Când auzi numele lui Doru Stănculescu, te gândești imediat la muzică bună, compusă și cântată cu sufletul, prin care patrimoniul nostru cultural s-a îmbogățit considerabil. De asemenea, te mai duce cu gândul la un nonconformist care nu a acceptat vreodată compromisul și care a spus întotdeauna ceea ce a gândit, fără a-i păsa prea mult de consecințe. Un om care își iubește țara și care din acest motiv consideră, în pofida unui curent urât mirositor dar tot mai persistent de „politically correct”, a fi calități atât patriotismul, cât și naționalismul. Nu în ultimul rând este încă un exemplu că muzica și arhitectura fac casă bună, dar la aceasta multe dintre cărămizi au fost puse și de o altă mare pasiune a vieții sale, sportul. Pentru că până să folosească chitara și muzicuța, a înotat, a alergat, a aruncat, a pasat, a dat cu piciorul, cu pumnul, cu crosa, a fentat, s-a tăvălit, dar mai ales a ținut frâie.
Este sportul important într-o societate?
Extraordinar de important. Am exemplul meu personal. Faptul că în copilărie am făcut mult sport mi-a întărit organismul și m-a ajutat pentru mai târziu, în viața mea de om matur.
Așadar ați făcut mult sport.
Păi am început de la 8 la 12 ani cu polo pe apă, pe care l-am practicat la ȘSE 2. Apoi am avut șansa ca tatăl meu să fie redactor-șef la editura UCFS (Uniunea de Cultură Fizică și Sport), cunoscând o mulțime de antrenori din diverse sporturi. Așa că m-a încercat mai peste tot, la scrimă, box, rugby, atletism, gimnastică etc. Am trecut chiar și prin hocheiul pe gheață, unde antrenor mi-a fost celebrul Mihai Flamaropol. M-am jucat cu mai toate până la 14 ani, când am vrut să fac călărie cu obstacole.
Chiar și box?
Puțin, vreo săptămână, căci după ce am luat un pumn în nas am plecat. Tata făcuse box în tinerețe.
Călăria, să-nțeleg, a fost principala dumneavoastră pasiune sportivă.
Exact. Însă ca să fac un asemenea sport, aveam nevoie la acea vârstă de semnătura tovarășei diriginte. Ea, la rându-i, nu putea semna fără acordul părinților. Mama a încuviințat. Tata, însă, n-a vrut, motivând că auzise de fata unei cunoștințe care făcuse călărie și căzuse, lovindu-se cu capul de o bordură. Eu însă fiind talentat și la desen, și la caligrafie, una-două l-am semnat pe tata și totul a fost în regulă. Astfel, am ajuns la Știința București, pe hipodromul care era pe Știrbei Vodă, dărâmat ulterior de Ceaușescu, unde s-a ridicat construcția aia care nu se mai termină niciodată. Și-au bătut joc de un loc minunat numai din cauza acelei imbecile de coana Leana, că nu pot să-i spun altfel, care trecând o dată cu mașina, în drumul ei spre ICECHIM, a văzut cai și a fost foarte ofuscată că ce caută ăștia în mijlocul Bucureștiului. Un loc care era acolo de decenii. Mi-amintesc ce frumos era să te duci în weekenduri ca să asiști la asemenea spectacole. Revenind, am făcut în total patru ani de călărie. Am participat la campionate naționale, fără însă a avea rezultate sclipitoare, dar nici de rușine nu m-am făcut. Începusem însă să mă gândesc ce urma să fac pe mai departe. Inițial am vrut să devin arheolog. Îmi plăcea istoria, dar am avut și un talent înnăscut la limba latina, de care azi nu mai am habar. N-a trebuit să o studiez, parcă îmi aminteam de ea. La fizică, la chimie, de exemplu, citeam degeaba, că tot nu se lipea. Dar latina era parcă din mine. Până la urmă, „manipulat” de mama, am dat la arhitectură.
V-a aruncat calul vreodată din șa?
Fără bușală de la cal, nu ești călăreț. Îmi făcusem rost de pinteni și de cravașă. Ultima am cumpărat-o de la fostul meu vecin pe când stăteam la Ho Shi Min, în Drumul Taberei, cel care fusese marele campion Gheorghe Langa. O am și astăzi. E din vână de bou, o splendoare. Mulți au vrut să mi-o cumpere. Zadarnic. Are o mare valoare sentimentală, căci pentru mine Langa era o icoană. Până la urmă am renunțat la pinteni. Tot nea Gigi Langa îmi spusese că nu trebuie să folosesc niciodată cravașa, doar să i-o arăt din când în când calului. Mie nu-mi refuza calul săritura. Aveam un prieten care nu reușea să sară cu o iapă, Crenguța o chema. Tot frâna. Mi-a dat-o mie. Am încălecat, am mișcat în aer un pic cravașa și când să sar, m-a refuzat și pe mine. Am pornit iar, am dat de trei ori scurt cu cravașa și a zburat peste obstacole, de n-am mai avut vreo problemă cu ea. A fost însă un singur cal care, cum îți spuneam, m-a dat jos. Îl chema Odor. Nu fusese scos din grajd de o săptămână și avea multă energie. Era iarnă, pământul era noroios, puțin înghețat. Nu strânsesem bine chinga, de aceea am căzut cu tot cu șa. Cu un picior încercam să frânez. Pe celălalt nu reușeam să-l ridic. Așa că m-a târât câteva ture de manej. M-am zdrelit la un genunchi, dar finalmente am reușit să-l opresc. Când vremea era nefavorabilă, ne antrenam la manejul închis de la Steaua, care era vizavi. Aflat o dată acolo, la un antrenament, am văzut într-un colț un grup de ofițeri. Ne-am prins că în mijlocul lor era în vizită marele handbalist Gheorghe Gruia, proaspăt campion mondial în 1970. Am lăsat-o mai moale cu mersul în repriză ca să auzim ce discutau. „Au zis ăștia că ai cea mai bună aruncare din lume” – ia zis unul dintre ei lui Gruia. „Ce așa mare scofală! Dar cel mai bine, dați-mi o minge ca să vă arăt” – a răspuns el. Imediat, a venit unul cu o minge de handbal nou-nouță, atunci umflată. A luat-o, a cuprins-o în palmă și a aruncat-o într-un zid. La impact, aceasta s-a spart și a căzut apoi ca o cârpă jos. Mi-am dat seama atunci ce forță avea în lovitură.
Afirmația că sportul nu este o prioritate…
E o prostie. Văd azi o mulțime de copii, tineri, care merg cu picioarele strâmbe. Nici nu știu să alerge. Iar părinții se dau peste cap ca să le facă rost odraselor de scutire pentru orele de sport. Mare-mare greșeală.
În afara călăriei ce alte sporturi vă place să urmăriți?
Toate pe care le-am făcut. Evident că-mi place și fotbalul, pe care l-am practicat în echipa liceului meu, nr. 33 din Drumul Taberei, care a ajuns în finala pe Capitală. Am uitat să-și spun că în facultate am făcut și judo, care mi-a plăcut, dar nu l-am putut continua pentru că am avut o afecțiune la cot. Ajunsesem la centura galbenă și eram aproape de a câștiga campionatul pe Arhitectură. Cred că făceam față deoarece aveam și un dram de minte. Înțelesesem că la acest sport trebuia să te folosești de forța adversarului. De exemplu, o dată unul mă ținea de kimono strâns în zona gâtului. Tipul era ceva mai bine legat ca mine și era spaima tuturor. Am gândit puțin și i-am dat una peste cot, s-a întors, l-am apucat imediat de centură, l-am cosit și a urmat ippon.
Sunteți așadar și microbist.
Îmi place, însă nu sunt chiar un împătimit. Sunt suporter al Stelei.
Tot Steaua?
În 1958 locuiam la comun într-o vilă pe strada Clucerului. Acolo, unul dintre vecini era colonel MFA și avea televizor. În fiecare duminică era meci la TV și o vedeam aproape mereu pe CCA și mi-a plăcut. Așa i-am rămas suporter și nu m-am dezis vreodată. Mi-a plăcut și de Sportul Studențesc. Mare păcat pentru ce s-a întâmplat cu acest club. Acest Șiman… Dar mai bine mă abțin.
Mergeți pe stadioane?
Acum nu. Nu-mi place cum se manifestă cei mai mulți, să aud tot felul de scabroșenii. La un meci te duci ca să vezi un spectacol, nu ca să faci scandal. În copilărie locuiam foarte aproape de stadionul Republicii. Din bucătărie vedeam cam o treime din stadion, inclusiv tabela de marcaj. Adesea mă duceam la fața locului, căci pe-atunci nu aveam televizor. Intram fără probleme cu tata, care prin prisma funcției pe care o avea deținea o legitimație cu care putea intra în orice bază sportivă de pe teritoriul țării. El fiind oltean, ținea cu Universitatea Craiova. Însă mi-amintesc că pe-atunci oamenii, indiferent de simpatiile lor fotbalistice, stăteau în tribune laolaltă. Nu se omorau că de ce ține ăla cu Steaua, cu Dinamo sau Rapid.
Bucurie mare în mai 1986?
Daaa. Am văzut alături de un vecin finala cu Barcelona la TV, detașat, știind că nu aveam ce pierde. După ce s-au terminat și loviturile de departajare, urlam împreună cu acel vecin, unul la altul, „suntem cei mai tari”. Iar nevastă-mea, care nu știa despre ce e vorba, a venit din altă cameră să ne întrebe ce s-a întâmplat? „N-auzi că suntem cei mai tari din Europa, cei mai buni dintre cei buni?” – i-am răspuns eu entuziasmat. Și s-a dovedit ulterior că atunci n-a fost o întâmplare, pentru că Steaua a mai jucat o finală, cea cu Milan. Și dacă nu pleca Belodedici, nu cred că ar fi fost atât de mare dezastrul de 0-4. Acum nu mai rezist să mă uit la meciuri de o asemenea încărcătură.
Cum e cu identitatea Stelei?
Îmi fac silă fripturiștii ăștia de generali făcuți peste noapte de către Bășescu, că nu pot să-i spun altfel, care vor niște bani din buzunarul lui Gigi. Dacă n-ar fi băgat ăsta bani, acum și Steaua ar fi ajuns în situația altor echipe care suferă. Eu să fiu în locul lui, nu le-aș da nicio centimă. Pentru că ei nu au vreun merit și nu au ajutat cu nimic această echipă.
Ce părere aveți despre sistemul play-off/play-out?
Nu mă pot pronunța încă. Eu sunt deschis la nou, însă eram obișnuit să se joace turul, returul și gata. Nu să înceapă apoi în același campionat, un altul…
Sunt convins că vă întristează acest deces în masă al cluburilor de tradiție.
Bineînțeles. Cum, să nu mai ai tu o „Poli” Timișoara, o UTA, o „U” Cluj, cluburi adevărate. Și asta numai din cauza bișnițarilor de funcționari publici, respectiv primarii, care nu se implică mai deloc. Uite cum e afară. Am locuit șase ani în Franța și mi-amintesc de frumoasa echipă AJ Auxerre, care pe vremea lui Guy Roux era susținută pe plan local. Un oraș cu 120.000 locuitori.
Ați rămas cu un gust amar după participarea noastră la acest Euro?
Cum altfel? Peștele de la cap se-mpute, cum se zice. Așadar, principală vinovată este gașca din conducerea FRF alături de selecționerul Iordănescu, căruia eu îi spun baba Puiu, nu tata Puiu. Cu toții au fost numiți pe criterii politice în acele funcții, ci nu profesionale cum ar fi fost normal. Și cu asta cred că am spus totul.
Să trecem la altă durere. Luăm vreo medalie la Rio?
Poate doar Marian Drăgulescu la gimnastică. Posibil și naționala feminină de handbal. Nu vezi la cât de puține probe mai putem, nu spera, ci participa? Vai de noi!
De unde apetența aceasta pentru muzică, atât la dumneavoastră, cât și la sora dumneavoastră, Mihaela Mihai? Ați avut în familie muzicieni?
Nu. Tata avea voce frumoasă și atât. În copilărie, sora mea lua lecții de vioară. Le priveam și eu. Cât era profesorul, se poate spune că eram asistentul. După ce pleca, iar Mihaela trebuia să exerseze, deveneam jandarmul. Eu rețineam tot ce o învăța profesorul și apoi îi spuneam să facă. Sunt un perfecționist. Dacă ceva îmi place, rețin la scamă. Ea era cam plictisită, pentru că nu o prea interesa instrumentul, ci mai mult vocea. Aveam să aflu mult mai târziu că ar fi dorit să cânte la operă. Eu de operă n-am fost atras, pentru că mi se părea stupid văzând doi inși cântând în paralel altceva. La operetă însă mă simțeam foarte bine, pentru că acolo se mai vorbea, se mai glumea, după care se mai cânta o arie.
Așadar, opereta v-a deschis apetitul muzical.
La 12 ani m-am dus prima oară, pe când era situată pe Splai. Adunam săptămânal tot restul de la cumpărăturile pe care mă trimeteau părinții să le fac, iar ăsta i-l dădeam portarului de la Operetă ca să mă lase să intru. Soră-mea mă învățase mișcarea asta. Ajungeam sus la balcon și stăteam pe trepte de unde priveam și ascultam. Păi am asistat la debutul lui Ludovic Spiess pe scena bucureșteană. Mi-amintesc că la finele spectacolului, care a fost o euforie pentru toată lumea, soprana Constanța Cîmpeanu, care era un fulg de femeie, s-a aruncat în brațele uriașului Spiess, spre a-l felicita.
Când v-ați apropiat de vreun instrument?
Părinții, remarcându-mi interesul, mi-au cumpărat și mie o vioară. Ulterior familia mea a trecut printr-o situație materială mai dificilă, astfel încât nici sora mea n-a mai putut lua lecții, darămite să încep și eu. Am rămas cu vioara aceea și, de la opt ani până pe la 12, când veneam de la școală, mă urcam pe scăunel, o luam de pe șifonier și ieșeam în strada Alexandru Orăscu unde scârțâiam cu copii în jurul meu. Într-o zi am găsit pe pat o chitară. Nu m-am entuziasmat, așa că m-am dus să-mi iau vioara. N-am mai găsit-o. Mai târziu, tata mi-a explicat că a vândut-o și mi-a luat chitara în loc. Timp de aproape un an n-am vrut să pun mâna pe ea. La un moment dat, sora mea a început să fie curtată de cel care urma să îi devină soț, Mihai Stihi, singurul nepot legitim al lui Mihail Sadoveanu. De la el i se și trage pseudonimul de Mihaela Mihai. Un fizician atomist care datorită educației de acasă, cânta la pian, la blockflote și la chitară. Venind pe la noi, a început să umble la chitara mea, incitându-mă să pun și eu mâna pe ea. Mi-a plăcut cum sună, întrebându-l cum se face. Avea un spirit, un tact pedagogic senzațional și o răbdare infinită, apucându-se să-mi deseneze, ca în metoda de chitară, la fiecare acord cum se pune degetul. Nu știu câtă lume ar fi făcut așa ceva! Să scrii 50 de pagini de caiet cu poziții de acorduri! Asta m-a hotărât să pun mâna pe chitară, să învăț niște cântecele din cele care îmi plăceau. Așa m-a furat, că altfel nu aveam răbdare să exersez.
Și de-atunci ați devenit un mare meseriaș al acestui instrument.
O să te șochez. Dar eu habar n-am să cânt la chitară. S-o nuanțez totuși. N-am fost niciodată un cult al chitarei. La mine totul a fost de un empirism total. Nu știu să spun ce acord am luat la un cântec de-al meu. L-am luat, că așa mi-a sunat mie bine. Dan Andrei Aldea se minunează de cum fără a ști teorie muzicală, am putut compune toate piesele mele. De aceea mi-a zis-o și personal, și în public, că mă consideră cel mai mare compozitor pe care îl cunoaște. Când l-am auzit prima dată pe acest monument al muzicii românești spunând asta, mi s-au tăiat genunchii, căci știu că nu este omul complimentelor.
De când ați început să compuneți?
De pe la 14 ani am început să pun pe note. Pur și simplu, eu am dorit să îmi cânt mie ceea ce nu auzeam de la alții. Nu mă gândeam s-ajung vreodată pe scenă. Neavând nici pick-up, nici magnetofon, ascultam doar radioul. Și ce-auzeam nu mă prea satisfăcea. Doar acele spectacole de operetă de care ți-am pomenit mai devreme. Am compus niște versuri albe care sunt definitorii: Ascult, apoi aud / Firesc ar fi s-aud și apoi s-ascult / Dar ceea ce ascult nu se aude / Decât dacă ascult fără s-aud.
Și cu folkul?
N-am ajuns nici eu la folk, nici folkul la mine. Am fost înregimentat cu acest termen. Adică dacă ai o chitară și o muzicuță trebuie automat să fii Bob Dylan. Nu, eu sunt doar Doru Stănculescu, care cânt ce vreau eu, în felul în care vreau eu. Sunt doar interpretul propriei mele creații.
Ați compus și muzică de film.
A fost o colaborare impecabilă cu Mircea Mureșan, regizorul filmului „Porțile albastre ale orașului”. Inițial, m-a solicitat pentru o baladă pe care voia s-o folosească la generic. Mi-a dat scenariul, așa cum este corect, nu ca în alte cazuri când a trebuit să insist pentru a-l vedea. Citindu-l, vedeam deja filmul. Am început să bag inserți muzicale, cum simțeam eu că trebuie. În final au fost 32 de minute din cele 120 ale filmului. Când m-am revăzut cu Mircea Mureșan, în afara acelei balade, pe care am făcut-o, „Scrisoarea soldatului de orișiunde”, i-am spus că am niște sugestii. Am mers la el acasă, a venit și Sorin Minghiat, și i le-am expus. Printre altele, i-am propus momentul acela în care Caramitru, în costum alb, ia sacul cu grenade și începe să le arunce, după care este împușcat. Să-i apară pe costum niște trandifiri roșii, după care urmează la relanti să se prăbușească. Nu vreau să mă laud, ci îl laud pe Mircea că a acceptat tot ce i-am propus eu, pe-atunci doar un puști de 23 ani.
Am înțeles că muzica folk a întâmpinat ceva obstacole la început.
La un moment dat, în „Scînteia”, organul PCR, a apărut un articol semnat de George Sbârcea, care era critic muzical, dar și compozitor sub pseudonimul Claude Romano. În acea coloană afirma că nişte puşti care n-au habar de muzică vin cu cântece cu trei acorduri la chitară. Lucrul acesta m-a determinat să fac un cântec într-un singur acord, e drept, cu niște alterații. O piesă a mea de rezistenţă, „Cântec între apele ţării”, un cântec patriotic, pe versurile lui Constantin Săbăreanu. Eu sunt patriot, naţionalist, nu mi-e frică sau ruşine să spun că-i iubesc pe mareşalul Antonescu, pe Iancu Avram, pe Bălcescu și alți eroi ai neamului meu. De altfel, Grasu (n.m. Adrian Păunescu) mi-a spus că patriotismul din muzica mea este unul de care nu ți se face jenă.
Ați avut de suferit după ce sora dumneavoastră a rămas în străinătate?
Am avut mult de tras. Aveam interdicţie la televiziune, asta şi pentru că aveam părul lung şi refuzam să-l prind în agrafe ca să nu se vadă. La radio, prieteni redactori îmi difuzau piesele numai noaptea târziu fără ca măcar să-mi pronunţe numele. Nu mai aveam voie să ies în străinătate. Nici măcar în țările socialiste. Mi-au blocat o invitație la Gdansk, la un festival al tineretului. Dar bine că am putut să-mi văd în continuare de treabă pe scenă.
Plecase oficial, nu fugise.
Da. Plecase în 1975, în Franța, inițial pentru niște concerte, după care obținuse un contract de la o casă de discuri, unul similar cu cel al lui Demis Roussos. Avea nevoie însă de aviz din partea ARIA. A trimis contractul la această instituție pentru a fi pus respectivul aviz. ARIA însă i-a sugerat să vină în țară pentru a lămuri lucrurile, deoarece condițiile contractului cică nu erau cele mai avantajoase pentru statul român. Auzi tu, un contract similar cu cel al lui Roussos! A așteptat doi ani la Paris zadarnic să primească acel aviz. A făcut memoriu chiar și la Ceaușescu. Degeaba. Și-atunci cum să se mai întoarcă aici?
Ați cântat vreodată în public alături de ea?
Sigur. Chiar în mai multe rânduri. Prima oară a fost la o gală a revistei „Săptămîna”, la Sala Palatului, prin anii 70.
Ați avut o relație bună cu Cenaclul Flacăra.
Sunt membru fondator. Primul cântec auzit în Cenaclul Flacăra, la 17.09.1973, a fost „Ai hai”. Al doilea, „Baladă de copilărie”, cu versuri de Adrian Păunescu. Colaborarea mea cu el a fost una foarte corectă. Fără efuziuni amoroase, fără nimic.
Ați legat multe prietenii printre colegi?
Eu i-am considerat pe toți colegii prieteni. Se pare însă că unii dintre ei nu au considerat același lucru și nu vreau să dau nici nume, nici să dezvolt subiectul. Însă întotdeauna am fost socotit o oaie neagră de către persoanele feminine din jurul prietenilor mei, fie că erau mame, soții, logodnice sau prietene, ceea ce le făcea să-i ferească pe cât puteau de relația cu mine. Eu eram cel rău care îi duceam în ispită, la băutură, la femei, la toate. Ca și când le puneam eu pâlnia la gură să le torn. Hai să-ți povestesc o întâmplare de picanterie de prin anii 70. Eram cu Sorin Minghiat la Tenis Club, la o bere, un grătărel. Foarte aproape, pe Plevnei, lângă poșta aia mică, locuia Mircea Vintilă, așa că ne-am gândit să-l chemăm și pe el. Se duce Jimmy Minghiat la telefonul ăla în care băgai moneda și-l sună. S-a întors imediat, explicându-mi că a vorbit cu maică-sa, care i-a spus că se întorsese târziu, mort de obosit și că încă dormea. Era undeva aproape de ora prânzului. Mai stăm noi ce stăm și îmi vine o idee. Între noi aveam niște parole pentru cârciumile la care mergeam. Athenée Palace era „la birou”, Capșa era „la minister”, iar Codrii Cosminului, aproape de Tenis Club, era „la CC”. După vreo 20 de minute l-am sunat și eu pe Mircea. Mi-a răspuns tot maică-sa. „Bună Doruleț, ce faci?”, ipocrizia, normal. L-am cerut pe Mircea, însă mi-a spus că nu-i acasă. „Înseamnă că a plecat deja spre CC, pentru că avem vizionare acolo, la ora 15.00” – am încheiat eu. M-am întors, l-am luat pe Jimmy și i-am spus „hai la CC”. Am ajuns, ne-am așezat la masă, am comandat, am luat o vodkă înainte. Pe la ora 15.00 apare Ciocu Vintilă, la costum, cu cravată, cu chitara pe spinare, încruntat, cu niște cearcăne uriașe. „Fir-ați voi să fiți! M-a dat mama afară din casă, ca s-ajung la vizionarea de la CC”.
Frumoasă vorba lui Goethe, că „arhitectura este o muzică încremenită”. De aceea sunt destui cunoscuți muzicieni-arhitecți. Așadar, pentru arhitectură „vinovată” a fost mama.
Mama a fost o… manipulatoare. Îi rămăsese o nostalgie de la tatăl ei care fusese arhitect și murise când ea avea doar 14 ani. Era un om polivalent; fusese și primarul Dorohoiului, cânta și la vioară. M-am îndreptat la rându-mi spre arhitectură, având talent la desen, descurcându-mă și cu geometria. Nu și cu analiza matematică, prea abstractă pentru mine. E drept, am dat de vreo trei ori până să fiu admis. Atunci când în fine am reușit, erau 2.000 candidați pe 180 de locuri. S-au dat șapte note de 10, una fiind a mea. Trigonometria fusese până atunci nodul meu gordian. Dacă puneai un minus în loc de plus, se dădea totul peste cap. Asta până l-am cunoscut pe Perju, cel cu culegerea de tabele trigonometrice, care stătea la două străzi de mine. M-a învățat un lucru senzațional, ca atunci când am vreun dubiu la semn, să îmi fac demonstrația formulei, care este un mecanism logic și simplu.
Aveți realizări în domeniu?
Eram detașat la „Marmura București”. Casa Republicii trebuia îmbrăcată în piatră. Mie mi s-a cerut să fac baluștri. Apoi stâlpii din actuala Camora deputaților, cum îmi place să-i zic. Bine, colegii mei erau mult mai importanți și mai vechi în meserie. Așa am mai proiectat prin țară și alte clădiri.
Cum v-ați împărțit totuși între cele două?
N-am făcut niciodată vreo separație. Am avut întotdeauna în jurul meu oameni înțelegători. O singură dată am avut probleme cu un pândar de șef, care n-a vrut să mă lase la Costinești, cerându-mi să-mi iau concediu. I-am spus doar atât: așa să-ți ajute Dumnezeu!
Ce părere aveți despre sportul din Ilfov?
Nu sunt deranjat de cei care izbândesc. Dacă edilii de-acolo sunt în stare să facă performanță, merită felicitări. Nu este vina lor că echipele de tradiție n-au fost în stare să rămână în picioare.
CV
Doru Emil Stănculescu
Născut: 25.06.1950 (București)
Cantautor a numeroase piese de succes, dintre care cele mai cunoscute sunt „Ai, hai”, „Ecou de romanță”, „Fără petale”, „Șambala”, „Ion Vodă Cumplitul”
A lansat primul disc single în 1979, la Electrecord, „Ai, hai / Cântec între apele țării”.
„Ai hai” a fost atât de populară, că nu exista tânăr din anii 70 și 80 care să nu-i știe măcar refrenul: „Hai, hai, hai haidi haidi hai / Pe sub flori mă legănai”
Este: primul folkist român apărut pe micul ecran (în 1970, cu melodia „Ion Crâșmarul”); primul laureat al primului festival studențesc „Primăvara Baladelor” (1973); primul folkist creator de muzică de film de lung metraj, „Porțile albastre ale orașului” (printre altele bucăți sonore și „Ai hai”); A obţinut marele premiu pentru întreaga carieră la Festivalul Naţional de Muzică Folk „Om bun” (în 1996)
Membru fondator al Cenaclului Flacăra
A absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București (promoția 1984).
Statisticianul fotbalului 