DAMINESCU CREȘTE PRESTIGIUL BRAGADIRULUI

Cum treci granița Bucureștiului în Bragadiru, imediat pe stânga se face strada Celofibrei care dă în ansamblul rezidențial Cartierul Verde. Acolo locuiește provizoriu maestrul Adrian Daminescu, cel care în atâția ani a încântat auzul multor români prin intermediul șlagărelor sale. Locuiește provizoriu, pentru că la câțiva metri distanță este pe cale să se înalțe casa în care abia așteaptă să se instaleze alături de soția sa, Daniela. Mi-a deschis ușa locuinței având zâmbetul pe buze, jovial, ospitalier așa cum urma să fie pe întreaga durată a interviului, unde am vorbit despre sport și nu doar. Faptul că una dintre marile voci ale muzicii noastre a ales să se retragă la Bragadiru nu face decât să crească prestigiul acestei localități ilfovene.

Caricatură DaminescuBănuiesc că ați practicat sport?

Sigur, însă când eram cât o baghetă… Am făcut 16 ani de arte marțiale, în special karate-do. Am început la Timișoara, apoi în București cu sensei Nicolae Bialokur. Am prins o perioadă scurtă cu el, când a venit și Oyama în țară, de care mi-amintesc că a invitat în ring 20 dintre noi doar ca să-l atingem dar n-am reușit nici măcar unul, chiar dacă avea aproape 70 de ani! Am centura neagră, însă am întrerupt pentru că intrasem la conservator și n-am mai avut prea mult timp pentru acest minunat sport. În paralel mă ocupam cu pescuitul, un alt sport care mi-a captat complect atenția și în care mă refugiam de lumea dezlănțuită de câte ori am avut ocazia.

Știu că este o mare pasiune a dumneavoastră.

Dacă n-aș fi fost orientat de către părinții mei spre muzică, ajungeam probabil vreun inginer piscicol. Am adus și eu de la pescuit acasă pește, dar niciodată toată cantitatea capturată. Așa…doi sau trei pentru părinții mei ca să le astup gura pentru banii cheltuiți pe scule. Asta fiind pe vremea comunismului când era permis lucrul acesta în anumite bălți, însă eu nu am agreat acest gen de pescuit. Bălțile bune sunt din ce în ce mai puține prin faptul că sunt prost securizate. Principala problemă fiind furtul de exemplare capitale prin zeci de metode cât mai greu de depistat. Se pare că pentru noi românii furtul e un sport național. Pescuitul reprezintă pentru mulți dintre noi pasiunea vieții. Investim mii sau poate zeci de mii de euro în arsenal, iar când ajungem pe lac în loc de liniște, stuf, greieri și broaște găsești mizerie, asculți manele și miroși fum de mici. Acei așazisi oameni nu au niciun respect față de ceilalți pescari, de natură și cu atât mai mult față de pește. N-are rost să spun ce ofensat se simte un pescar autentic căruia i se impune plata unui bilet de pescuit (care în Romania poate fi usturătoare) pentru o baltă ai cărui pești au fost demult mâncați.

De unde această pasiune?

La 4 ani m-a luat tata pe malul Siutghiol-ului, la Tic-tac. Mi-a dat și mie un băț și am prins un biban. L-am dus acasă într-o damigeană mică dată de șeful restaurantului pentru transport iar a doua zi am constatat că murise, după cum mi-a relatat tata, de congestie cerebrală. Drept pentru care am vrut să-mi reînnoiesc acvariul și m-am mai dus o dată, de această dată cu un profesionist, un violonist bătrân din orchestra lui tata. N’ea Niculae-zis „Neghiniță”. În acea zi nu am pescuit. Am stat să observ cu atenție ce și cum proceda, era un pescar foarte bun și pescuia cu bețe de stuf îndreptate și preparate chiar de mâna lui. Abia spre final mi-a dat și mie o undiță, cu care am prins primul meu pește mare, un ciortănel de 3-4 kg, pe care l-a scos tot el, căci eu eram prea mic. Atunci pot spune că m-am contaminat definitiv. Se spune că „din om poți face un pescar, dar dintr-un pescar nu mai poți face om niciodată”.

Unii se întreabă cum poate fi pescuitul un sport?

Păi iei cu tine la baltă aproximativ 500 kg de echipament, cu care mai trebuie să te și întorci. Încarcă-descarcă… pune cortul, umflă barca, pune-i sonarul și motorul electric, montează lansetele, cară de la mașină bateria de 12 v. și 28 Kg, fă monturile, nu merge motorul că ai uitat să-ți încarci bateria (Doamne Ferește !!!!!) nu-i nimic, dă la rame 400 m că te obișnuiești, testează substratul cu sonarul și caută locul pentru marcări, plasează marcării luminoși, întoarce-te la mal, ia câte o lansetă, deplasează-te iar la marcăr și plantează prima montură. Ok faci asta și cu celelalte trei lansete – ce nasol că nu merge motorul… și zici: Asta e… Mergem înainte… doar mai sunt cinci zile de pescuit… Și faci asta de vreo două zeci de ori pe zi, dacă dă Domnul să prinzi. În caz contrar, stai liniștit trântit pe bed chair (patul pescăresc) și te prefaci că ești fericit în cadrul naturii…(dacă poți) când alții prind. Nu iți rămâne decât să iți rozi unghiile. Nașpa… asta o să te doară mai târziu când o să dai la rame. Și uite așa până în ultima zi când obosit trebuie să-ți strângi cortul, barca, sonarul, lansetele ș.a.m.d. în ordine inversă fiindcă trebuie să pleci în timp util pentru că este programat alt pescar care se va instala în locul pe care ai pescuit tu. Urmează aproape imposibilul drum până acasă unde urmează maratonul de descărcare a arsenalului de aproximativ juma’ de tonă. De obicei bei o bere rece, dacă mai poți ține sticla în mână, și adormi înainte de prima, maxim a doua îmbucătură de mâncare, astfel încât a doua zi nu ști cum ai ajuns în pat. La un concurs e cu mult mai greu. Printre cele spuse deja, ai timp de odihnă de trei ore după mininim șase ore de pescuit, n-ai voie să rănești peștele oricât de mare e sau să-l privezi de vreun solz și mai nou ai obligația morală după cântărire și pozare să pupi crapul în bot în văzul tuturor. Iar acum vă întreb eu: E, sau nu pescuitul un sport? Ca să nu spun ce cheltuieli sunt pentru nadă, boiliesuri. Dacă ești și pescar de răpitor, ți-a pus Dumnezeu mâna în cap. Primul lucru interesant care ți se va întampla e că te lasă nevasta. Iar dacă încerci să treci și la pescuitul cu rubeziană, nu numai că te părăsește, dar îi face și pe copiii tăi să uite de tine și-ți mai auzi și vorbe prin oraș că ești sărit de pe fix.

De greu ce e ?

Nu… De scump ce e… Începând cu lansetele de boilies, de feeder, spinning pentru răpitori și multe alte stiluri de pescuit (maestrul arătându-mi într-un colț de cameră un morman de scule de pescuit), un echipament complet poate să atingă și sume până la 30-40.000 €. Când eram copil am început cu un pescuit competițional mai de mâna a doua, până când am ajuns în lotul național la 16 ani. De la 9 ani am început să mă ocup mult mai serios.

Recunosc, nu știu foarte multe despre pescuitul sportiv.

Este într-o măsură ca la fotbal. Există campionat național (C.N.), campionat international (C.I.) și campionat mondial (C.M.). O echipă e alcătuită din doi pescari și un runner, acesta din urmă pregătește nada, pune momeala în cârlig și nada în momitor. Întotdeauna trebuie să fie om la undiță. Sunt reguli foarte stricte. Din Anglia pornește totul, acolo s-a introdus acest sistem „Catch and release”, adică prinde și eliberează.

Peștele prins după ce este cântărit, se eliberează?

Exact. În România, înainte nu exista așa ceva. Eliberai peștele doar dacă aveai suflet bun. În rest, duceai totul acasă. După 1996, ne-am civilizat și noi, trecându-se la amintitul sistem. Pentru pescar, protecția peștelui înseamnă o datorie de onoare. N-ai voie să-l lași uscat. Până vine la cântărire, ai o găleată cu apă cu care ai grijă să rămână umed. De pildă, în Ungaria dacă la cântărire peștelui îi lipsește un solz, nu mai ai ce căuta pe nicio baltă de-acolo. Și le dau dreptate. Acelea sunt pentru pescuit, nu pentru hrană.

Ați câștigat trofee?

Da, am ceva. Însă în ultimii trei ani, numai locurile 3, și chiar platonica mențiune. În ultima vreme am participat la Cupa Tarom, care urmează să se desfășoare în mai. Pe plan internațional n-am ajuns încă. La CM au participat alți compatrioți, exemplul cel mai bun este campionul mondial Peter Micula.

Nu apar momente de plictiseală?

Niciodată. E chiar un sport spectaculos. Când vezi un drill de câteva zeci de minute cu un crap, trăiești foarte intens momentul. Dacă în cele din urmă nu iese bine, un pescar adevărat nu se supără ci zâmbește. Cu excepția momentului când se află în concurs… dacă este ultimul cârlig înjură un pic și gata. Dar profesionistul are întotdeauna unul-două sute de cârlige la el. Concursuri de pescuit se mai pot face și în ocean, la mare, în râuri mari, la feeder, la match, la copcă etc.

Ați spus povești pescărești?

Păi doar ce v-am spus câteva… Am asistat adesea la ele, când un caras de 200 g ajungea un crap de 20 kg. Asta până a apărut telefonul care face poze.

Ce alte sporturi vă mai plac?

Cei mai mulți pescari sunt microbiști, dar mie nu-mi place fotbalul. Mi s-a tras de la un meci la Constanța, unde am fost cu tata. La două locuri de noi, un spectator a făcut infarct pentru că Farul a luat un gol. Eu cu tata nu mai știam ce să-i facem, în rest nimeni n-a venit să-i dea vreun ajutor, erau prea încinși cu fazele din meci lăsându-l practic să moară acolo. Îmi place tenisul de câmp, un sport elegant. Mă mai uitam la K1, dar am renunțat căci mi s-a părut o luptă animalică între doi, care se lasă cu mult sânge pentru deliciul celor din jur. Revenind la fotbal, câtă vreme în jurul jucătorilor noștri se vor învârti atâtea femei, n-o să vedem performanță. E și chestie de conștiință. Tu fotbalist, care știi că pe umerii tăi atârnă speranțele unei națiuni, nu te apuci să faci înainte de meci sex 7-8 ore, că te înmoi. Femeia se ridică, scutură din aripioare ca găina și e fericită. Dar tu sportivul, ți se pleoștesc urechile și nu mai ești bun de nimic. Este ca la canto clasic, acolo unde niciodată un tenor nu se căsătorește cu o soprană sau o mezzosoprană. De ce? Pentru că înaintea unei reprezentații ei îi priește sexul, iar lui nu.

Dar vreun succes al sportului românesc nu vă sensibilizează?

Deja trecem într-un alt teritoriu, cel al mândriei naționale. N-am cum să nu mă bucur, în primul rând pentru sportivul respectiv, căci știu că pe lângă talent a muncit mult, iar apoi pentru țara mea.

Adrian DaminescuCum ați vedea o paralelă între muzica și sportul românesc?

Înainte de 89, sportul nostru a avut unele succese răsunătoare pe plan internațional. Ar fi putut avea și muzica, însă nu i s-a dat voie să depășească granițele țării, iar după Revoluție, prin întreruperea susținerii culturii, nu doar ca muzică, toate artele parcă s-au zăpăcit. Eu am o vorbă: Fără cultură, un popor este foarte ușor de îngenunchiat.

Înainte, cultura era mai băgată în seamă?

Mi-e că dacă spun ceva bun despre acea perioadă, voi fi etichetat drept comunist. Am fost doar pionier, refuzând să devin membru de partid, spre deosebire de tata care a fost comunist convins, însă înainte de a muri, pe patul de moarte mi-a recunoscut că, comunismul e total utopic. N-am crezut în comunism. Însă peste ani mi-am dat seama că așa reduși și îndoctrinați cum erau comuniștii ăia, iubeau totuși cultura.

Ați fost o vreme plecat în Anglia. A contat acolo câtuși de puțin faptul că erați vedetă în România?

Pot spune că da. Am ajuns acolo prin căsătoria cu frumoasa Frances. Pornisem foarte bine. Am fost invitat la o emisiune TV matinală, foarte populară a celebrei Gloria Gunniford. Apoi am fost solicitat în mai multe rânduri să cânt la Fuji Cable TV, care avea ca abonați 50 milioane telespectatori în toată lumea. Dovadă că, aflat mai târziu la Sinaia, m-am trezit cu o fetiță italiancă venită să-mi ceară autograf, știindu-mă de-acolo. Lucrurile au mers bine până la mineriada din 13-15 iunie 1990. Mă aflam la pescuit pe lacul Walthamstow. La un moment dat a venit soacră-mea și mi-a aruncat un vraf de reviste în care se scria despre mineriadă, spunându-mi „uite ce fac românii tăi” și a plecat îmbufnată. M-am blocat. Până atunci, avusesem parte numai de cuvinte de laudă despre România, revoluție etc, mai ales că și arătasem poze din acele zile de decembrie 1989 cu mine în stradă. Atunci șocat de eveniment cu ochii lăcrămând, am strâns sculele și am plecat acasă unde am compus în câteva minute melodia „România”, ale cărei cuvinte abia astăzi au început a fi înțelese de către românii mei. La scurt timp, i-am propus soției să-mi cunoască țara, să-i arăt frumusețile ei. La care ea mi-a răspuns: „I don’t want a touch that sheet”. Auzind acestea, am hotărât să întrerupem legătura și m-am întors în țară. Am niște principii clare de la care nu mă abat.

Ați spus mai înainte, „Dacă n-aș fi fost orientat de către parinții mei spre muzică”.

Doi muzicieni de excepție n-aveau cum să nu-și influențeze progenitura. Însă când am dat la Conservator i-am zis lui tata să stea deoparte, amenințându-l că mă supăr dacă intervine pentru mine. Am izbutit să intru, însă după doi ani am fost eliminat, pe motiv că eram element antisocialist. La restanța de la socialism științific, i-am motivat profesoarei că, comunismul e o chestie care nu-mi intră în cap, că-mi sună fals în ureche și totuși eu cu urechea muzicală stăteam foarte bine. În față mi-a zis, „Tovarășe Daminescu ești obraznic”. Iar pe hol, m-a luat deoparte spunându-mi „Ești nebun? Ține-ți gura.” Cum erau mulți ciripitori prin preajmă, au trebuit să mă exmatriculeze. Imediat i-am aflat și i-am tocat unul câte unul. Anul următor am luat-o de la capat, dar de această dată nu au mai fost probleme.

În anii 80, vi se impunea un anumit tipic în ceea ce privea versurile?

Mie compozitorii îmi dădeau piese grele, de linie și de multe ori cu iz patriotic știind că le salt puțin nivelul pieselor. În timp ce ceilalți colegi ai mei primeau piese vesele de dragoste și șlăgăroase, pe mine m-au încălțat cu genul patriotic. Și așa m-am trezit că devenisem piua întâi a Ministerului Culturii și cum se cânta ceva omagial, hop și Daminescu. Le-am zis, fraților, nu sunt singurul, uitați-l și pe ăla, și pe ălalalt. Nu tovarășe, dumneata ești cel mai bun, mi se răspundea. Nici nu puteam să-i refuz pe compozitori, pentru că îi respectam enorm, învățând multe de la ei. Dani Constantin, Horia Moculescu, Ionel Tudor, Marius Țeicu, George Grigoriu, Vasile Veselovski și Dan V. Dumitriu au fost printre puținii compozitori care mi-au încredințat șlagăre frumoase de dragoste și prietenie, dar majoritatea covârșitoare a compozitorilor… Nu. Nu le-am spus niciodată nu!, când mi-au încredințat vreo piesă. Dar lucrul acesta avea să mă coste mai târziu.

Pe Nicolae Ceaușescu l-ați cunoscut personal?

O dată când am fost invitat să cânt la o petrecere după o  vânătoare. Invitați am fost eu și câțiva interpreți de muzică populară. Nu mi-a făcut nicio plăcere, dar cine avea curajul refuzului? Însă singurul care m-a ascultat cu atenție și de la care am simțit o undă de respect a fost chiar el. Toți ceilalți erau beți morți și ni se adresau precum unor lăutari tocmiți.

Se poate spune că sunteți o colecție multietnică.

Haios termenul. Da, bunicul patern, german din Timișoara, se numea Reisenauer și era șef de poliție. La stabilizare i s-a pus în vedere să-și schimbe numele și a căutat unul românesc, cu rezonanță muzicală. Astfel a găsit acest nume foarte vechi și destul de rar, Daminescu. Bunica era cehoaică. Mama era armeancă, Aznif Elisabeta Ekmekgian o chema ca fată. Tata știa germana, franceza, rusa și ungara, toate cursiv. Mama știa armeană și turcă, dar mie mi-a vorbit numai în românește. De mine s-a lipit doar engleza, franceza, înțeleg armenenește dar nu pot vorbi cursiv. N-aș fi bun la Radio Erevan…

Ce genuri muzicale vă sunt mai aproape de suflet?

Opera, muzica simfonică și jazzul. De la muzica preclasică și mai târziu clasică pleacă tot. Am cântat și operă, și operetă. La 16 ani cântam la violoncel în orchestra de operă a tatălui lângă profesorul meu C. Dorneanu. Practic am crescut în operă.

V-ați născut muzician.

Se poate spune așa, însă nu l-am întrecut niciodată pe tatăl meu. Tata a fost Uriaș. Voi da un exemplu. Se afla la o repetiție cu orchestra lui. Noul flautist a încercat să-i testeze tatălui meu urechea și cânta terța temei pe care ar fi trebuit sa o cânte. Era un tutti instrumental din opera „Carmen” de Bizet. Nu deranja cu absolut nimic. Însă tata și-a dat seama imediat, s-a oprit și i-a zis: „Dumneata în facultate cântai numai vocea a doua?”. La care flautistul și-a cerut scuze, recunoscând că a făcut-o intenționat. Simt o frustrare când văd că Opera din Constanța pe care el a înființat-o nu-i poată numele. Pe Oleg Danovski el l-a adus acolo prin anii 60. Tot el a fondat și orchestra simfonică „Marea Neagră”. După suirea în scaunul de primar al unuia dintre edilii care a domnit acum vreo 2-3 ani în urmă, sute de soliști, coriști, instrumentiști si oameni de teatru de mare valoare au rămas șomeri, fără servici.

Puteți face un top 5 al șlagărelor dumneavoastră?

Nu pot. Sunt precum copiii compozitorilor ce mi le-au încredintat, dar și ai mei, căci și eu le-am dat o identitate. Mi-amintesc de melodia „Și m-am îndrăgostit de tine” cu care am participat la Festivalul de la Mamaia în 1989. Toate repetițiile au fost serioase și cântate ca pentru vremea aia, adică cu grijă mare. Nu aveai voie sa te miști sau să dansezi prea mult. În schimb, seara în concurs, am intrat pe scenă cu o pălărie cu borul ridicat, cu o față de idiot, cu o floare imensă la butonieră, cu pantalonii având un crac mai lung și unul mai scurt, cu un mers împiedicat având labele picioarelor îndoite spre interior. M-am gândit să joc un rol, pentru a face piesa mai atractivă, căci nu era chiar pe măsura vocii mele, neavând de cântat nici măcar o octavă. Dar piesa avea ceva foarte interesant, adică strofa în modul major, iar refrenul în minor. În plus mai era și textul grozav de ambiguu. Toate astea dădeau piesei un aer ușor comic. Și am început să cânt, realizând cel mai mare succes cu o melodie serioasă devenită peste noapte bufă. Lumea din sală a aplaudat 35 de minute și a plecat acasă fredonând-o sau fluierând-o. Vasile Veselovski, compozitorul piesei, îmi spusese înainte să nu fac vreo prostie, că ne punem securitatea în cap. Când am ieșit afară, Moculescu a venit la mine și mi-a zis, „ia-l ușor pe Veselovski că a făcut preinfarct”. Am plecat îngrijorat să-l caut și l-am găsit la el la mașină unde se dusese ca să-mi aducă o sticlă de Ballantines. „Ai fost fenomenal, dar era să mă omori” – mi-a spus el cu voce pierită. Parca mi-aduc aminte si acum…Veselovski…cel mai șlăgăros compozitor și Mihai Maximilian cel mai minunat poet-textier. Îmi vine să plâng simțindu-le lipsa.

Nu ați încercat să mergeți la o televiziune să propuneți un gen de emisiuni legate de muzică?

Am fost la un trust și mi s-a răspuns: „Dar frigiderul ce zice?”. Mi s-a sugerat să aduc cu mine niște fete frumoase…așa de show și poate mai stau de vorbă. Mi-am jurat de-atunci că n-am să mai fac vreodată propuneri.

Cu ce vă ocupați în prezent?

Dau lecții de canto, de aceea în prezent studiez pedagogia. Apoi compun muzică, muzică de film. Apropo, acum câțiva ani Dinu Cocea a vrut să realizeze un film despre Ștefan cel Mare și m-a solicitat să-i fac muzica, după ce auzise lucrarea mea despre Vlad Țepeș. Am citit scenariul, am lucrat vreo trei luni, dând apoi track-urile în Germania să se facă mixajele. După ce mi-a ascultat opera vreo două ore, l-a chemat a doua zi și pe Sergiu Nicolaescu. După ce i-am dat drumul, am văzut cum i se lungea fața lui Nicolaescu, fiind deja transpus în acțiunea filmului. La final a venit la mine și mi-a spus, „domnule Daminescu dați-mi voie să vă sărut mâna” și a făcut-o, atât de impresionat fiind de ceea ce ascultase. Din nefericire, Cocea a eșuat în tentativa de a face acel film, iar partiturile au rămas în sertar.

Cum de ați ajuns la Bragadiru?

Am locuit undeva pe Calea Călărașilor, vizavi de Universitatea Hyperion. La stop se auzeau manele, iar trecerea tramvaielor îmi zguduia casa și-mi răneau ideile artistice, iar eu sunt un muzician care vrea liniște. Așa că din decembrie 2014 am venit aici, unde am numai verdeață în jur și aer curat. La câțiva metri mi se ridică o casă în care de un an jumăte, abia aștept să mă mut. Acum o să înțelegi de ce sunt pescar, știu să am răbdare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s