Când steagurile lui “Poli” Timişoara şi Dinamo au stat infrăţite pe acelaşi port-drapel

Că tot în această rundă din Liga I Dinamo joacă cu Timișoara, mi-am amintit de un moment care astăzi pare incredibil. De aceea, titlul acestui material pare ceva ireal, un antagonism atât de ascuţit, încât cel care l-a enunţat poate fi acuzat de exces de „mişto” sau pur şi simplu de nebunie. Însă autorul lui, adică subsemnatul, a trăit pe viu un asemenea eveniment, chiar savurându-l. strangere-de-mainiChiar dacă obişnuiesc în general să alcătuiesc texte legate de sportul-rege, am făcut o excepţie de această dată, însă ideea celor scrise e strâns legată și de fotbal. Am abordat un sport înrudit, handbalul, unde noi românii am fost multă vreme „doctori”. Înainte de a evoca subiectul propriu-zis, e necesară descrierea contextului în care acesta a avut loc. Era pe la începutul anilor 80 (mai exact, la 11.03.1981), când mă aflam spre finalul liceului. Așa cum am mai explicat cu alte ocazii pe acest blog, cu toate că sunt bucureştean, simpatia mea din sport s-a numit Politehnica Timişoara (cea adevărată, nu hibrizii care au apărut ulterior). Simpatia mea faţă de gruparea studenţească timişoreană se extindea însă şi dincolo de fotbal, spre alte sporturi de echipă, mai ales în handbal unde chiar avea tradiție și prin aceasta ceva de zis. Într-un text recent am explicat cum izbutisem să obţin un steag de dimensiuni deloc neglijabile, 1 m lungimea şi 0,5 lăţimea, având culorile violet-alb-violet puse pe verticală. Eram foarte mândru de el şi îl luam cu mine (alături de nişte bucăţi de plastic din care îi alcătuiam „catargul”) aproape de fiecare dată când venea „Poli” prin Bucureşti. Pe-atunci nu exista sau măcar era infim riscul de a-ţi risca integritatea fizică pentru că aveai vreo simpatie sportivă. Totodată „Poli”, în Bucureşti, era o echipă neutră, departe de a trezi resentimente. Manifestarea sportivă la care am fost atunci şi pe care o evoc în cele ce urmează a fost Cupa României la handbal, ediția din 1981. De fapt ziua finalelor, 11 martie 1981, când în Sala Polivalentă s-au disputat atât finala mică, cât şi cea mare. Era o perioadă în care mai ales HC Minaur Baia Mare dar şi „Poli” Timişoara începuseră să se intercaleze în dominaţia Steaua-Dinamo care şi în handbal devenise la un moment dat cvasitotală. De altfel, cele două echipe din Provincie au disputat finala mică, aceasta fiind, logic, programată în deschidere. M-au însoțit fratele meu şi încă doi prieteni, niciunul dintre ei neavând ca mine ceva sentimental pentru „Poli”, ci vrând doar să vadă spectacolul sportiv. Sincer, m-aşteptam să întâlnesc în tribunele Polivalentei măcar vreun grupuleţ sosit de la Timişoara, căruia voiam să mă alătur, aşa cum făcusem în urmă cu un an, pe fostul „23 August”, la acea de neuitat finală de Cupă a României la fotbal când „Poli” răpusese incredibil Steaua. De această dată însă, nici picior de timişorean. Având în vedere toate acestea, ne-am aşezat şi noi pe unde văzusem că e mai liber, căci la finala mică sala nu era încă plină. Am scos degrabă steagul şi am început să-l flutur, strigând cât mă ţineau plămânii „Hai Poli!” Un pic mai târziu am sesizat că la câteva rânduri mai sus se afla galeria lui Dinamo. Membrii acesteia, văzându-ne, au strigat spre noi, pentru a ne invita să ne alăturăm lor. Ei credeau că eram sosiţi chiar din Banat și n-am mai stat să le explic că de fapt situația era alta. Când am ajuns în mijlocul lor nu mi-a venit să cred de căldura cu care am fost primiţi, unii dintre ei chiar ne-au îmbrăţişat, apoi mi-au luat steagul şi l-au înălţat pe cel mai înalt port-drapel pe care îl aveau (deasupra celui mai mare steag dinamovist), şi au început să-l agite. Totodată, datorită nouă, pe toată durata meciului toţi acei suporteri alb-roşii au scandat „Poli, Poli!”, echipa regretatului Constantin Jude având astfel parte, în mod neaşteptat, de încurajări. Evident, că la finala mare, Steaua – Dinamo, şi noi ne-am simţit obligaţi să le răspundem gestului lor extraordinar, astfel încât singura oară în viaţa mea am strigat din toate puterile „Hai Dinamo!” Din nefericire pentru noi toţi cei implicaţi, atât „Poli” (cu 17-22), cât şi Dinamo (cu 18-19) au pierdut. Însă acea înfrăţire ad-hoc nu mi-a putut fi ştearsă din memorie, aducându-mi şi astăzi de ea aminte cu plăcere. Nu pot însă să nu remarc că „băieţii de galerie” de-atunci aveau cu totul și cu totul alte caractere şi educaţie decât cei de azi, totodată ei venind la săli şi stadioane mai ales pentru a se bucura de manifestarea sportivă propriu-zisă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s