Interviu cu ilfoveanul Mihai Dedu, un pionier al ProTV-ului

Mihai Dedu este de ani buni o imagine media binecunoscută. Practic se confundă cu ProTV, fiind acolo dinainte ca respectivul post să ia această denumire. Cu chipul său bonom, având charismă, spontaneitate și un înaintat simț al umorului, este receptat de ani buni cu simpatie în casele românilor, izbutind în timp o trecere armonioasă de la redactor sportiv la prezentator de știri. Mai puțin știut este faptul că de aproape două decenii s-a chitit în… Chitila, devenind astăzi un ilfovean în toată regula. Pasiuni, trăiri și părticele din viața sa pot fi receptate din interviul ce urmează.

Mihai Dedu (2)Ai ținut o numărătoare a interviurilor date?

Nu. Dar dacă ar fi să iau câte unul la șase luni, adică în 23 de ani împart la doi și îmi pot da seama cam câte sunt.

Te fac să te simți confortabil?

În ultima vreme nu, pentru că întrebările se repetă de la publicație la publicație, de la site la site și mi-e că am plictisit deja publicul, pentru că nu pot să inventez chestii neadevărate doar pentru a prezenta ceva nou.

Ai să  constați că în cazul de față va fi altceva. Să începem cu ceva mai diferit dar care se mulează perfect pe specificul revistei noastre. Cum ai devenit ilfovean?

Este o poveste care mai degrabă s-ar potrivi unui roman, decât unui interviu. Dar voi fi succint. În urmă cu 16 ani, nașul meu de căsătorie și totodată de botez al băiatului meu a venit la mine, cu ideea de a ne muta la casă. Pe-atunci nu izbutisem să-mi achit nici măcar apartamentul în care locuiam, darămite să-mi cumpăr teren și să-mi construiesc casă. Ce să mai lungesc vorba, în cele din urmă terenul de la Chitila l-am achiziționat exact în ziua când mi s-a născut băiatul, pe 10 martie 2000. Când m-am aflat în situația de a semna actele cu proprietarul, mi-am dat seama că de emoție uitasem banii la spital, când îmi vizitasem soția. I-am găsit tot acolo unde-i lăsasem, pe un scaun de la etajul 3 de la maternitate. Am izbutit apoi să-mi fac și casa în regie proprie. A fost o nebunie totală. Așa am ajuns să locuiesc în Ilfov. Atunci când m-am mutat eram capăt de coloană. Acum deja nu mai este valabil acest termen, populându-se zdravăn zona.

Acum se poate spune că ești situat chiar central.

Nu chiar central, mai degrabă mijlocaș defensiv. Dar e foarte plăcut. Am lac într-o parte, pădure în alta. E altă viață față de un cartier sau o localitate foarte aglomerată. A fost un pas important pentru mine și familia mea.

Te simți ilfovean?

Sunt un fel de orășean-județean, cu 33 de ani de București și deocamdată 16 de Ilfov. Dar în ultima vreme chiar mă simt ilfovean pentru că îmi este foarte bine la Chitila. Nu-ți mai spun, acum vara, cu căldurile astea, de multe ori sunt 6-7 grade în minus față de ce este în oraș, între betoane. Este o oază de verdeață, lumină, spațiu unde există pur și simplu mai multă veselie.

Prima ta relație cu sportul?

Mihai Dedu atletismÎn 1977 am început să practic atletismul la nivel de performanță, legitimându-mă la CSȘ 190 din Berceni. Apoi am trecut la Steaua, unde mi-am satisfăcut și stagiul militar, între 1985-1987. Toți știau că sunt dinamovist, motiv pentru care am luat multe înjurături și am pătimit mult. Dar nu-mi pare rău. Am adus trei titluri de campion național pentru CSA Steaua. Astfel fac și eu parte din cartea sa de aur, e drept prin josul unei pagini, dar sunt tipărit acolo. Așa că în asemenea situații nu contează fanul cui ești. Mi-amintesc că tot atunci echipa de fotbal câștigase Cupa Campionilor, după acea finală de la Sevilla cu FC Barcelona, și am avut privilegiul să pun mâna pe trofeu în vitrina în care fusese așezat, nu multă lume având asemenea șansă. Antrenori i-am avut pe regretații soți Söter, Ioan și doamna Ioli, cu care m-am înțeles fantastic. O perioadă minunată pe care n-am cum să o uit, regretând trecerea în neființă a amândurora. Eram specializat în probele de 400 m plat și 400 m garduri. Antrenamentele le făceam pe fostul stadion 23 August, dar și pe Viitorul, pe Metalul, ambele aflate în preajmă, dar și prin provincie. Mi-amintesc că la Forban am avut privilegiul de a juca o dată un meci de fotbal cu echipa de aur a Stelei. Mi-a cam dat atunci la gioale Marius Lăcătuș. Nea Imi Jenei striga la el: „lasă-i măi Marius, că ăștia sunt atleți, nu fotbaliști”.

Așadar ai avut ceva rezultate.

Mă mândresc că am ieșit campion național de cinci ori în carieră, la juniori și la seniori. La ambele probe menționate, dar și la 4×400 m cu echipa de ștafetă a Stelei. Iar acum 31 de ani, în Grecia, am participat la Campionatele Balcanice. Pe un stadion construit special pentru competiția de atletism din insula Creta, au luat loc aproape 40.000 de spectatori. Atmosferă extraordinară, pe o căldură sufocantă, finala mea de 400 m garduri fiind programată la ora 22.00. Eram nouă alergători, nu opt cum se obișnuiește. Câte doi greci, bulgari, iugoslavi și albanezi, iar eu eram singurul român. Am avut emoții uriașe. Am pornit foarte slab, am prins și un culoar dezavantajos, numărul 2, așa că am fugit primele două turnante întregi. Am bătut prost, mi-a ieșit săritura rău de la primul gard și am ținut-o tot așa până la gardul 5, asta însemnând vreo 200 m. Am revenit spectaculos până în 300 m, fiind în spatele liderului bulgar, având locul 2 asigurat, existând posibilitatea chiar să-l fi depășit. Asta ar fi însemnat că făceam record național, deveneam maestru al sportului și câștigam medalia de aur balcanică. Însă nu m-am concentrat cum trebuie, am văzut linia de sosire prea devreme, atacul l-am făcut cu coapsa sub gard, astfel încât în două-trei fracțiuni de secundă m-am trezit căzut pe jos, văzându-i pe ceilalți cum trec pe lângă mine. Nu am rămas acolo, m-am ridicat și am terminat pe locul 7. Mă julisem zdravăn pe picioare, dar și mai mult în suflet. Ani de zile m-au marcat acele momente, chiar și acum, când sunt mai trist, îmi vin în minte. Totuși atunci m-au remarcat cei de la Steaua care m-au transferat după acel concurs.

Când te-ai lăsat și de ce?

În 1993, începusem să lucrez la radio și nu mă mai puteam împărți. Nu-mi pare rău pentru această decizie, căci ulterior avea să-mi prindă bine.

Și în afară de atletism?

Am încercat și cu fotbalul, cam prin 1983, la Dinamo, dar eram deja prea măgădău ca să-l mai fac de performanță. L-am avut antrenor pe regretatul Timar. Jucam ca atacant, făceam suta în 10.9, eram bun pentru contraatac, dar cam atât. Așa că mi s-a sugerat discret că ar fi mai bine să-mi văd mai departe de atletism.

Pe băiatul tău l-ai dat la sport?

Mihai & Matei DeduMatei este deja sportiv. A intrat în al cincilea an de când face fotbal la CS Sport Team, pe niște terenuri concesionate de la Agronomie. A început mai târzior pentru că a avut unele probleme medicale. Dar niciodată nu este prea târziu dacă îți dorești ceva foarte mult. Are și alură de atacant, modelul său fiind Ibrahimovic. Are deja 1,91 m. Unele chestii de tehnică a alergării l-am învățat chiar eu. Nu joacă rău, dar nici bine, căci precum mai toți adolescenții este prea mulțumit de sine. Dacă ar munci mai mult, ar avea rezultate și mai bune. E drept, depune mari eforturi. După ce a început clasa a 5-a, de luni până vineri după ce termină școala la ora 18.00, merge la antrenamente. Mi-ar plăcea ca toate acestea să-i fie într-o zi răsplătite.

Ce sporturi îți place să urmărești?

Atletismul în primul rând. Apoi fotbalul pe care îl mănânc pe pâine în continuare. De fapt, dacă vreau să mă relaxez, dau drumul la TV și privesc cu plăcere orice sport.

Cum ai intrat în mass-media?

Mai întâi, prin 1992 am fost la niște cursuri media din cadrul IEFS, unde încă eram student. Inițial am fost circa 1.000 de oameni. Din aceștia am rămas vreo 20-30. Am auzit la un moment dat că va apărea un post de radio. Acesta era ProFM, unde am debutat la 1 martie 1993. Din iulie același an am devenit angajatul viitorului ProTV, pe-atunci Canalul 31. Poate a fost șansă, destin, însă am crezut cu încăpățânare că va urma ceva tare și am vrut să văd despre ce este vorba. Și uite că au trecut 23 de ani de-atunci.

După lansarea ProTV, aparțineai unei secții de sport importante.

Nu vreau să fiu lipsit de modestie, dar mi s-a părut ceva firesc. Făceam ceea ce îmi plăcea enorm. Eram apăsat de ceva emoții, însă acestea pot deveni constructive. Oameni suntem. Astfel pe lângă fotbal, atletism, polo sau handbal am ajuns să comentez inclusiv hipism, cu care nu avusesem tangență vreodată. Însă mi-au plăcut mult acele celebre curse de la Ascot, unde de atâția ani are și regina Angliei un cal al ei.

Vreun eveniment mai aparte din acea perioadă?

Era perioada când dimineața și seara prezentam știrile sportive pe rând eu și Costi Mocanu. Într-o zi de vară foarte călduroasă, îmi terminasem treaba și coborâsem jos, lângă clădirea noastră, unde era un local. Am dat pe gât vreo trei-patru beri reci. Și când mă pregăteam să plec acasă, am primit un telefon de la Costi, care m-a rugat să prezint eu știrile, pentru că intervenise ceva și nu mai putea ajunge. Ca să mă limpezesc am băut atâta cafea, de am crezut că-mi explodează inima. Și nu cafea cu zahăr, ci cu… sare. Toate bune și frumoase, numai că mi se împleticea limba. Am avut o mare problemă să pronunț „selecționerul Iordănescu”. Așa că am scurtat-o cu „Puiu Iordănescu”. Mari bătăi de cap mi-a dat și numele lui Ottmar Hitzfeld, unde văzând că mă poticneam la „Hitz”, i-am zis finalmente „cel de la Borussia Dortmund”. Iar frazele le-am făcut cât se poate de scurte.

Iar la comentariile de meciuri?

Transmiteam Serie A. Și aveam emisiunea „Novantesimo minuto”, cu etapa proaspăt jucată. Pe fluxul de știri veneau imagini și împreună cu Vadim Vîjeu ne apucam de tradus. De fapt el traducea, cunoscând limba italiană, față de mine care eram paralel. Eu doar scriam ce-mi dicta el. După vreo șase luni, a venit la mine nonșalant și mi-a spus: „Azi vei traduce tu. Eu mă duc să fumez o țigară”. Am rămas perplex. „Vadime, dar eu nu…”. „Ba ai să poți” – mi-a tăiat-o el scurt. N-am avut ce face, și am tradus. Și nu m-am descurcat rău. A venit și el apoi și a mai corectat câte ceva. Dar, datorită lui am învățat limba italiană la nivel de sport. Cu Vadim am multe de povestit, de nu ți-ar ajunge bateria la reportofon.

Și prima ta importantă deplasare?

La Jocurile Olimpice de la Atlanta, în 1996. Am ajuns acolo primul din echipa ProTV, ulterior venind și ceilalți colegi. Aveam la mine 45.000 $ dați de trust pentru toate cheltuielile. I-am pus într-o borsetă, prinsă permanent la brâu, peste care aveam un tricou foarte larg. Ca să ajung la locul nostru de cazare, am trecut printr-un cartier rău famat. Era într-o vineri pe la amiază, când s-a apropiat de mine un negru la vreo 2,05 m. În condițiile în care nici eu nu sunt un pitic, mă simțeam micuț pe lângă ăla. Tipul, drogat, mi s-a adresat într-o engleză d-aia de Atlanta: „Omule, dă-mi și mie repede 5 $ că mă grăbesc”. Nu mai era nimeni pe stradă. Înlemnisem, dar m-am făcut că nu înțeleg limba, gesticulând. Mă gândeam, cum să-i dau 5 $, când la mine aveam 45.000? M-a privit mirat cu ochii lui injectați, după care a făcut cu mâna un semn a lehamite și s-a îndepărtat. Am răsuflat ușurat, pentru că îmi făcusem în cap o grămadă de scenarii în care mă vedeam înjunghiat, sugrumat etc. Paradoxul e că vizavi era un sediu de poliție, îl vedeam, dar nu puteam spune nimic. După întâmplarea asta, n-am mai ieșit din casă următoarele trei zile. Am mâncat biscuiți, am băut bere și am fumat aproape un cartuș de țigări la mine în apartament. Mi se stricase însă aparatul de aer condiționat și era o căldură sufocantă, 42 grade C. Cel de la care închiriasem a trimis un depanator. Așa că sâmbătă m-am trezit în niște zgomote groaznice, făcute de un negru care îmi repara aparatul. „Hi man, I’m George” – s-a recomandat el cu o voce groasă și gâjâită. Era mai înalt și solid decât cel întâlnit cu o zi înainte. N-avea nevoie de vreo scară ca să umble la aparat. Iar mi-a stat inima. George însă s-a dovedit a fi un om deosebit, foarte simpatic, cu care am purtat multe discuții interesante. A mai fost o fază la Ocean. Într-o zi liberă, m-am dus împreună cu operatorul să vizităm zona Savannah, de unde erau celebri actori frate și soră, Eric și Julia Roberts. Afară erau 52 de grade, așa că am intrat și noi în Atlantic. Pe când eram cu fața spre mal, îl văd pe operator că se schimbă la față, apărându-i grimase, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că în spate aveam un rechin. El s-a întors și a luat-o la fugă, ceea ce m-a făcut și pe mine să fac la fel, fără să mă întorc spre a vedea dacă chiar venea ceva după mine. M-am oprit undeva pe mal. Văzându-l că nu mai putea respira de râs, mi-am dat seama că-și bătuse joc de mine, în spatele meu nefiind nici măcar vreo meduză. Am crezut că-l omor.

Bănuiai că urma să fii dizlocat din sport?

Nu. Este un moment de care nu-mi amintesc cu plăcere. Am fost chemat și mi s-a comunicat scurt pur și simplu că „de luna viitoare treci de la sport la prezentat știri”. M-am opus, moment în care mi s-a arătat ușa. Am deschis ușa, am vrut s-o închid, dar mi-am zis „de ce să nu încerc?” Și m-am întors. Așa s-a făcut această trecere, printr-o ușă întredeschisă.

Nu te-apucă nostalgia?

Cum de nu? Aș mai comenta și acum. De fapt am mai făcut-o o perioadă după ce trecusem la știri, la niște meciuri de handbal.

Simpatia recunoscută pentru Dinamo nu ți-a adus probleme?

Culmea, chiar pe stadionul Dinamo. I-am replicat atunci unui băiețaș, că el nici nu era născut când eu eram fanul acestei echipe, și acum mai având ziarele din anii 80, când a ajuns până în semifinalele Cupei Campionilor.

Te-a dezamăgit când a ajuns în insolvență?

M-am săturat să văd cum decad echipele fotbalului românesc, nu doar Dinamo. E trist unde s-a ajuns. Și atunci ne mai mirăm ce s-a întâmplat cu naționala la ultimul Euro…

Ce părere ai de sistemul play-off/play-out?

Nu mă încântă deloc. Ce, că se joacă Dinamo – Steaua de patru ori? Așa se demonetizează. Iar unii au afirmat pe bună dreptate că de fapt acesta a fost derby doar în trecut.

Ce campionate îți plac mai mult?

Anglia, cel mai mult. Acolo mi-ar plăcea să ajungă și Matei al meu. Nu există multă tehnică, dar este spectaculos. Apoi Germania.

Că ai pomenit de națională la ultimul Euro…

Am zis-o din capul locului, fotbaliștii nu au nicio vină. Cel care este selecționat, dus acolo și pus în teren, joacă. Bine sau prost. Nu are nicio vină că a fost selecționat. Să nu aruncăm cu pietre în cei care au făcut ce au putut. E drept, putem umbla puțin la atitudine. Vina majoră însă o au alții. Eu consider că peștele de la cap se-mpute, iar atât timp cât există politică și în sport lucrurile n-au cum să evolueze pozitiv. Dar întreg sportul românesc e în decădere.

Așadar România la Rio de Janeiro?

Este posibil să luăm medalii, dar m-aștept la una dintre cele mai slabe participări all-time. Să dea Dumnezeu să mă-nșel. Astăzi, unul din România care ia aurul este mai mult decât un campion olimpic, căci până să ajungă la disputa sportivă directă, trebuie mai întâi să se lupte cu lipsa de condiții și alte multe neajunsuri. De 26 de ani este o ignoranță totală a autorităților față de sport, distrugându-se astfel totul.

Cum ai recepționat celebritatea?

Chiar dacă mă recunoaște lumea pe stradă, nu m-am considerat vreodată celebru. Nu sunt ipocrit. Un tip celebru este cineva care aduce un plus pentru viața semenilor săi, a țării lui. Eu n-am reușit așa ceva. Sper să fi adus informații utile și ceva voie bună în casele oamenilor.

A fost stresant pentru tine în perioada aceea când la fiecare acțiune a ProTV-ului erau mereu solicitate vedetele postului? N-ai fi preferat la un moment dat să fi stat acasă, alături de familie?

Nu mi-amintesc să fi recepționat acele acțiuni ca pe o corvoadă. Ba era chiar plăcut când aveai în față mii de oameni și îți auzeai numele scandat și ți se cereau autografe. Apropo, am dat sute de autografe pe bancnote, pe buletine, pe scutiri medicale, pe bilete de mașină etc.

De-a lungul carierei tale media ai simțit nevoia sprijinului familiei?

Dedu11Categoric. Soția mea, Adriana, a perceput tot ceea ce mi se întâmpla ca pe ceva firesc. Dacă nu ești compatibil cu jumătatea și nu ai înțelegere, indiferent pe ce coordonate te afli lucrurile nu vor merge bine. La mine, slavă Domnului, situația a fost una fericită, suntem împreună de 30 de ani, de 25 căsătoriți, așadar se apropie nunta de argint.

Revenind la ceea ce faci tu în prezent zi de zi, nu devine plictisitor?

Deloc. Mă motivez în fiecare dimineață. Las toate grijile și necazurile la ușă, căci nu interesează pe nimeni ce ai tu pe suflet. Tu trebuie să-ți faci treaba pentru care ești acolo.

Ce te faci dacă răcești, dacă răgușești, te lovești la față, îți cade vreun dinte etc?

Nu știu ce să-ți răspund, pentru că n-am lipsit nici măcar o dată în cei 23 de ani.

 

 

 

Dedu5CV MIHAI DEDU

Născut: 10.07.1967 (București)

Căsătorit (cu Adriana), tatăl unui băiat (Matei)

De cinci ori campion național la atletism, seniori și juniori, la 400 m garduri și plat

Cariera Pro

A început la 01.03.1993 la ProFm cu ştiri sportive redactate şi citite la jurnalele din oră în oră

La 01.07.1993 am sosit în clădirea din Pache Protopopescu unde de la 01.10.1993 a funcționat Canalul 31 exclusiv cu ştiri din sport.

De la 01.12.1995, odată cu lansarea ProTV, a prezentat ştiri din sport atât la 7 dimineaţa, cât şi seara la 19.00, până în martie 1996 când a rămas doar la jurnalul de seară. În paralel a redactat ştiri şi a comentat fotbal, handbal, atletism, călărie şi foarte multe alte programe înregistrate din ţară sau de afară.

La 01.03.1999 a trecut la ştirile de la ora 17.00.

La 01.03.2002 a început să prezinte jurnalul de dimineaţă, pentru a rămâne până în prezent stabilit numai pe acest tronson. Această activitate matinală a realizat-o de-a lungul timpului alături de mai multe partenere, precum Florina Fernandez, Olivia Steer, Oana Andoni, Andreea Liptak sau Lavinia Petrea.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s