Așa a apărut „Fotbal Plus”

Acum 25 de ani, cam pe vremea asta, demara un proiect jurnalistic numit „Fotbal Plus”. O publicație săptămânală care ar fi meritat o viață mai lungă și mai bună. Acest lucru îl voi susține și la judecata de apoi, atunci când Atotputernicul îmi va descoase toate păcatele vieții, fiind unul dintre puținele momente când voi îndrăzni să-mi ridic ochii din pământ.

Alin Buzărin mi-a luat-o înainte, scriind un editorial pe această temă, pe site-ul ilfovsport.ro, și bine a făcut. Sper să-și expună impresiile și părerile într-un asemenea remember și alți foști colegi. Eu însă voi lua lucrurile un pic mai în detaliu, limitându-mă însă în a prezenta doar momentele începutului. Aceasta deoarece am fost implicat la punerea temeliei acestei publicații. Nu este o laudă, ci o realitate că atât structura redacțională, cât și cea editorială a avut la bază și unele păreri ori idei de-ale mele, în pofida celor doar 27 de ani pe care îi aveam pe-atunci. Cât am lucrat acolo, „Fotbal Plus” a fost cu adevărat a doua mea casă, dacă nu chiar prima, deoarece i-am dedicat mai mult timp decât propriei mele familii. I-am oferit tot ce consideram că am mai bun, aproape tot sufletul meu. Eram în stare să stau în redacție non-stop dacă era nevoie ca lucrurile să iasă bine. Însă în momentele în care trebuie să-l evoc, am o strângere de inimă, exact ca aceea a unui părinte care trebuie să-și amintească de copilul lui decedat. Momente ca cele de-atunci, din nefericire, nu mi-a fost dat să mai trăiesc în toată cariera mea jurnalistică. Am mai avut parte, slavă Domnului, de clipe frumoase, dar ca acelea niciodată.

Contextul

Înainte de a începe povestea propriu-zisă a facerii lui Fotbal Plus este necesar să fac o descriere a contextului. Era începutul anilor 90, imediat după răsturnarea lui Ceaușescu, când populația țării încerca să respire un aer nou și curat, entuziasmul și speranțele de mai bine fiind la cote maxime. Acela a fost un moment ideal pentru reconstrucția reală a unei Românii noi, sănătoase și prospere. Au avut grijă însă Iliescu cu acoliții săi din fostul PCR și din Securitate, ca și diverse interese meschine din afară, să transforme totul în deșertăciune. Revenind, „Sportul”, unicul cotidian sportiv al momentului, rebotezat „Gazeta Sporturilor”, tocmai adusese sânge proaspăt, angajând la 01.04.1990 (și n-a fost păcăleală) un grup de câțiva foarte tineri ziariști, din care în afara subsemnatului mai făceau parte printre alții Paul Zaharia, Alexandru Epuran, Florin Braslă, Paul Popescu, dar și unii un pic mai maturi precum Gheorghe Lazăr, Nicolae Șerbănescu sau șahistul Șerban Teodorescu. Am și eu o mică mândrie de-atunci, căci pe mine și pe Paul Zaharia s-au „bătut” cele mai importante secții ale publicației, Fotbalul și Internaționalul, finalmente căzând la pace, ca Paulică să rămână la prima, iar eu la a doua. Îmi era indiferent, oriunde mă simțeam la fel de bine. Munceam mult și cu folos, căci noi, cei tineri, trebuia să mergem des și la tipografie (cea din strada Brezoianu) să învățăm care era treaba pe-acolo și totodată să facem și corectură. O decizie foarte bună, în urma căreia am învățat multe, lărgindu-mi orizontul în domeniu.

Ideea lui Cristi Lazăr

Tocmai într-un asemenea moment, pe când mă aflam la tipografie, undeva prin primăvara anului 1991, profitând de o întârziere a venirii paginilor pentru corectură, am ieșit într-o scurtă plimbare alături de Gheorghe Lazăr, pe lângă Parcul Cișmigiu, înspre liceul care, coincidență, se numea tot… Gheorghe Lazăr. De fapt, pe colegul meu toată lumea îl știa de Cristi, însă în acte era Gheorghe. Fost voleibalist de performanță dar și inginer în cadrul ITB (vechea denumire a RATB), era un mare pasionat de sport și mai ales de publicistica sportivă. Colaborasem cu el excelent, între 1988 și 1989, la programele de meci ale lui FC Inter Sibiu, care erau creația lui, numite „Goool”, veritabile jurnale sportive în care se puteau citi știri și articole care nu apăreau în presa centrală. Având această relație foarte apropiată cu el, în acea plimbare mi s-a confesat la un moment dat: „Ți-amintești când îți ziceam despre visul de a face ceva similar lui France Football în România? Sunt aproape de a-l transforma în realitate.” I-am cerut mai multe explicații, așa că mi le-a oferit: „I-am prezentat lui Mac Popescu un proiect al publicației care va fi una săptămânală, în care mai erau cuprinse numărul de pagini, numărul de redactori necesari, alt personal, salariile etc. Am discutat și despre procurarea hârtiei și e OK. Tipografia va fi cea a lui Azi care este cea mai modernă din țară, așa că o s-o putem scoate și color. Avem și sediu”. În fine, mi-a dat o mulțime de alte detalii care sunau bine. Mac Popescu îi acceptase ideea în totalitate, dându-i undă verde spre a demara proiectul. Trebuie spus că Mac Popescu, vechiul și statornicul președinte al Sportului Studențesc, de asemenea rector al facultății de arhitectură, era pe-atunci și cel desemnat de cluburile din Divizia A să le reprezinte ca entitate, un președinte al LPF avant la lettre. El se gândise ca publicația să fie susținută de SC Omnia Grup, unde era acționar majoritar, dar și de aceste cluburi. Evident că totul avea să rămână pe umerii lui Omnia Grup, căci cei de la cluburi știau doar să ia, nu să și dea. Mac Popescu, inteligent și progresist, un om cu adevărat superior, fusese tot timpul deschis unor asemenea proiecte dedicate artei și sportului, apariția Clubului A ca și a multor concerte și premii muzicale din anii 70 purtându-i semnătura. De asemenea, Sportul Studențesc realiza de multă vreme poate cel mai bun și arătos program de meci din țară.

Alcătuirea temeliei

După cele expuse, Cristi mă întreabă: „vrei să vii și tu?”. I-am spus că și visul meu era să scriu la o asemenea publicație, însă aveam o strângere de inimă în a părăsi atât de curând „Gazeta Sporturilor”, față de oamenii de-acolo care îmi acordaseră încrederea lor. Multe nopți n-am putut dormi, fiind chinuit de întrebarea „să plec sau nu?” El însă m-a sfătuit s-o fac, explicându-mi că este ca la transferurile din fotbal, pleci unde e mai bine când ai simțit că a venit momentul, pentru că apoi poți regreta că n-ai făcut-o. Ca să mă încurajeze mi-a spus că urma să vină redactor-șef Aurelian Brebeanu, adică tocmai redactorul-șef adjunct de la GSp. Că tot veni vorba de echipa redacțională, mi l-a mai pomenit pe George Rotaru, soțul Marilenei Rotaru, coleg cu noi la GSp, ca și pe inginerul Eugen Petrescu, un bun statistician al fotbalului dar și un mare erudit. L-am pomenit și eu atunci pe Radu Timofte. Era șeful meu de la internațional, care avusese un aport important în venirea mea la GSp. „Nu prea știe el fotbal, dar are o anume anvergură, este corespondent la o mulțime de publicații și agenții străine, deci o sursă importantă de informații, și este un tip inteligent, adaptabil” – au fost argumentele mele. „Ai dreptate. Dar o vrea să vină?” – mi-a zis gânditor Cristi. „Vă aranjez eu o întâlnire tête à tête, unde îi faci propunerea și îi explici tot”. Asta am și făcut în zilele următoare, spunându-i lui Timofte să se ducă în biroul unde era Cristi, pentru că îi va spune lucruri interesante. Vreo cinci minute a durat întrevederea, după care Timofte și-a dat acordul. Inițial era vorba să fie redactor-șef adjunct, însă cum ulterior Brebeanu s-a răzgândit (rămânând la GSp, așa cum avea s-o facă și George Rotaru), a devenit el redactorul-șef. Brebeanu însă a participat la câteva ședințe de constituire. Tot Lazăr a venit și cu cel care urma să asigure arhitectura paginilor, un prieten din copilărie, Cristi Stroe, care chiar era arhitect, însă nu mai lucrase până atunci în presă. Fiind însă un om adaptabil, bine pregătit, cu multă imaginație și bunăvoință, a devenit repede o roată foarte importantă a angrenajului redacțional. Să nu-l uit, în această echipă era și bătrânul Valentin Albulescu, omul de încredere al lui Mac Popescu, cu care colaborase de ani buni la alcătuirea amintitei „Regii fotbalistice”, fiind numit director. Din nefericire, chiar dacă era plin de bune intenții, nea Vali nu era potrivit pentru această funcție, unde ar fi trebuit cineva tânăr, energic, cu aplicație pentru marketing. Așadar, fiind format acest prim nucleu, nu ne-a mai rămas decât să completăm redacția. Eu l-am propus pe Paul Zaharia, cel mai vechi coleg al meu din presă, știind bine ce putea, în timp ce Radu Timofte a venit cu Alexandru Epuran. M-a mirat că Andu a acceptat să vină și să-și asume astfel un risc, pentru că specialitatea lui nu era fotbalul, el fiind absolvent de IEFS, scriind numai despre alte sporturi, iar la GSp avea o imagine bună. Prezența lui însă s-a dovedit mai mult decât utilă, pentru că multă vreme ne-a ajutat și pe partea foto, fiind un pasionat al genului. Paul Zaharia a acceptat la rându-i, însă s-a trezit cu un obstacol. Tocmai se căsătorise cu o fată care lucra în cadrul personalului auxiliar al GSp, astfel încât cei de-acolo încercaseră un șantaj asupra lui, amenințându-l că dacă pleacă, soția sa urma a fi concediată. Pentru a se evita orice risc în a se întâmpla o asemenea mârșăvie, Timofte și Lazăr au hotărât să o luăm la F+ și pe soția sa, mai ales că era nevoie de dactilografe chiar dacă se lucra pe computer. Astfel, Gabriela Zaharia completa duo-ul operatoarelor de date. Cei de la GSp aveau să primească la scurt timp după plecarea noastră o altă lovitură, și mai dură, prin plecarea unui grup mult mai numeros spre a da naștere cotidianului „Sportul Românesc”. Revenind la ale noastre, cealaltă dactilografă era Camelia Mîrza, care venise pe filiera lui Albulescu, o fată tânără de mare caracter, sufletistă și pricepută, ulterior ajungând chiar să pagineze. Tot pe filiera Albulescu acceptase să lucreze cu această redacție unul dintre cele mai importante condeie ale presei românești, marele Radu Cosașu, cunoscut și ca Belphegor, o legendă vie cu care toți am fost onorați să îl avem alături. În afara atrăgătoarelor editoriale din prima pagină a fiecărui număr, Cosașu participa cu entuziasm aproape la fiecare ședință, venind cu idei bune și respirând practic odată cu redacția, având mereu la el vorbele bune.

La sfârșit de august echipa se formase

Așadar cu o lună înainte de începerea sezonului 1991/92 echipa cu care „Fotbal Plus” a pornit la drum era alcătuită: Radu Timofte, Gheorghe Lazăr (acesta fiind redactor-șef adjunct), Alexandru Epuran, subsemnatul, Paul Zaharia, Eugen Petrescu, aceasta fiind echipa redacțională propriu-zisă, apoi Cristi Stroe, Radu Cosașu, Valentin Albulescu, Camelia Mîrza, Gabriela Zaharia. De asemenea de mare ajutor a fost Dan Ionel, un tânăr inginer automatist, calm, educat și aplicat, cel care pagina și în același timp ne învăța pe toți să lucrăm la computer. El era colaborator, nu angajat. Totodată, fusese adusă pentru a ține relația cu difuzorii de presă (cea mai mare parte o șleahtă de escroci, printre primii hoți ai noii Românii, din cauza cărora întreaga presă a avut mult de suferit) Doina Lazăr, soția lui Cristi. Un pic mai târziu a fost angajată și cea care trebuia să asigure curieratul, Doina Bălușescu, care lucrase cândva la fostul „Sportul”. Prin meritul lui Mac Popescu, sediul redacției era unul de excepție, o frumoasă casă măreață din strada Moxa nr. 5, unde își avea sediul și Sportul Studențesc. Chiar dacă eram săptămânal, mai aveam nevoie de oameni care să ne ajute, însă în calitate de colaboratori. Unii dintre aceștia aveau în timp să se înșurubeze perfect în redacție, devenind oameni de bază pentru care „Fotbal Plus” avea o mare însemnătate în viața lor. Din punct de vedere cronologic, primii au fost Eduard Țone (venit pe filiera Timofte), Dorel Ioan (adus de mine și de Paul Zaharia) și Niculae Cristea (adus de Cristi Lazăr). Primul, student, mare pasionat de sport și de muzică, colabora deja la „Pop, Rock & Sport”, dovedindu-se ulterior un bun condei, dar și un tip inovativ. Al doilea era tehnician la IOR și colabora în weekend-uri cu GSp. Ulterior a fost angajat la serviciul de distribuție al F+. Al treilea era profesor și inspector școlar, fiind pasionat de sport, colaborând pe volei tot cu GSp. Imediat, Eddie Țone l-a adus pe fostul său coleg de școală, Octavian Belu (coincidență de nume cu marele antrenor de gimnastică), tot student, de asemenea un băiat muncitor cu suflet și inimă mare. La scurt timp, au urcat scările redacției alți trei studenți, toți în aceeași zi, ale căror singure legături între ei erau pasiunea pentru fotbal și faptul că citiseră primele numere ale publicației, fiind încântați: bucureșteanul Vadim Vîjeu, craioveanul Alin Buzărin și târgmureșeanul Romulus N. Filip. Primii doi peste ani au devenit nume importante ale mass-mediei noastre sportive (nemaiavând acum nevoie de alte prezentări), Romică preferând ulterior să se dedice unei alte activități. Cam tot aceleași rațiuni au mai adus în redacție alți doi studenți pasionați de sportul-rege: bucureșteanul Virgil Gheorghițoiu și Toni Dumitru din Slobozia. Cam aceștia au fost oamenii din primul an, adică 1991, implicați în proiect. Ar mai fi de amintit și Bogdan Albulescu, fiul directorului, care însă nu avea o prezență redacțională constantă.

Până în 1994, după turneul final al CM din SUA, când am fost obligați să plecăm cei mai mulți dintre cei care am demarat publicația, au mai venit ca și colaboratori, încerc tot o ordine cronologică: caricaturistul Emil Mierlă care la noi a debutat însă din nefericire a stat prea puțin, Bogdan Oprișan (un fost coleg de-al meu de facultate, a nu se confunda cu omonimii lui, Cătălin ori Radu), Theodor Porojan, Bogdan Pop, Dorin Balcan, Mihai Bertianu (și acesta activând ani buni în presă, mai ales la „Ziua”), Tiberiu Stavăr, Mihai Gh. Ionescu, Cristina Mîrza (operator date, sora Cameliei), Silviu Tănase, Florin Caramavrov, Bogdan Tohăneanu, fotograful Costel Ilie, Adrian Stieber. Pe lângă aceștia încă mulți alții ne-au trecut pragul redacției, însă din diverse motive nu au rămas. Am avut o relație foarte bună cu oamenii de la secția sport de la Radio România Actualități sau cei din studiourile teritoriale, adesea fiind ajutați de aceștia în a ne trimite cronici de meci. Am avut și corespondenți serioși prin țară pe care ne-am putut baza, precum Petru Fuchs, Dragoș Trestioreanu, Daniel Lazăr, Sorin Damaschin, Liviu Bruckner, Mircea Bițu etc.

Izbutisem, tot prin relații proprii, să alcătuim o rețea de corespondenți în străinătate, din zonele cele mai importante ale Europei: Traian Radu Ungureanu (Anglia), George Russu-Șirianu (Franța), Mihai Rusu (Germania), din Italia multă vreme ne oferea informații insuși Mircea Lucescu, Florin D. Mitu (Spania), Dușan Bugarin (fostele țări iugoslave), Károly Oroszhegyi (Ungaria), Răzvan Singer (Israel), Șerban Motre (Belgia), Arben Grada (Albania), Simon Horafopoulos (Grecia), Eladio Paramés (Portugalia) etc. Am avut și un colaborator de culoare, Léopold Kumbakisaka Usenyi Yombi, din RD Congo, care era profesor la ASE, dar pasiunea pentru sport și simpatia pentru „Fotbal Plus” l-au determinat să ne calce pragul. Evident, scria despre fotbalul african. Din nefericire n-a stat prea mult, pentru că avea să părăsească România. Însă rar mi-a fost dat să întâlnesc un om atât de politicos, educat, manierat cum era acest Léopold.

Iminentele greutăți ale startului
Cea mai grea perioadă a fost cea dinaintea apariției primului număr, când zi de zi alcătuiam tot felul de planuri, de situații, de ipoteze etc. Nervii ne erau adesea puși la grea încercare de diverse neajunsuri, fie din redacție, de la tipografie, de achiziție etc. Era senzația pe care o are fotbalistul în perioadele de pregătire când face orice altceva în afară de a se juca cu mingea. Apoi, odată cu lansarea, au apărut iminentele defecțiuni; când a căzut curentul pe întreaga zonă unde era strada Moxa de a trebuit să ne mutăm cu calculatoare cu tot la Lazăr acasă, căci altfel nu mai apărea ziarul; când aparatul de înregistrat s-a defectat, pierzându-se cronici care păreau recepționate; când de prea multă solicitare s-a uitat transformarea diacriticelor, astfel încât un material a apărut cu diverse semne în locul acestora; inversarea unor explicații foto etc. Mi-amintesc de o scrisoare primită pe această temă de la un cititor în care ne asigura că și atunci când greșim o facem cu stil. Pe-atunci, scrisorile erau de bază, neexistând nici internet, nici telefonie mobilă, și primeam foarte-foarte multe. Instituisem chiar o pagină pentru dialogul cu cititorii numită „Vocea Fanilor” (Eddie Țone a avut ideea titlului). Cei mai mulți dintre cititorii noștri erau oameni tineri, până în 20 de ani, educați, mulți dintre ei devenind ulterior ziariști de sport. Daniel Nazare și Octavian Stăncioiu sunt exemplele care-mi vin cel mai repede. Parcă până la numărul 22 am ieșit alb-negru, iar apoi am apărut numai color, în prima asemenea copertă îmi amintesc că apăruse Silviu Lung. Așadar am fost prima publicație sportivă cu redacție proprie din România care a apărut color.

Metoda de lucru

Lunea era ședința de sumar. Îi venea fiecăruia rândul să fie de servici, cel în cauză având în respectiva săptămână rolul de secretar general de redacție. Exista o planificare în funcție de numărul de pagini. Dacă era un număr mai mare, trebuia terminat până joi măcar jumătate din ziar, primele pagini urmând a pleca spre tipografie, iar restul până luni dimineață. Ziarul apărea marți. Se stabileau oamenii care mergeau la meciuri, cei care scriau știri, cei care făceau reportaje, iar când era cazul cei care urmau să plece în străinătate. Nu existau niciodată certuri, că de ce ăla și nu eu. Și de aceea mi-a plăcut atât de mult, căci în afara calității profesionale și cea morală era ridicată la mai toți oamenii din redacție. Iar un nou venit nu trebuia să aștepte prea mult până ajungea să semneze în ziar, să meargă la meci sau să facă vreun reportaj. A fost pentru toți astfel o școală extraordinară. Erau la început trei calculatoare, două pentru introdus materiale, unul pentru paginat de care n-avea voie să se apropie decât cei care făceau această operațiune. Toate trei erau infinit mai slabe decât cel mai prost calculator existent astăzi pe piață, însă le țineam ca pe sfintele moaște.

 

Ca-n orice loc de pe lumea aceasta, au existat și situații mai puțin fericite, care însă nu-și au locul la acest moment aniversar, mai ales că acestea au fost incomparabile cu cele pozitive, cel puțin din punctul meu de vedere. Regret că a ținut numai trei ani această frumoasă poveste, eu sperând pe-atunci în naivitatea mea să ies de-acolo la pensie.

Dacă, așa ca prin absurd, aș fi pus într-o situație precum eroul principal din filmul „Ziua cârtiței”, de a trăi aceeași zi de mai multe ori, mi-ar plăcea ca aceasta să fie una din perioada în care am fost la „Fotbal Plus”.

 

Răzvan Toma

 

PS. Folosesc acest prilej și pentru un gând de pomenire a celor care astăzi nu mai sunt printre noi: Dorel Ioan, Gheorghe Lazăr, Vasile Bordeianu, Valentin Albulescu, Eugen Petrescu, Costel Ilie.

 

Prima poză a fost făcută în august 1991, cu aparatul lui Andu Epuran, în momentul în care am demarat pregătirea pentru primul număr (de la stânga la dreapta): Eugen Petrescu, Paul Zaharia, Alexandru Epuran, Valentin Albulescu, Răzvan Toma, Radu Timofte, Gheorghe Lazăr, Radu Cosașu

A doua poză este făcută tot cu aparatul lui Andu la Revelionul 1991-1992 petrecut de redacție chiar în sediul din strada Moxa. Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Eugen Petrescu, Eduard Țone, Alexandru Epuran, Dorel Ioan, Vadim Vîjeu, Răzvan Toma, Radu Lazăr, Valentin Albulescu, Octavian Belu, Doina Lazăr. Rândul de jos: Alin Buzărin, Niculae Cristea, Camelia Mîrza, Doina Bălușescu, Radu Timofte, Gheorghe Lazăr

A treia poză este de la o petrecere în redacție din 1994. Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Vadim Vîjeu, Eduard Țone, Tiberiu Stavăr, Răzvan Toma, Florin Caramavrov, Mihai Gh. Ionescu, Silviu Tănase. Rândul de jos: Bogdan Tohăneanu, Camelia Mîrza, Cristina Mîrza, Costel Ilie.

A patra poză este făcută mai în zilele noastre, cu prilejul uneia dintre cele câteva reuniuni făcute pentru a rememora acele vremuri. De la stânga la dreapta: Octavian Belu, Doina Bălușescu, Cristi Stroe, Camelia Mîrza (devenită între timp Braniște), Vadim Vîjeu, Eduard Țone, Răzvan Toma, Bogdan Tohăneanu.