A trecut şi Rio

Repede au mai trecut şi zilele celei de-a 31-a ediţii a Jocurilor Olimpice, prima găzduită de continentul sud-american. Am lăsat să treacă epilogul pentru a-mi da şi eu câteva păreri.

Bach cu steagulDin nou am trăit acea senzaţie de insaţietate prezentă la o asemenea megacompetiţie, de a nu putea urmări în direct cât mai multe dintre discipline. Şi asta cu atât mai mult acum, cu acest decalaj orar mare ce ne despărţea de Brazilia. Ştiu că aş fi putut vedea a doua zi înregistrări, însă nu au acelaşi farmec.

Problemele organizatorice au răzbătut încă de la start, Brazilia gâfâind zdravăn pentru a găzdui şi a duce la bun sfârşit o asemenea manifestare de dimensiuni uriaşe. Cum latino-americanii, ca şi noi, sunt departe de a fi nişte ceasuri elveţiene, n-aveau cum să n-apară sincope nemaiîntâlnite la ultimile organizări. Ziariştii prezenţi la faţa locului pot depune cea mai bună mărturie. Chiar dacă preşedintele CIO, Thomas Bach, râdea larg printre stropii de ploaie căzuţi din abundenţă la festivitatea de închidere şi se îmbrăţişa călduros cu Carlos Arthur Nuzman, preşedintele Comitetului Olimpic Brazilian, şi cu alţi oficiali, în mintea lui predomina gândul „bine că s-a isprăvit”. De fapt de aceea era umplut de atâta entuziasm. Ceva îmi spune că foarte multă vreme de-acum înainte nicio ţară latino-americană nu va mai pupa vreo desemnare de organizare din partea CIO. Sunt greu de uitat emoţiile multiple trăite că lucrările de infrastructură nu vor fi gata până la inaugurare… Nu vreau însă să fiu complet negativist, căci în cele din urmă brazilienii au scos-o la capăt, făcându-şi datoria. Şi, foarte important, pe parcursul competiţiei flacăra olimpică n-a fost şutită…

Au fost nişte JO cu eroi mai vechi precum Michael Phelps sau Usain Bolt, dar şi mai noi precum Simone Biles. Din nou, din nefericire, asupra competiţiei s-au simţit amprente politice puse apăsat. Astfel, atleţii Rusiei au fost pulverizaţi pe motiv că erau îmbibaţi în substanţe interzise. De-acord, nu sunt uşi de biserică, dar sunt sigur că dacă n-ar fi existat conflictul cu Ucraina respectivilor nu li s-ar fi atins vreun fir de păr. Ca să nu spun că dacă aşa, din întâmplare, controlului antidoping i s-ar fi dat lumină verde ca să verifice şi atletismul american… Aşa că nu este de mirare că SUA şi-a luat din nou partea leului în ceea ce priveşte medaliile. Nu este mai puţin adevărat că acolo se şi investeşte foarte mult în sport, existând şi programe de a fi răspândit în rândul populaţiei încă din fragedă vârstă. De asemenea, au existat din nou anumite arbitraje scandaloase la mai multe discipline, cel puţin din acest motiv boxul a devenit de neprivit.

După Euro, la distanţă de aproape o lună, România a trăit şi la JO o nouă decepţie. Această ediţie va fi una de etern suspin, din cauza unei comportări modeste care ne-a aruncat în lumea a treia a sportului mondial. Vă încălzeşte că bulgarii sunt sub noi? Asta apropo de capra vecinului… Pe mine nu. De fapt, sunt singurii vecini mai prăpădiţi ca noi, bine, pe Moldova n-o pun la socoteală. Din excelentele materiale prezentate de ziaristul Dorin Chioţea pe Facebook am putut, printre altele, intra în atmosfera sportivilor noştri, să le aflu trăirile, emoţiile dar şi condiţiile oferite de autorităţile noastre sportive şi atunci n-am de ce mă mira. Dar eu unul chiar nu mă mir, căci înaintea startului am luat câteva interviuri unor oameni importanţi din afara sportului însă mari iubitori ai acestuia, în care le-am cerut părerea asupra comportării noastre la Rio, răspunsurile lor fiind aproape identice, de genul: „Sper să  greşesc, dar cred că va fi una dintre cele mai slabe prestaţii din istorie”. Acelaşi lucru îl simţeam şi eu şi asta pentru că vedem cu toţii ceea ce se întâmplă în jurul nostru, când totul e lăsat de izbelişte să se dărâme, inclusiv sportul (aici şi cel mai înflăcărat critic al lui Ceauşescu recunoaşte că pe vremea acestuia sportul era mult mai bine tratat). Lipsa aceasta de rezultate ne-a făcut să ne întoarcem în timp tocmai la ediţia din 1952, când am avut o zestre de medalii identică cu cea de-acum, similitudine „stricată” în ultima zi de neaşteptatul bronz dinspre la fel de neaşteptatul component al delegaţiei române, cecenul Albert Saritov (m-a impresionat văzându-l la final fluturând steagul României). În acea perioadă nefericită pentru istoria României motivul acelei comportări modeste a fost otrăvitorul stalinism care gâtuise biata noastră ţară. Iar sportul suferise enorm din cauza unei mulţimi de decizii aberante luate de la centru. Acum suntem o ţară liberă. E drept, liberă, chiar foarte liberă, şi la furat…

Victoria fetelor de la spadă m-a entuziasmat peste măsură de îmi venea să îmbrăţişez pe oricine. Speram să am parte de aceeaşi bucurie şi cu băieţii de la tenis, Florin Mergea şi Horia Tecău, la finala de dublu, o confruntare pe care am trăit-o ca şi când aş fi fost şi eu pe teren, căci la final am simţit o puternică durere de cap, promiţându-mi că voi evita pe viitor asemenea emoţii. Marea mea supărare de la acest act final a izvorât de la faptul că băieţii noştri nu le-au fost cu nimic inferiori spaniolilor decât la capitolul şansă. Am salutat cele trei bronzuri venite dinspre echipajul feminin de 8+1 de la canotaj, Gabriel Sâncrăian de la haltere şi amintitul Albert Saritov de la lupte. Am regretat că n-au ajuns pe podium Drăgulescu (mare ghinionist) şi Ponor. La fiecare competiţie unde au participat români am tot sperat să se întâmple minuni, cum a fost cea a lui Alin Moldoveanu de-acum patru ani. Dar se ştie că minunile nu se pot întâmpla prea des, pentru că atunci nu ar mai fi… minuni. Oricum, indiferent de rezultate, am empatizat cu toţi sportivii noştri, cu atât mai mult cu cât citeam acele texte ale lui Chioţea, fiind conştient că bieţii de ei au încercat să-şi facă treaba cât mai bine.

Chiar dacă este trist şi inconfortabil, poate e mai bine că s-a întâmplat astfel. E posibil să se dea în fine un semnal de alarmă acolo sus. Iar pe viitor nu va mai îndrăzni niciun politician să gândească şi să afirme precum mult prea târziu urmăritul penal Tăriceanu că „sportul nu este o prioritate”. Se spune că o înfrângere din care se învaţă devine o victorie. Însă până acum noi n-am prea izbutit asemenea metamorfoze.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s