefon. Iar după cinci luni ne-am căsătorit. Căsătorie care a durat 22 de ani. Astfel Paula Ortantsa Albăstroiu a devenit Paula Rădulescu.

Ați jucat vreodată împreună?

La radio am jucat foarte mult împreună, în afara emisiunilor umoristice, în piese în care mai ales eu aveam roluri de puști, iar el de profesor. În teatru ne-am întâlnit într-o comedie muzicală, „Salutări de la Vasile” a lui Aurel Storin.

V-a ajutat faptul că erați soția lui?

Da. Mai întâi că aveam disponibilitatea, neaccesibilă multora, de a intra în culisele Teatrului Național, unde juca el, putând vedea pe viu, la repetiții, mari personalități precum regizorii Sică Alexandrescu, Liviu Ciulei, artiști precum Alexandru Giugaru, Radu Beligan și mulți alții de la care am învățat o grămadă de lucruri. Și a mai fost un aspect important. Ca în orice teatru și mai ales în cel de revistă, o femeie dacă nu are un spate, e hărțuită, astfel încât trebuie să devină accesibilă cuiva. Trebuie să faci ceva, în schimbul a ceva. Ori să te culci cu regizorul, ori să ai vreo rudă importantă, ori să te susțină cineva bine situat politic etc.  Altfel ești o marfă pe care toată lumea vrea să pună mâna. Așa că eu am fost ca într-o vitrină, în care puteai să te uiți dar să nu pui mâna, el asigurându-mi acest spate, fără de care probabil că m-aș fi pierdut. Însă nu m-a ajutat, cum s-ar crede, în așa fel încât să scrie cineva pentru mine special sau să fiu distribuită în anumite roluri. Chiar eram puțin frustrată. Avea o vorbă, că la televiziune venim împreună doar dacă era nevoie și de unul, și de altul, căci nu eram în vizită să stăm la masă. Când aveam premieră, venea rar, intra în sală în primul sfert de oră, incognito, și apoi pleca, iar acasă îmi spunea ce am făcut bine și rău. Am muncit foarte mult ca să demonstrez că Paula Rădulescu este Paula Rădulescu și nimeni altcineva.

Cum era în viața de zi cu zi?

Cât era el de comic în scenete, atât de serios era în viața de zi cu zi. Nu-i plăcea să meargă la chefuri, pentru că lumea aștepta de la el să spună non-stop bancuri, ori voia și el să se simtă bine. Au fost și cazuri când a fost în vervă la astfel de petreceri, de lumea nu mai ducea nici furculița la gură de râs. Altfel, era un om normal. Îi plăcea să se uite la televizor, stând întins pe jos, citea mult și cum spuneam, mânca sport pe pâine.

Ați făcut foarte bine dublaj de film.

În afară de teatrul de revistă, cupletul muzical și monologul comic, am adorat întotdeauna radioul. Ceea ce m-a ajutat să pot face personaje și voci, și astfel să dublez la filme. Am făcut-o în primul rând cu „Veronica” și „Maria Mirabela”. Regret că la noi nu se reliefează cine dublează. Iar în străinătate se iau și premii Oscar pentru așa ceva. După „Veronica”, eu și Vasilica Tastaman am fost chemate la Londra ca să dublăm la un film englez, în care unul dintre personaje era dublat de Tom Jones. Bineînțeles că nu ne-au lăsat. Am mai fost și în „Mama”, și în „Fram ursul polar”, ambele în URSS, tot musical-uri. De asemenea, am jucat și într-un BD.

„Tovarășa Vrăbiuța”, povestiți-mi despre celebra scenetă TV „N-am găsit altă rimă”.

Este meritul lui Dan Mihăescu că a știut să-și găsească personajele potrivite. Cu puțin timp înainte mă vizionase Toma Caragiu la grădina Boema. Nu mă anunțase nimeni. Eu aveam un cuplet muzical „Sirena”, cu orchestra pe scenă. De emoţie, când l-am văzut în primul rând, am sărit o strofă. M-am dus către sufleur, care era neatent, căci cupletele de obicei merg șnur. Am fost spontană, am continuat pe refren. Orchestra nu avea de unde să ştie că eu am sărit o strofă şi a continuat partitura. Vai, prin ce emoții am trecut… Lui Toma însă cred că i-a plăcut, și m-a propus s-o interpretez pe „tovarășa Vrăbiuța”. Nu știu cum a scăpat acea scenetă cu o satiră acidă, deloc pe gustul politicii de-atunci, iar eu cu minijup. Cred că a rămas și n-a fost ștearsă pentru că a murit Toma la scurt timp după, fiind un fel de omagiu pentru el. S-a petrecut într-o dimineață, la TV. Am repetat-o de vreo câteva ori între noi, cu toții văzând textele pentru prima oară. În acest timp s-au făcut probe de lumini, s-au rezolvat alte detalii tehnice. Am trecut la treabă. Când lucrurile se leagă bine, orice regizor deștept le lasă să curgă, chiar dacă mai apar imperfecțiuni. Așa că totul s-a petrecut natural, ca și când ne aflam în realitate. Tomiță și Mircea au avut rolurile principale, dar și noi, ceilalți cu apariții scurte, cred că am dat o anume culoare, adică am fost ca cireașa de pe tort.

Apropo de pățania cu „Sirena”. Ați mai avut și altele?

Tot așa, la alt cuplet muzical, eram îmbrăcată în pantaloni de voal. Când am făcut nişte paşi de dans în spate, mi-am agăţat cu tocul pantofului pantalonul şi am venit pe spate ca într-un balansoar. Cu microfonul în mână am cântat mai departe, mergea muzica, m-am ridicat şi am continuat numărul. Publicul a fost decent și nu a început să râdă, așa cum se întâmplă de obicei. La sfârşitul spectacolului am spus: „Pentru că, ştiţi, atunci când te împiedici şi cazi, te măriţi, vă invit pe toţi la viitoarea mea nuntă!”.

Ați păstrat pe undeva aceste filmări în care ați apărut?

Din nefericire nu. Cred că nu m-am iubit destul de tare, astfel încât să-mi fi făcut o arhivă personală, așa cum era normal, cu materiale legate de mine și activitatea mea. Chiar dacă îmi place să vorbesc mult, să știți că sunt foarte timidă și în banca mea. De aceea nici n-am cerut vreodată ceva. Poate că ar fi fost bine să fi fost mai tupeistă.

Cum priviți scenele cu dumneavoastră din trecut?

Cu mare plăcere dar și cu ochi critic.

Comicii o țin dintr-un banc în altul?

În viața obișnuită, comicii sunt oameni triști. Au zile când sunt explozivi și în mare formă.

S-a întâmplat să aveți o stare de tristețe, și totuși să fiți nevoită să apăreți pe scenă și să participați la scenete vesele?

Da, când mi-au murit ambii părinți. Mai întâi mama, când interpretam „Groapa”, în rolul unei femei ușoare, Sinefta. M-am întors de la Râmnicu Vâlcea și aș fi putut să nu joc, regizorul arătând înțelegere față de momentul prin care treceam. Însă eu am simțit nevoia să joc. Iar la tata, aveam la două zile premiera la „Bunica la Istanbul”, unde jucam un puști vânzător în bazar. Am reușit să mă încarc și să trec peste tristețe.

Comicii își fac farse între ei?

Da. Chiar recent, la piesa „Sosesc deseară”. E un personaj, Sache, care în mai multe rânduri când apare cere un pahar cu apă și o linguriță de dulceață, dar să nu fie de vișine, că se balonează la stomac. I s-a pus dulceață de ceapă. Există așa ceva. Și s-a răspândit un miros îngrozitor pe scenă. Iar lui Vasile Muraru i-a mutat pur și simplu celebru-i nas. Cu greu am putut să mai spun replica de cât îmi venea să râd. Altădată i s-a pus sare în respectiva dulceață. S-au mai cusut o mâneca sau un crac de pantalon. Se fac tot felul de asemenea glume.

Ați fost stresată de absurditățile perioadei comuniste?

Da. O dată, un regizor care se stabilise în RFG, fost coleg al lui Bibanu, venise în țară și s-a întâmplat să mă aducă la radio cu mașina, unde aveam treabă. Mașina fiind cu număr de RFG, am avut un întreg scandal la poartă, nemaivrând să mă lase să intru la înregistrare. Sau alt caz. Eu locuiam pe Calea Victoriei, aproape de Piața Amzei. Și pentru că se vedea spatele mașinii mele pe unde trecea tovarășul, mi-au luat numărul. Aveam un Fiat 500 albastru. Mi l-au ridicat și a trebuit să dau din nou examenul de șofer. Mi s-a spus că am subminat securitatea, pentru că în mașină ar fi putut fi o bombă!!! De-aceea s-a și ieșit în stradă în acele zile de decembrie 1989, căci oamenii nu au mai putut suporta și lipsurile de tot felul, dar și asemenea abuzuri.

Sunteți prietenă cu computerul, cu internetul, cu FB?

Nu cine știe ce. Sunt prietenă cu cartea, îmi place foarte mult să citesc.

Astăzi cu ce vă ocupați?

Chiar dacă m-am pensionat, mai joc. Mă duc la radio când se mai face din când în când teatru la microfon. La TV m-am dus doar ca invitată recent la emisiunea Florentinei Fântânaru. Am privilegiul să refuz ce nu-mi place, precum emisiunile de scandal, de bârfă, de cancan ieftin. Sunt chestii care nu mi se potrivesc.

Sunteți credincioasă?

Da. Cred că Dumnezeu este alături de noi toți.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s