INTERVIU. VASILE MURARU NU GLUMEȘTE CU SPORTUL

Intrat în panoplia marilor noștri comici, râsul ocupând un loc important în fișa postului său, Vasile Muraru are însă față de marea sa pasiune, sportul, o atitudine cât se poate de serioasă.

– Copilăria ți-a fost dominată de sport?

– Făceam 11 ore de fotbal pe zi. Asta în zilele libere și în vacanțe. Altfel, jucam numai seara. Și fără voie mai făceam călărie. Aveam cai foarte mulți și atunci ne antrenam cu cei din sat în tot felul de întreceri, de concursuri, „pe deşelate”, așa fără să punem șeile pe cai.

– Localitatea ta de naștere, din județul Neamț, se numește Doina. De la ce-i vine numele? De la vreo mândră de pe-acolo sau de la celebra noastră creație lirică?

– Este un sat al comunei Girov. Pe la 1885 s-au înființat așezări noi, cu lume adusă din diverse sate din zona Moldovei. Iar povestea numelui cică ar veni de la faptul că prefectul împreună cu primarul treceau prin zonă cu trăsura și tocmai când se întrebau ce nume să pună locului, l-au auzit pe unul care cânta în drum din fluier. Și atunci s-au hotărât să-i pună numele Doina. Așadar e legat de creația lirică. Este aproape de Piatra Neamț, 11 km pe o parte, 13 pe cealaltă. Avem vecini, Boțești care este sat vechi răzășesc și Dănești compus din români veniți din Harghita, dar noi când eram copii și ne jucam cu ei le ziceam unguri.

– Ai făcut sport de performanță?

– Fotbal. Am ajuns doar la nivel de juniori, la Ceahlăul Piatra Neamț. Am jucat mai mult fundaș, dar am fost de fapt pe toate posturile. Mulți dintre colegii mei de-atunci au ajuns la echipa mare, Vasiliu, portarul Munteanu, Brețcanu, Giroveanu. Cu toții jucători buni. Am mai făcut și un pic de atletism, alergam la 800 m. Profesorul Cornel Popa, care ulterior a ajuns la lotul național, se ocupa foarte mult cu elevii și părându-i-se că am aptitudini, m-a luat și pe mine, pe când eram prin clasa a 10-a. Dar n-a fost să fie ca să continuu.

– Să înțeleg că ții cu Ceahlăul…

– Sigur. Chiar și acum, când au pornit-o din Onoare. Păcat de stadionul ăla extraordinar. E meritul lui Gigi (n.r. Gheorghe Ștefan, fostul finanțator al echipei Ceahlăul și în același timp fost primar al urbei).

– Te știi cu el?

– Cum de nu. Nevastă-sa mi-a fost colegă de bancă la liceu, iar un prieten foarte bun de-al lui era vecin cu mine, la țară. Gigi a crescut în spiritul Ceahlăului. L-a adus de la doi ani la stadion taică-său, Vasile Ștefan, căruia i se spunea „Valai”, fost jucător de anvergură al echipei și totodată un mare caracter. Iar Gigi a făcut treabă și cu echipa, și cu stadionul, și cu orașul, a fost un primar gospodar.

– În afară de Ceahlăul, mai ții cu altă echipă?

– Am simpatizat dintotdeauna orice echipă care joacă bine și are rezultate. Mi-a plăcut spectacolul. Așa cum era și la acele cuplaje de pe fostul stadion 23 August, de mi-era mai mare dragul să merg. Și nu se bătea nimeni cu nimeni prin tribune. Acum, dacă ai încerca așa ceva, ar ieși război civil. Mă mai întristează rău și dispariția în masă a echipelor de tradiție. Îmi vine în cap Rapidul, cum să dispară domne Rapidul, care și când era în B umplea stadioane? Era la un moment dat o repartiție echilibrată a valorilor pe fiecare zonă geografică. Apoi, și cu atâția jucători străini… N-am nimic cu ei,dar din cauza unei asemenea exagerări nu mai apucă să răsară ăștia ai noștri.

– Ce părere ai de Christoph Daum? Dar de tricolorii actuali?

– O fi bun, dar eu nu-l puneam. N-avem noi un antrenor în stare să se ocupe de națională? Unul care să cunoască cu adevărat fotbalul românesc, și nu să bâjbâie până să-i dea de cap? Iar jucătorii, îi vezi cum se feresc, pentru că le e frică să nu se accidenteze, ca să nu-și piardă contractele de-afară. Nu mai vezi cum făcea odinioară Dan Coe, la meciul cu Elveția, strigând la coechipieri „hai băieți, pe ei, ca la Podul Înalt, ca la Călugăreni, ca la Șelimbăr” și apoi mâncau pământ, jucând cu inima. Iar fondul ne lipsește. Uite, Hagi e un exemplu, ce produce el la Academie, de așa ceva aveam nevoie să se facă mai demult.

– Faci sport de întreținere?

– Da. Fac destulă mișcare. Mai merg cu bicicleta, când o permite vremea. Nu rareori, merg pe jos de-acasă, adică din Colentina, până aici, la teatru. Fac cam 45 de minute. Am găsit eu un drum. Și nu-ți spun ce bine mă simt. Dimineața, cu mașina, fac mai mult!

– Ce sporturi îți place să privești ca să te deconectezi?

– Mă uit la absolut toate sporturile. Mă bucur pentru toate succesele românești. Așa m-am învățat de mic. Păcat că în ultima vreme…

– Dar la stadioane, la sălile de sport, te duci?

– Da, și pe vreme rea, și pe vreme bună. Mai miros meciul, mai joc și eu acolo, din tribune, cu gesturi, mai îmi pun mâna în cap, mă enervez, mă bucur. Am mers și la sală, la toate meciurile importante de handbal. Dar hai să-ți povestesc de premiera spectacolului „Fotbal la Boema”, din 1984. Cu toate că interpretam un jucător de rezervă, aveam rolul principal. Această rezervă era până la urmă introdusă în teren și făcea ca echipa lui să câștige meciul. Printre spectatori se aflau componenții lotului național, după ce jucaseră la Euro, iar Hagi era o stea în devenire. A fost o atmosferă extraordinară. Parcă-l aud și acum pe Ciupi Rădulescu, care de pe scenă, l-a anunțat la un moment dat pe „românul Hagi, o viitoare stea a fotbalului mondial”, având o premoniție. Atunci, naționala era formată pe scheletul Universității Craiova. Ne vizitau des tricolorii și ieșeam adesea cu ei la o bere. Aveam o relație foarte bună. Și nu numai cu ei. Mă duceam des la meciurile Sportului Studențesc, mă cunoșteam bine cu jucătorii de-acolo, Munteanu I, Gino Iorgulescu, Munteanu II cu Ciugarin, Mircea Sandu, Cazan etc. Mai și jucam cu ei la antrenamente. Erau oameni educați, care mai puneau mâna pe câteo carte, mai vizitau un muzeu. Mi-a duc aminte, atunci când am venit la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”, nu exista săptămână ca printre mulții spectatori pe care îi aveam, să nu fie printre ei și vreo echipă sportivă.

– Ce părere ai de faptul că pierdem teren pe plan sportiv mai peste tot? Vezi posibilă o redresare?

– Din nefericire, modelele de azi pentru tineret sunt… fotomodele. Cândva, datorită lui Ilie Năstase, toți ne făceam rachete din placaj. Blocam străzile, ulițele, ca să jucăm tenis. După ce s-a calificat naționala la turneul final din Mexic, 1970, toți jucam fotbal și ne porecleam după numele jucătorilor de-atunci. Succesele internaționale din sport generau printre tineri o atracție pentru acestea. Acum nu mai ai cu ce. Cum să-i mai încurajezi? Îmi tot vine în cap că noi, o națiune mică, am câștigat zeci de medalii de aur, sute de alte medalii olimpice, iar India, cu un miliard de locuitori, are o singură medalie! Trebuie făcut ceva ca tineretul ăsta să fie atras în a reveni pe terenuri. Dacă nu-i creștem, nu-i educăm în acest sens, nu realizăm nimic. Mens sana in corpore sano spune totul despre importanța sportului.

– Făceam noi mișto de Daciadă, dar uite că avea un sens.

– Multe au avut un sens. Și… borcaniada, că uite, am făcut zilele trecute curățenie prin casă și am umplut saci întregi de borcane și nu am unde să le duc. La fel cu hârtia. Unde s-o duc? Chiar nu vreau niciun ban pe ea, dar s-o pot duce undeva pentru reciclare. De ce să se mai taie copaci aiurea?

– Are influență politicul în sport?

– Păi normal, nu se vede? Dacă se voia, avea o influență benefică, dar din nefericire influența existentă vine de la dezinteres și multă vorbăraie fără acoperire.

– De mic erai pus pe șagă, pe poante?

– La liceu nu se puteau ține orele când începeam eu să imit toți actorii. Cum apărea câte unul, cum făceam ca el. Termina Nea Mărin monologul, îl preluam cu tot, adică nu doar vocea, ci și gestica. Când am venit în București, la facultate, m-a dus un băileștean de-al lui Amza la el la clasă. Și când m-a văzut cum îl imitam, a rămas cu gura căscată.

– Ce te-a determinat să o iei pe calea actoriei?

– Așa am vrut eu. Pe la 4-5 ani am văzut primul film, un basm rusesc, și mi-am zis, ca ăștia mă fac. Acum vreo patru ani am fost la festivalul de film de la Moscova. La conferința de presă, unde sesizasem o răceală a rușilor față de noi, am spus chestia asta, precum și faptul că la liceu, toată clasa era la engleză, dar eu am vrut să trec la rusă, ca să învăţ să citesc în chirilică cărţile bisericeşti. Auzind astea, s-au „dezghețat” și am început să discutăm mult mai cordial.

– Știi rusește, govorit po ruski?

– Cât de cât. Ia ponimaiu.

– Ai recitat vreodată poezie patriotică?

– Cum să nu. La serbările școlare. Ce eram contra? Mi-amintesc, înainte de 89, o vedetă mare lua 1.400 lei pentru o poezie patriotică. Erau bani tată! Fostul mare actor Ion Marinescu își făcea niște calcule: „în ianuarie e și ziua lui, și a ei, mai e și Unirea, apoi 1 Mai, 23 August, ce bine ar fi dacă în septembrie l-ar serba și pe Nicu, așa ca să-mi acopăr tot anul”. Jeannot, cum i se mai spunea maestrului, pe lângă faptul că era un excelent actor, un bun organizator, era și un recitator de excepție. Citea poezia o dată, o știa pe de rost, și după ce o recita, o uita imediat. Un fenomen.

– Au fost grele examenele de admitere la IATC? Câți erau pe loc?

– A trebuit să dau de două ori. Prima oară, am vrut să recit poezia Cetatea Neamțului, însă după o strofă, m-au oprit și m-au trimis la plimbare. Am revenit după armată și am dat din nou. De data asta am intrat. Și doamna Beate Fredanov m-a chemat să joc la ea la clasă. Atunci eu i-am spus, „păi nu m-ați picat, ce eu am talent?”. „Talent ai drăguță, dar trebuia să te mai coci” – mi-a răspuns ea. „Păi dacă nu mai veneam?” – am întrebat-o eu. „Veneai, veneai” – mi-a răspuns ea cu o siguranță dezarmantă. Erau 36 de oameni pe loc la examene.

– Am înțeles că la al doilea examen, Dem Rădulescu s-a tot ridicat, trecând și șușotind cu fiecare dintre ceilalți membri ai comisiei.

– Da. Ulterior am aflat că le zicea, „pe-ăsta mi-l dați mie”.

– Și așa ai ajuns la clasa lui. Cum a fost în timpul studenției cu maestrul Dem Rădulescu alături?

– Era ca la școala de meserii. De luni până joi făceai câte cinci ore de actorie, teatrul fiind descusut de la formare până la prezent. Pe-atunci eram 12 într-o clasă. Astăzi sunt 67! În perioada studenției am jucat și în filme, „Expresul de Buftea”, unul dintre ele. M-a înzestrat Dumnezeu și cu puterea de a memora ușor. Revenind la Dem Rădulescu, la el era o disciplină desăvârșită. Când intra ne ridicam toți în picioare. Ferească-te Dumnezeu să te abați de la regulile impuse de el. „În teatru suntem la servici, în afara lui e cu totul altceva” – ne spunea el. Mi-amintesc că în piesa „Undeva o lumină” jucam rolul unui milițian. Eram la sala Casandra, care era un teatru studențesc. Cu toate astea, aveam parte de afluență mare de public. Fiind îmbrăcat în milițian, maestrul Dem mă punea să chem la mine diverși oameni, să le dau comenzi. Și ăia, bieții de ei, când mă vedeau îmbrăcat așa, se conformau. Și râdea și el, și ceilalți cu lacrimi. Dup-aia le explicam oamenilor că fusese o glumă. Dem Rădulescu a fost genial. A fost bun la TV, în filme, dar în piese era maiestuos. Sunt oameni care citesc Biblioteca din Alexandria și nu rețin nimic. El citea o carte și îți vorbea din ea de parcă ar fi citit Biblioteca din Alexandria.

– Părinții ce-au zis că te-ai făcut actor?

– Tata era șef de fermă. El mă voia agricultor. Dar ce să facă? M-a lăsat finalmente în plata mea. A văzut că muncesc foarte mult. Citeam enorm. Actorul și animatorul Alexandru Lazăr, de la teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, mi-a oferit multe cărți. Abia când l-am ajutat să se mute de la un apartament la altul, mi-am dat seama că citisem un TIR de cărți. Păi mă duceam cu vaca la păscut, și aveam traista plină cu cărți. Acolo, în natură, cu aer curat, bâzâitul albinelor, cântatul păsărilor, m-apucam să citesc. Era superb. Am avut o copilărie ca-n basme.

– Ești nemțean și n-ai fost la cunoscutul Teatru al Tineretului din Piatra Neamț!

– Era o adevărată școală pentru tinerii absolvenți de IATC, acolo ajungând cei mai buni. Au vrut să mă ia și pe mine, mă dusese acolo regretatul Dinu Manolache. Am jucat doar în 1974, pe când încă eram licean, când a debutat Silviu Purcărete cu „Romeo și Julieta”. N-am rămas însă pentru că doream să ajung la București, și nu am vrut să-i încurc, căci era un singur loc de băiat și tot unul de fată. Eu la ora aia voiam filme, nu teatru.

– Cum ai ajuns la Teatrul „Constantin Tănase”?

– După terminarea facultății, am primit repartiție tocmai la Satu Mare. N-am vrut să mă duc acolo. Conform legilor de-atunci, din cauza acestui refuz trebuia să plătesc vreo 15.000 lei. Așa că a trebuit să ajung pe-acolo, ca să mă înțeleg cu ei în a-mi da detașări de câte patru luni fără însă a fi salarizat. Tot încercam astfel să-mi găsesc un loc în București. Silviu Stănculescu voia să mă ia la Teatrul de Comedie, dar era încă prea nou. Mă fusesem și pe la Giulești, și prin alte părți. Și într-o zi, directorul de la Casandra mi-a spus că ar fi locuri la revistă, sfătuindu-mă să mă duc. Pe când eram student, mi-amintesc că atunci când treceam prin fața teatrului „Constantin Tănase”, nici nu întorceam capul să-l privesc, căci era prejudecata ca actorii grei să nu facă un gen uşor. Acum, însă, m-am dus căci exista oportunitatea de a rămâne în Capitală. Mi-au cerut negația de la Satu Mare, n-o aveam. Până la urmă a mers domnul Arșinel la Consiliul Culturii, susținându-mi cauza, spunându-le că teatrul nu avea niciun actor tânăr de zeci de ani. Atunci s-a organizat un concurs ca să mă poată lua. Astfel, din 1981 sunt aici.

– Cum putea un comic să se exprime în regim de cenzură și teamă față de autorități, în perioada comunistă?

– Exista o autocenzură în primul rând. Însă erau în texte unele trimiteri directe. Publicul le descoperea imediat. Din când în când, câte un mașinist mai experimentat mă sfătuia, „tu ești băiat tânăr, nu băga replica aia, că s-ar putea să ai de suferit”. Atunci, nu-mi convenea; ce, a ajuns un mașinist să-mi spună ce să tai? Dar mai târziu mi-am dat seama că acei oameni voiau să mă protejeze. La vizionările finale veneau acești reprezentați ai partidului și atunci se decidea asupra textelor. De obicei se găseau de comun acord formule care să fie agreate de toată lumea. Erau și ei sătui. E adevărat, mai erau și unii activiști înrăiți și obtuzi, care ne amenințau. Dar noi ziceam atunci ca ei și în spectacol făceam ca noi.

– Nu ți se pare totuși că actorul român a pierdut din recunoaștere după comunism?

– Așa e. Pe-atunci toți actorii erau stimați. Era un singur program TV în care, în afara filmelor ori a emisiunilor de satiră și umor, mai puteai cunoaște actorii din acele seri de marți, când se dădea teatru. Îmi mai amintesc de teatrul radiofonic. Acum au cam dispărut toate acestea, chiar dacă au apărut multe posturi TV. Foarte puțină lume a ajuns să mai fie conștientă de ceea ce înseamnă munca de actor. Domină ideea că actorul este bun doar să facă „caterincă”.

– Ești director artistic al teatrului. Cum este?

– Directorul astăzi e un fel de „slugă”, căci trebuie să te zbați, să nu deranjezi prea tare, să ai grijă de toți, ca într-o familie, căci actorii sunt niște copii mari. Și ce, crezi că mă ocup numai de o anumită latură pentru că scrie „artistic”? Fac de toate, nu pot să stau. Înainte, ca director, aveai în spate partidul.

– N-am cum să nu te întreb de relația cu Nae Lăzărescu, alături de care ai alcătuit un celebru cuplu.

– Cu toate că între noi era o diferență mărișoară de vârstă, 15 ani, ne-am înțeles foarte bine. Căci am fost prieteni și dincolo de scenă. Recent, în drum spre Adjud, unde am avut spectacol, m-am oprit și la mormântul lui din Focșani. I-am făcut acolo și un bust din marmură, opera artistului plastic Olimpiu Eli Petre. De fiecare dată când am drum, îl vizitez, și așa cum făceam atunci când trăia îmi iau o cafea la mine și începem să… glumim. Când am venit eu la teatru, directorul de-atunci ne-a pus să jucăm împreună. Apoi, prin diverse împrejurări, ne despărțisem. Mai jucam împreună, pe ici, pe colo. În 1987, a fost un spectacol eveniment al teatrului, „Savoy, Savoy”, unde am jucat mai multe momente împreună. Și la scurt timp, m-a sunat, mi-a spus că e alături de Bițu Fălticineanu și că vor să facă „O mie și una de glume”, propunându-mi să particip și eu cu cupletul pe care îl dăduse domnul Vova la radio, „Ce-o să fie, ce-o să fie!”, de pe vremea lui Tănase. Am participat cu ea de la TVR, de Crăciun și am dat lovitura, ducându-ne ca racheta spre succes. Am intrat în echipă și cu Dan Mihăescu, și ce facem acum într-o zi, făceam atunci într-o săptămână. De multe ori repetam împreună cu Nae în mașina cu care mergeam în turneu. Ce să faci atâția kilometri? Păi din 1991 până în 1998 am făcut cu Dacia aproape un milion de kilometri, din care în turnee vreo 700.000. Aveam la un moment dat pe Litoral, șapte spectacole pe seară.

– Ai participat la programele de Revelion și înainte de 1989?

– Cu Zgăbeață Iftode din Văscăuți, având vreo două replici. Muncești o viață și din trei vorbe devii celebru.

– N-ai totuși un gust amar, când vezi că nu se schimbă nimic, nu se învață nimic, iar cupletele voastre, indiferent când au fost realizate, nu-și pierd aproape cu nimic valabilitatea?

– Înțeleptul Solomon a spus-o cu 900 de ani înainte de Hristos: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare”. Așa că ce să mai zicem noi.

– La numărul de spectatori stați mai bine la teatru decât au stadioanele noastre de fotbal?

– Cam la fel, din nefericire pentru fotbal, căci la noi sălile sunt mult mai mici ca stadioanele. Mulțumim lui Dumnezeu, stăm destul de bine.

– Nu te-a tentat și teatrul propriu-zis dincolo de revistă?

– Păi am jucat la „Național” în „Ploșnița”. Și apoi la noi, aici, la teatru, într-o mulțime de piese, „Funcționarul de la domenii”, „Orice naș își are nașul”, „Romeo și Julieta la Mizil”, „Dragoste la prima vedere”, „Omul care a văzut moartea”, mai recent „Sosesc deseară” etc.

– Cu filmul ai fost prieten?

– Chiar de curând am avut un rol în „Ana, mon amour”, a lui Călin Peter Netzer, prezent la Festivalul de la Berlin. Am mai făcut și altele, cu Radu Jude, cu Nicolaescu, cu Cristina Nichituș. Am fost la mai multe festivaluri.

– Cum îl împarți cu teatrul?

– De pildă la filmul lui Netzer, am filmat numai noaptea. Îmi făceam treaba aici, după care mă duceam la filmări. Niciodată nu am încurcat teatrul, cu toate că puteam să fac tot felul de aranjamente. Mi-amintesc că o dată am jucat într-o coproducție cu francezii, pe vremea lui Ceaușescu. Din partea română, în afara mea mai erau printre alții George Mihăiță și Gilda Marinescu. Pe vremea aia trebuia să primesc aprobare. Până să mi-o dea ei, eu deja m-apucasem de treabă și făceam naveta. Filmam la Sighișoara, și veneam seara la spectacol la noi, chiar la „Fotbal la Boema”, de care ți-am povestit mai înainte. Abia după ce am terminat filmările, mi-a ieșit și aprobarea de la teatru: „Suntem de-acord să participați la filmările filmului, cu condiția să nu încurcați programul teatrului”… Eram mereu cu sufletul la gură. Plecam dis de dimineață, la 9.00 eram la Sighișoara, filmam până la 13.00, apoi mă întorceam cu mașina spre București. Și când ajungeam în jur de 17.00 pe la Ploiești, începeam să mă liniștesc.

– În viața de zi cu zi, un comediant este mai vesel decât un om obișnuit?

– Din nefericire, nu.

– Ți s-au deschis multe uși fiind persoană publică?

– Da. Dar n-am profitat decât pentru alții, pentru mine mai puțin. O dată, polițistul nici nu a vrut să-mi ia carnetul, dar făcusem prea multe prostii în ziua aia, așa că i l-am dat eu, chiar dacă apoi o lună a trebuit să merg pe jos.

– Ai declarat că e un dat pentru tine credința în Dumnezeu. Crezi că rugăciunea poate schimba un destin?

– Fără Dumnezeu nu poți face nimic. Și sunt sigur că prin credință și cu trăire îți poți schimba destinul. Întotdeauna când m-am rugat pentru o problemă, El m-a ajutat. Mă rog adesea, chiar și în pauzele dintre replici se întâmplă să spun în gând „Tatăl Nostru”.

– Ții la tradiții, obiceiuri, cultura, arta, muzica națională, într-un cuvânt simți românește?

– Cum să nu? De curând tocmai i-am propus unui domn deputat ca toate produsele de artizanat să fie cumpărate de stat și acesta la rându-i să le comercializeze. Însă printr-o asemenea acțiune m-am gândit că meșterul popular va ști că va câștiga de pe urma a tot ceea ce lucrează și astfel ar duce mai departe tradiția. Dar îmi place tot ce ai pomenit în întrebare. Pot spune că sunt un naționalist moderat.

– La final?

– Să vină lumea la teatru, să vină la stadioane… dar ca la o sărbătoare.

 

CV

Prenume: Vasile

Nume: Muraru

Născut: 14.11.1956, la Doina (județul Neamț)

Stare civilă: căsătorit (cu Marinela), tată a doi copii (Maria-Sânziana și Costin)

Studii: absolvent al IATC (la clasa lui Dem Rădulescu)

A jucat în numeroase spectacole de varietăți, dar și piese de teatru. Timp de 30 de ani a format un cuplu de senzație cu Nae Lăzărescu.

La Teatrul de revistă „Constantin Tănase” din 1981, de ceva timp fiindu-i director artistic

A jucat și în mai multe filme, precum „Expresul de Buftea”, „Mireasa din tren”, „Burebista”, „Noi, cei din linia întâi”, „Căsătorie cu repetiție”, „Pădurea cu fagi”, „Cuibul cu viespii”, „Ana, mon amour” etc

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s