UN „NU”, DE ACEASTĂ DATĂ HOTĂRÂT, CONCURSULUI EUROVISION

Din 1974, de când Abba a triumfat cu al său „Waterloo”, am urmărit constant, cu mici excepții, concursul Eurovision. M-a captivat datorită spiritului de competiție pe care îl presupunea, al multelor piese plăcute auzului pe care le oferea, fiind totodată una dintre puținele manifestări muzicale din Occident transmisă în vremurile comuniste de televiziunea română. Tradiția a mers până acolo, încât și fetele mele mi-au urmat mai apoi exemplul, privind încă de mici aceste spectacole alături de mine, pe ele distrându-le însă și trăirile mele mai… intense din momentul votării.

JamalaM-am bucurat văzând că din anii 90 au avut acces și țările din estul Europei, devenind astfel un fel de Campionat European al muzicii. Iar după victoria din 1990 a lui Toto Cutugno, adică a unui artist deja consacrat, am sperat că și acest concurs va lua turnura sporturilor olimpice, când li s-au dat voie să participe și profesioniștilor, astfel încât, de exemplu, SUA la baschet și Canada la hochei pe gheață, ca să dau doar două exemple ilustre, au putut alinia în echipă marile lor stele din aceste discipline și nu selecționate de colegii cum o făcuseră atâtea decenii. N-a fost însă să fie așa, prezența italianului fiind o excepție, tot necunoscuții urmând a „inunda” concursul. Au existat doar mici excepții de artiști cu notorietate, așa cum am afirmat și despre Cutugno, care însă nu au fost nici pe departe aproape de a repeta performanța acestuia, căci pentru Engelbert Humperdinck, Patricia Kaas sau Bonnie Tyler, ca să amintesc doar trei dintre aceștia, participările la Eurovision a fost mai de grabă niște amintiri urâte. Și asta nu neapărat din cauza lor, ci a unui defectuos sistem de vot care avea la bază geopolitica, lăsând muzica aproape pe ultimul plan, aducând în atenție cu totul și cu totul alte chestiuni impuse de diverse grupuri de presiune din Uniunea Europeană. Aceeași soartă cred că ar fi avut-o dacă ar fi participat ca prin absurd Beatles, Abba sau alți titani ai muzicii mondiale. Într-un recent interviu pe care am avut plăcerea să i-l iau cunoscutului om de muzică Andrei Partoș, acesta a dat o definiție exactă a ceea ce a devenit Eurovision de ani buni: „Un eveniment  mediatic mai mult decât un concurs, care a expirat în timp. Obștescul sfârșit și l-a dat deja, dar mai trag de el instituții europene precum EBU din dorința de a împrăștia o serie de concepte precum diversitatea, prietenia, buna vecinătate care se arată că sunt din ce în ce mai puțin valabile, dacă ne concentrăm asupra ultimelor două ediții”. De aceea, de la an la an, „concursul”, pentru că deja merită ghilimele, m-a îngrețoșat din ce în ce mai tare. De aceea îmi tot propuneam să nu mă mai uit, dar nu rezistam ispitei, chiar dacă știam că voi fi încă o dată, și încă o dată dezamăgit. În afara continuării acelor voturi politico-geografice, greața supremă mi-a adus-o Conchita Wurst, și nu din cauza interpretării lui artistice, ci a ceea ce au vrut acele amintite grupuri de presiune să prezinte lumii prin intermediul lui. Am trecut însă și peste aceasta, tot sperând că în cele din urmă organizatorii se vor întoarce la menirea acestui concurs, acela de a scoate muzică bună care să fie premiată în consecință. Zadarnic.

Aceasta din acest an fost o ediție oribilă. Și asta nu pentru că nu a participat România. TVR și-a meritat din plin soarta, pentru că nu este admisibil să ai aceleași apucături și dincolo de granițe, prin a nu-ți respecta înțelegerile. A fost una dintre multele gafe ale acestei instituții, care de această dată însă nu a fost una națională, ci internațională. Mi-a părut rău doar de băiatul care trebuia să ne reprezinte, pentru că muncise ca să ajungă în sfârșit acolo. Revenind la această ediție din Suedia, care n-a fost transmisă în România din motivul amintit, am putut vedea doar a doua semifinală prin internet. Din cauze obiective, n-am putut asista nici la prima semifinală, nici la finală. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu că a fost așa, pentru că altfel aș mai fi pierdut niște neuroni. Din nou au fost trimise acasă melodii bune (vezi Irlanda de exemplu), fiind admise în schimb vome. Iar despre piesa Ucrainei, n-am cuvinte. Dacă asta este o melodie câștigătoare, atunci chiar că nu mai am gusturi și astfel nu mă mai pot ridica la valoarea unei asemenea competiții, motiv pentru care nu voi mai îndrăzni să o urmăresc. Voi lăsa însă sarcasmul deoparte, pentru că am în continuare mare încredere în gusturile mele, iar melodia „1944” interpretată de Jamala (în foto) mi s-a părut foarte-foarte modestă. Dar nu asta m-a supărat cel mai tare, ci ipocrizia continuă a acestei instituții organizatoare care se numește EBU, pe care o poți întâlni și la alte organisme mondiale precum suratele FIFA și UEFA, de exemplu. Chipurile, ele nu permit niciun mesaj politic, religios sau orice altceva dincolo de fotbal, iar în cazul de față muzică, fiind gata să ia măsuri foarte dure împotriva celor care depășesc aceste limite. Nu însă și atunci când este vorba despre ceva „politically correct”, în cazul de față asta însemnând toate tunurile mediatice puse pe Rusia și pe Putin.

Departe de mine de a fi un filorus. Am opinat întotdeauna că vecinătatea URSS a fost cea mai mare pedeapsă de care a avut parte România modernă și dacă am ajuns în halul în care suntem acest lucru a fost în mare parte din cauza acestei așezări geografice. Pe Stalin îl consider cel mai mare și mai perfid criminal al acestei lumi. N-am fost de-acord nici cu invadarea Crimeei sau a celorlalte teritorii din estul Ucrainei, cu toate că și aceasta are la rându-i teritorii care îi aparțin mai mult sau mai puțin. Totodată sunt conștient la ce prigoană și chinuri au fost supuși tătarii ca și multe alte popoare ale URSS și nu doar de către amintitul criminal mondial. Însă dacă Rusia n-ar fi ajuns în dizgrația UE, credeți că ar mai fi câștigat această piesă sau i s-ar fi permis măcar să participe cu un asemenea text? Cum ar fi reacționat „imparțialii” de la EBU dacă, de exemplu, cineva ar fi participat cu o melodie al cărui mesaj însemna o critică împotriva justiției britanice care i-a confiscat cei doi copii cetățeanului român Florin Barbu, pentru a-i da spre adopție unui cuplu de homosexuali? Întrebarea este retorică, pusă de un etern „politically incorrect” care promite că nu se va mai uita prea curând la un „concurs” Eurovision.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s