Alături de Niculae Oprea, pe ultimul său drum

Ieri, 28 ianuarie 2016, l-am însoțit pe ultimul său drum pe cel care a fost Niculae Oprea. Am ținut în mod deosebit să-i dedic acest text, deoarece, în afara faptului că a fost un om de toată isprava, a avut și un rol important în începuturile mele în ale jurnalisticii, fapt pentru care îi voi rămâne pe veci recunoscător.

alături de Niculae OpreaNăscut la 12.12.1938, Niculae Oprea a lucrat între 1967 și 2000 în cadrul Loteriei Naționale, în cea mai mare parte în redacția revistei Loto-Pronosport, chiar dacă la bază era profesor de educație fizică, fiind absolvent de IEFS. Se poate spune că era o definiție a discreției și a bunului simț. De pildă, în momentul în care s-a pensionat, printre formalitățile ce trebuiau înfătuite, a fost necesar să adune o mulțime de semnături pentru fișa de lichidare. Nu mică i-a fost mirarea când mai multe dintre persoanele care trebuiau să-i dea respectivele parafe l-au întrebat „dar dumneavoastră ați lucrat la noi?”. Asta cu toate că la vremea respectivă era cel mai vechi angajat din întreaga Loterie! Asta pentru că nu-i plăcea deloc reclama, vorbind foarte puțin și făcând doar ceea ce era strict necesar.

Eu l-am cunoscut la finele anului 1988, pe când eram încă student. Începusem deja colaborarea cu cotidianul „Sportul”, însă acolo apucam să scriu foarte rar, și era logic, pentru că la un spațiu atât de redus la cât ajunsese să aibă, abia izbuteau s-o facă cei angajați. Unul dintre colegii mei colaboratori, Ștefan Dumitru, mi-a povestit într-o zi cu totul întâmplător că este colaborator și la „Loto-Prono”. Pentru cei care nu știu, o revistă săptămânală editată de Loterie (existentă și astăzi), la fel de căutată în acele vremuri ca și „Sportul” de către cei pasionați de fotbal. Aflând de cât de mult o apreciam, generos, Fane Dumitru m-a luat de mână și m-a dus la redacția publicației, aflată pe-atunci undeva în josul Căii Victoriei, aproape de Splaiul Independenței, și m-a prezentat lui nea Nicu Oprea. În acea perioadă, ani buni, el împreună cu un alt dispărut dintre noi, Mihai Tontici, se ocupau de destinele revistei, cu toate că nu erau pe funcții de redactori, neexistând oficial redacție! I-am zis că sunt pasionat de fotbalul de pretutindeni și că aș vrea să mă uit pe revistele străine pe care le primea la redacție. Nici nu îndrăznisem să-i spun că aș vrea să public vreun text, obișnuit fiind cu strictețea de la „Sportul”. Numai că el mi-a citit gândurile și m-a asigurat că dacă am texte interesante i le pot da și le va publica. N-am crezut că vorbește serios. Am scris totuși un text, i l-am arătat, iar după ce s-a uitat peste el, a zis că este bun, însă trebuie bătut la mașină. Mi-a indicat un birou liber pe care se afla o asemenea „ustensilă”. M-am pus pe treabă și după ce l-am terminat i l-am dat. Nu mi-a venit să cred când l-am văzut publicat în numărul următor al revistei. Și tot așa s-a întâmplat și cu următoarele. De-atunci aveam să-mi fac dreum de cel puțin de două ori pe săptămână pe la redacție. Datorită acestui lucru, pe lângă faptul că mi-am făcut mâna cum se zice, m-am deprins cu scrisul la mașină și ce a fost cel mai important, am căpătat încredere în mine. Nea Nicu Oprea a continuat să fie receptiv la absolut toate propunerile mele. Printre altele izbutisem o chestie de care am fost foarte mândru, prezentarea echipelor de Divizia B, așa cum erau prezentate în revistele de-afară (mai puțin fotografiile), cu denumire, anul înființării, culori, conducătorii administrativi și tehnici și toți jucătorii prezentați cu prenume și vârste. Pe-atunci numărul echipelor erau foarte mare, 54, fiind împărțite în trei serii. Nu o mai făcuse nimeni. De fapt există decenii întregi în care în afara rezultatelor și eventual a marcatorilor, nu există niciun fel de altă informație în presa vremii din acest eșalon. Așadar a fost o muncă asiduă, căci pe lângă faptul că a trebuit să le fac curte celor de la FRF ca să mă lase să mă uit în fișele atâtor jucători, a trebuit să dau cel puțin 54 de telefoane ca să aflu celelalte date legate de club. Cel mai dificil și în același timp important lucru însă era să am ușa deschisă pentru a publica așa ceva, ceea ce Nicu Oprea a făcut-o nu oricum, ci din toată inima. Așa s-a făcut că aproape 17 ani am colaborat neîntrerupt cu această publicație, cunoscându-i toate trăirile ca și pe mai toți cei care au lucrat sau colaborat de-a lungul timpului acolo. La un moment dat atât de apropiat ajunsesem să fiu cu Oprea și cu Tontici, încât de multe ori ei plecau înaintea mea acasă și mă lăsau pe mine să închid birourile, repet, eu fiind doar un simplu tânăr colaborator.

Niculae Oprea ar mai fi de lăudat și pentru că își știa foarte bine limitele, dar și că „citea” imediat oamenii cu care avea de-a face. Astfel, după 1990, și-a dat seama că odată cu înaintarea în vârstă nu se mai putea ocupa la capacitate maximă de revistă, dar și că acesteia îi trebuia o autonomie, pentru că așa cum afirmam mai sus, pe hârtiile oficiale nu exista o redacție a Loto-Prono. Folosindu-și relațiile și influența, a reușit acest lucru, iar în funcția de redactor-șef l-a propus pe Ion „Lulu” Deaconu, un tânăr economist de mare caracter și deschis la minte, care totodată era agreat de mai toată lumea. Două mișcări mai mult decât inspirate, care practic aveau să aibă importanța lor în timp spre a ține în viață publicația care a avut parte de destule cozi de topor care au încercat să o lovească la temelie. „Lulu” Deaconu (prezent și el la înmormântarea prietenului nostru) este și astăzi redactorul ei șef, încercând și izbutind să facă în continuare o treabă bună.

Anii au trecut, a venit pensionarea, Niculae Oprea rămânând același om, așa cum spuneam mai înainte, introvertit, care nu făcea risipă de vorbe, nici atunci când le adresa, nici atunci când le primea. Iar ultima parte a vieții a fost cât se poate de nefericită. Un „cocktail” de Parkinson cu Alzheimer i-au făcut zilele un calvar, iar această trecere pe lumea cealaltă, care s-a produs pe 26 ianuarie, a fost o eliberare pentru el.

Dumnezeu să-l odihnească!

 

  • În fotografia de față, care este făcută în octombrie 1989, sunt eu alături de Niculae Oprea, uitându-ne la un număr al revistei care tocmai ieșise de la tipar.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s