Mai bine șef decât coleg

Zilele trecute am văzut pe Facebook o știre enunțată de bunul meu prieten Eddie Țone, legată de faptul că Ovidiu Ioanițoaia a împlinit 70 de ani. La văzul ei, în primul rând am rămas uimit de cât de mult timp a trecut, eu avându-l încă în conștiință pe Ioanițoaia ca pe un tip aflat în jurul a 50 de ani, iar apoi m-au năpădit unele amintiri din perioada începutului meu jurnalistic. Chiar de mult simțeam să aștern câteva rânduri despre acest personaj important în decorul presei românești, despre care am o părere cât se poate de neutră, neconsiderându-l nici diavolul în persoană, dar nici Iisus mântuitorul.

Atunci când l-am cunoscut, pe la sfârșitul anilor 80, reapăruse în redacția „Sportului” după o pauză destul de lungă, în care activase la influentul săptămânal „Flacăra” și mai apoi fusese plecat în SUA. Referitor la ultima întâmplare, aflasem că se însurase cu o americancă și urma să se stabilească definitiv dincolo de Atlantic. Au circulat pe seama acestui subiect o mulțime de zvonuri și legende chiar. Dumnezeu știe ce-a fost! Cert este că omul s-a întors, lăsând acel eveniment definitiv la capitolul amintiri personale. E viața lui și fiecare își știe cel mai bine propriile dureri.

Eu eram pe-atunci tânăr student care venea duminică de duminică la redacție pentru a da o mână de ajutor secției fotbal a ziarului la preluarea cronicilor etapei, râvnind să ajung într-o zi ziarist. Drumurile ni s-au intersectat repede, pentru că și el era trimis să scrie cronici de fotbal și evident că finalmente aveam să-l preiau telefonic și pe el. Rețin că a fost mulțumit de felul în care o făcusem. „Bine micule, a fost OK” – mi-a spus scurt dar concis la câteva zile cu cunoscutu-i glas gâjâit, după ce m-a zărit pe culoarul redacției. „Micule” venea de la faptul că eram foarte tânăr. Pentru mine la acea oră orice vorbă favorabilă din partea unui ziarist consacrat îmi pica foarte bine. Eu nu-l știam de la „Flacăra” – pentru că nu mă interesa numic din ceea ce făcea Adrian Păunescu, marele boss al publicației – ci îl auzisem comentând la TV cu pertinență câteva meciuri din campionatul nostru. Cei mai mulți dintre colegii săi nu mureau de dragul lui, însă se temeau de el, bănuindu-l a avea relații foarte sus puse. Și era într-adevăr foarte abil în a-și face rost de asemenea relații. Știa foarte bine să se descurce.

Își dăduse seama că mă pricepeam la fotbal, atât cel intern, cât și cel internațional, motiv pentru care o perioadă am colaborat îndeaproape. Am avut onoarea să îmi dea să îi citesc în mai multe rânduri texte concepute de el la care să îi semnalez dacă era vreun nume scris greșit sau vreo informație inexactă. Totodată mă ruga să îi caut fotografii sau alte elemente care îl ajutau să elaboreze un articol. Pentru toate aceste mici „servicii” am avut o singură mică rugăminte la el, aceea de a mă ajuta cu publicarea unui material în „Suplimentul Sportul”, influența sa în ziar crescând de la o zi la alta. Mi-a zis că nu e nicio problemă, că în primul număr ce urma să apară o să îl văd negreșit. Aiurea! N-a apărut nimic și nici măcar nu a avut vreo intenție în acest sens. Mă informasem de la niște colaboratori apropiați de-ai lui. Câțiva ani mai târziu însă avea să m-ajute Cineva un piculeț mai tare ca el, adică Dumnezeu, să scriu și să public ceva mai mult de un material… În fine, trebuie să recunosc, am fost mâhnit de acel „ajutor” și din acest motiv m-am îndepărtat și am evitat să-l mai ajut cu ceva. Inteligent fiind, m-a „citit” imediat, și astfel relațiile noastre s-au răcit (dacă fuseseră vreodată calde). Nici după ce m-am angajat în 1991 la „Gazeta Sporturilor” și am devenit colegi, acestea nu au câștigat prea mult în cordialitate. În fine, drumurile noastre s-au despărțit în 1991, el lansând cotidianul „Sportul Românesc”, eu mergând împreună cu un grup de colegi să fondăm săptămânalul „Fotbal Plus”. Viața însă ne-a mai adus o dată față în față, în 1994, de această dată în cu totul alte posturi. El redactor-șef la amintitul „Sportul Românesc”, eu un simplu redactor la același cotidian, în care venisem de nevoie (nu mai puteam munci aproape pe gratis la „Fotbal Plus”, un subiect pe care promit în viitor să îl abordez foarte pe larg). Atât el și-a dat acordul angajării mele cu inima destul de strânsă, cât și eu am acceptat în același mod înrolarea la amintitul cotidian, toate acesta din cauza amintitei răceli a relațiilor din trecut. Surprinzător însă aveam să ne înțelegem aproape foarte bine. A fost poate cel mai competent șef pe care l-am avut vreodată în presă. Cunoștea din plin meserie, ți se adresa amical și nu te umilea, știa să-și impună autoritatea și totodată să se facă respectat, era înțelegător și receptiv la propuneri, știa de glumă. Singurul lucru pe care i l-am reproșat a fost că a dat credit unor indivizi din jurul lui cu caracter îndoielnic.

Te sprijinea dacă putea în diverse apăsări pe care le aveai în viață. Avea însă un „eu” foarte ridicat și să te fi ferit Ăl de Sus să ai interes în ceva la care și el râvnea. Totodată nu mișca vreun deget spre a te ajuta în mod direct în propria ta carieră. Mi-amintesc că realizasem în cadrul să-i zic trustului lui Dumitru Dragomir (știut fiind că el a fost finanțatorul „Sportului Românesc”) o broșură în care făcusem o prezentare pe larg a principalelor cinci campionate ale Europei (Anglia, Franța, Germania, Italia și Spania) la care adăugasem a noastră Divizie A. La acea vreme când nu apăruse încă internetul, iar sursele de informare erau foarte departe de ceea ce există astăzi, respectiva lucrare era o pionieră în domeniu. Cum tocmai începuse cunoscuta emisiune „Procesul Etapei”, care era în plină vogă, m-am tot rugat de el: „Nea Ovidiu, spune te rog câteva vorbe despre broșura asta, că nu mă ajută numai pe mine, ci și ziarul”. „Da, sigur că da” – îmi răspundea el liniștitor, bătându-mă pe umăr. Trăiam însă un deja-vu, rezultatul fiind identic cu ceea ce se întâmplase cu aproape un deceniu înainte cu acel material din „Suplimentul Sportul”. Noroc că l-a luat la una din emisiuni pe Cătălin Tolontan și acesta mi-a prezentat respectiva broșură. Atunci mi-am dat seama că pe un asemenea segment nu trebuia să am niciun fel de așteptare de la Ovidiu Ioanițoaia.

Însă așa cum afirma și Eddie Țone, era un maniac, în sensul bun al cuvântului, al primei pagini. Ar fi superfluu să explic ce importanță are prima pagină pentru o publicație. Așadar avea măiestria de a scoate în față tot ce avea mai bun ziarul din respectiva zi, totul cu profesionalism, decență și bun gust, fără a băga acele titluri senzaționaliste imbecile de astăzi care să nu aibă aproape nimic comun cu conținutul. La absolut toate materialele pe care le primea pentru acea primă pagină, indiferent de felul în care erau scrise, le făcea modificări, adăugiri etc. însă nu pentru a-l umili pe autor sau a-i transmite că le-ar fi abordat greșit, ci pentru a-și pune pe ele propria amprentă spre a fi astfel în aceeași notă cu toate celelalte.

În 1996, am părăsit definitiv „Sportul Românesc”, plecând să fac cotidianul „Sport XXI”. Nu a fost chiar una dintre deciziile mele bune. Și asta nu pentru că m-am despărțit definitiv de Ovidiu Ioanițoaia și echipa lui, ci pentru că am plecat la drum cu un om total nepotrivit pentru o asemenea intreprindere, unul dintre acei indivizi cu caracter îndoielnic din jurul lui de care scriam mai sus și care tocmai îl trădase.

Unii oameni sunt născuți să fie conducători, alții să fie slugi. Este îngrozitor, nu doar pentru aceștia, ci și pentru cei din jurul lor, atunci când perfida soartă îi așează de-a lungul vieții în poziții diametral opuse. Ovidiu Ioanițoaia a făcut parte din prima categorie, iar atunci când era doar un simplu redactor se simțea frustrat, căci era conștient că putea mai mult și din acest motiv nu era genul de coleg plăcut pe care să-l ai. Când a ajuns însă în poziția predestinată, aceea de conducător, era pregătit pentru aceasta și de aceea i-a făcut față cu brio.

Așadar, cifra de 70 de ani este una respectabilă și cu atât mai mult pentru un om care făcut și a lăsat ceva în urma lui pentru jurnalistica sportivă.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s