Trei ani de la dispariția lui nea Gheghe

Facebook mi-a făcut o surpriză frumoasă, readucându-mi la lumină un material pe care l-am scris în urmă cu trei ani (pe vremea când nu aveam blog) ocazionat însă de un eveniment trist, trecerea în neființă a celui care fusese ziaristul sportiv Gheorghe Nicolaescu. Îmi face plăcere să-l readuc la rându-mi astfel în memoria celor care l-au cunoscut sau să-l prezint celor care vor auzi pentru prima oară despre el. Și asta că tot l-am pomenit zilele trecute pe un fost coleg al său, Romeo Vilara.

Redactori Gazeta veche, 11.12.2008
Redactori Gazeta veche, 11.12.2008

Prietenul Daniel Nazare m-a anunţat despre dispariţia acestui veteran al presei sportive, de care nu mai ştiam aproape nimic de ceva vreme. Ultima oară îl văzusem la stadionul Steaua, înaintea manşei secunde a celebrului „sfert românesc” al Cupei UEFA din 2006. Bătut de un vânt rebel care parcă dădea un ocol ovalului din Ghencea, înainta cu greu spre tribuna oficială, iar celebra sa şuviţă de păr căzuse complet victimă puternicii adieri, fluturând dezordonat. Era celebru printre toţi cei ce-l cunoşteam, prin ticul de a-şi aranja meticulos amintita şuviţă peste calviţia-i foarte dezvoltată. De fapt, era un gest definitoriu pentru el. Venise atunci la stadionul pe care îl vizitase de atâtea ori în anii când denumirea Cupa Campionilor era tradusă la nivel internaţional şi în limba română, pentru a obţine de la un fost răsfăţat al condeiului său, Lăcătuş, două bilete la amintita partidă, Steaua – Rapid. Arăta foarte rău, extrem de slăbit şi galben la faţă. De-atunci, până la vestea dispariţiei sale, am mai auzit scurte zvonuri deloc încurajatoare referitoare la starea sa de sănătate.
Automat când venea vorba Gheorghe Nicolaescu – Gheghe sau nea Gheghe, în funcţie de vârsta apelantului, printre cei cunoscuţi lui – gândul îmi zbura spre primele mele intersecţii cu meseria de ziarist. Pe la jumătatea anilor 80, când am călcat pentru prima oară în redacţia „Sportul” din strada Vasile Conta, secţia fotbal, de fapt motorul ziarului, era condusă de un „triumvirat” Vanea – Mache – Gheghe, adică Ioan Chirilă – Eftimie Ionescu – Gheorghe Nicolaescu. Mă pot lăuda cu faptul că destul de repede m-au simpatizat toţi trei, astfel încât în 1990 când s-au făcut primele angajări de după căderea lui Ceauşescu, pe lângă alţii şi acest amintit „triumvirat” m-a susţinut in corpore, neexistând vreun obstacol în pătrunderea în acea lume minunată a jurnalisticii sportive. Se poate remarca, am folosit „acea” şi nu „această”, pentru că definiţia de „lume minunată” nu-şi mai are nicidecum acoperire în prezent. Şi nea Gheghe la rându-i îmi devenise simpatic, mai ales că fusese singurul din redacţie care venise în 1988 cu o floare la nunta mea să mă felicite. L-am văzut recent pe videocaseta care a imortalizat acele momente importante din viaţa mea. Pentru un tânăr student care dorea pe-atunci din tot sufletul să-şi petreacă restul vieţii într-un ziar de sport a contat mult acel gest care chiar m-a emoţionat. De altfel şi el, în destuii ani în care am fost mai apoi colegi, îmi reamintea din când în când: „Răzvănele, am fost singurul de-aici care am venit la nunta ta”. Şi îmi făcea plăcere când o spunea. Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama a fost singurul dintre mulţii mei colegi pe care i-am avut în presă de-a lungul timpului care a folosit acest apelativ, „Răzvănel”, ceea ce însemna că eram apropiaţi unul altuia.
Tot scriind aceste rânduri, mi-am amintit de o fază superhaioasă, pe care mi-a povestit-o cândva chiar el. Este necesar să precizez înainte de a începe istorisirea că în anii 80, nea Gheghe era printre cei mai agreați ziarişti ai Stelei, motiv pentru care a fost aproape nelipsit de la meciurile internaționale ale roş-albaştrilor de-atunci. Cel despre care urmează să pomenesc era în primul tur al ediţiei 1989/90 din Cupa Campionilor, în care Steaua a avut un adversar accesibil, Fram Reykjavik. La Bucureşti echipa antrenată pe-atunci de Iordănescu făcuse un galop de sănătate, învingând cu 4-0, astfel încât returul din capitala Islandei devenise o simplă formalitate. Nea Gheghe începuse să facă toate demersurile pentru a se putea deplasa la Reykjavik. Reamintesc că aceasta se întâmpla în anii comunişti când plecarea dincolo de graniţe, mai ales în ţări de dincolo de „Cortina de fier”, era o mare încercare. Avea să constate că cei de la paşapoarte nu-i dădeau aprobarea, explicându-i-se că cineva i-a băgat „strâmbe”, motiv pentru care nu mai putea face deplasarea. Uimit dar şi revoltat, s-a pus pe dat telefoane, ajungând după ceva vreme chiar până la Valentin Ceauşescu. Astfel chiar în ziua plecării, pe 25.09.1989, când nu mai credea, a primit vestea că se poate alătura echipei să se deplaseze în Islanda. Doar că mai rămăsese foarte puţin timp până la decolarea avionului şi risca să nu-l mai prindă. I s-a dat maşina redacţiei, şoferul conducând până la Aeroportul Otopeni cu peste 100 km/h. Când a ajuns în incintă, tocmai a auzit semnalul sonor că avionul cu pricina urma să plece în cinci minute. Când a constatat cât de multe persoane erau în zona de control al bagajelor, l-a luat cu leşin. S-a adunat repede însă şi s-a dus la cei care se ocupau de această operaţiune pentru a-l scuti de statul la respectiva coadă, şi după ce le-a arătat legitimaţia, le-a explicat că trebuie să plece cu Steaua, îndreptând degetul spre ferestre unde văzuse avionul, bineînţeles la toate acestea pomenind şi numele „tovarăşului Valentin”. Spre norocul lui, cei de-acolo au fost receptivi şi într-o clipiţă a ajuns pe pistă, exact când avionul cu echipa tocmai pornise. Alarmat, s-a pus să alerge după avion. Aşa mititel cum era, cu o geantă pe umăr, cu mâna stângă ţinându-şi celebra lui pălăriuţă să nu-i zboare de pe cap, iar cu dreapta făcând semne disperate spre avion. Spre norocul lui, înainte de a decola, avionul a făcut o curbă spre dreapta, astfel încât jucătorii care se aflau pe acea parte la geam l-au zărit. Lăcătuş i-a povestit mai târziu că în timp ce privea fără orizont, l-a văzut pe unul care alerga pe pistă, mirându-se iniţial de cât de bine semăna respectivul cu nea Gheghe. Când a făcut ochii mari a constatat că era chiar împricinatul, imediat anunţându-şi şi alţi coechipieri şi pe antrenorul Iordănescu, că „nea Gheghe aleargă după avionul nostru”. Bineînţeles, toţi şi-au zis că „Fiara” glumea. Însă când au privit şi ei pe geam, au văzut că era chiar real. Degrabă s-au dus la cabina piloţilor să le spună să oprească, explicându-le ce se întâmplase. Îl şi vedeam pe bietul Gheghe precum pe Bruce Willis în „Die Hard 2” agăţându-se de o aripă a aparatului de zbor exact când acesta decola. În fine, piloţii au cerut permisiunea de la turnul de control să oprească, explicând la rându-le ce se întâmplase, şi aşa a prins Gheorghe Nicolaescu, ca în filme, cursa pentru Reykjavik.
Acestui om i-a dat Dumnezeu şansa de a avea o viaţă frumoasă, de a face ceea ce îi plăcea, prinzând o perioadă în care a fi ziarist însemna ceva, realizând astfel multe lucruri pe plan personal, profesional şi familiar. Mi s-ar fi părut normal ca toată mass-media sportivă să-i fi adus măcar un scurt omagiu cu prilejul trecerii lui în nefiinţă, dacă nu neapărat pentru omul Gheorghe Nicolaescu, măcar pentru ziaristul veteran Gheorghe Nicolaescu. Dacă noi între noi nu ne respectăm, atunci ce pretenţii să mai avem să o facă alţii…
Adio nea Gheghe, îţi mulţumesc pentru clipele petrecute împreună. Să îţi fie ţărâna uşoară!

 

CV

Gheorghe Nicolaescu

Născut: 1929 (București)

Decedat: 26.04.2013 (București)

Absolvent al Facultății de Filologie din București (licențiat), în 1966. A jucat fotbal la clubul „Piticii Rapidului” (1946) și la „Sport Club Amator” în campionatul districtual București. A câștigat „Cupa ziarelor” în 1966, ca jucător la „Sportul popular”. Este autorul cărților: Mingea, o copie a soarelui (1990), Cu Hagi et comp. de la Roma la New York (via Cardiff) (1994) și Hagi, unic într-un secol (2000). A fost prezent la toate turneele finale ale CM de fotbal, din 1966 (Anglia) și până în 1994 (SUA), ca reprezentant al ziarului „Sportul popular” (unde lucra din 1954) devenit mai târziu „Sportul” și în cele din urmă „Gazeta Sporturilor”, fie redactor, șef de secție, publicist comentator sau reporter special. După retragerea din activitate (1999) s-a mai dedicat pentru o scurtă perioadă scrisului.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s